Preocupările pentru estetizarea corporală în exces conduc la abrutizarea omului, redus la corporalitatea sa, la transformarea subiectului uman în obiect. Într-o societate consumistă, sunt promovate tot mai mult produsele și serviciile de înfrumusețare corporală, culminând cu operațiile estetice. Nefericiți și în dezechilibru cu sine, lipsiți de armonie interioară, oamenii caută să se regăsească prin vizite la saloanele de estetică și sălile de fitness, prin achiziționarea produselor ori a tratamentelor cosmetice, prin vestimentație, regimuri alimentare, tot felul de produse și servicii care nu au nimic de a face cu ei înșiși, cu ceea ce sunt, gândesc sau simt.
Dintr-o mare nefericire înrudită cu spleenul, pe motiv că nu reprezenta foarte
mult prin el însuși, mediocru în gândire și simțire, plat, insipid, anost, lipsit
de expresivitate morală ori corporală, protagonistul unui celebru roman scris
de Eric-Emmanuel Schmitt (Pe când eram o
operă de artă) preferă mutilarea în locul monotoniei insuportabile a
normalității fade. Maltratarea corporală și renunțarea la condiția de ființă
umană, în favoarea condiției de obiect, mai mult – de operă de artă, în ciuda frankensteinizării, pare să-i aducă lui
Adam gloria, entuziasmul și ovațiile publicului amator de senzațional. Oricât
de invizibil, treptat sufletul își reclamă drepturile, prin intermediul
memoriei, conștiinței, remușcărilor și iubirii. În roman, invizibilul inamic al
dominației brute a fizicului beneficiază de una dintre cele mai frumoase
definiții de care a avut parte vreodată: ”[Sufletul] e o rană care sângerează
mereu și nu se vindecă niciodată. Nu dispare decât odată cu moartea”.
Romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt abundă în ilustrări ale corporalității
estetizate la limita grotescului, când corpul e transformat în operă de artă și
expus în cele mai bizare ipostaze în galeriile de artă contemporană. Tatuajele,
body piercing-ul, extensiile sunt
primele exemple care îți vin în minte atunci când ai în vedere estetizarea corpului
omenesc, transformarea lui în obiect, continuând cu diverse operații estetice
și încheind cu asumarea corporalității ca artă. Cu mențiunea că ”estetic” nu
este sinonim cu ”frumos”.
Deja s-a vorbit de o estetică a urâtului, iar monstruosul, anormalul, ceea
ce iese din norma naturalului, hidosul ar putea conferi mai multă valoare unei
opere în termenii fascinației exercitate asupra publicului. Estetica frumosului
și estetica grotescului sunt puse față în față de romancierul Eric-Emmanuel
Schmitt prin cazul gemenilor Firelli, pe de o parte, și cazul lui Adam bis, cel
de al treilea frate, înainte de renunțarea la propria viață, pe de altă parte. Amorf
și apatic, dezamăgit de propria-i goliciune și inutilitate, în umbra fraților săi
care reprezintă întruparea frumuseții, Adam este salvat de la sinucidere de
artistul extravagant căruia îi venise ideea să sculpteze, cu ajutorul unui
medic, în carne vie.
Ce-a de-a doua salvare se va produce însă atunci când Adam va iubi și va fi
iubit necondiționat de fiica pictorului orb. Mirarea în fața picturii, prin
intermediul căreia descoperă lumea și frumusețea tuturor lucrurilor, îl ajută
pe Adam să-și depășească toate complexele și să dobândească profilul uman, până
atunci nedefinit. Frumusețea lumii se răsfrânge asupra propriei conștiințe, iar
el nu mai suferă de pe urma absenței frumuseții ori din orgoliu că nu e egalul
fraților săi înzestrați cu simetria, armonia și perfecțiunea trăsăturilor. Un
sens al vieții, dragostea, dorința de a fi el însuși, prețuirea propriei
conștiințe, la care se adaugă contemplarea perisabilității lucrurilor,
indiferent de valoarea lor estetică, îl ajută pe Adam să se bucure de soția sa,
de părinți și de copii. Și înțelege faptul că nu doar un sens grandios (fie
acesta pozitiv sau profund negativ) conferă valoare lucrurilor, ci și o
condiție umană normală, precum aceea pe care refuza să și-o asume la 20 de ani.
Destinul fraților săi, dintre care unul se sinucide, dependenți de droguri,
are o semnificație: lupta care se dă între estetica frumosului și cea a
grotescului nu este câștigată de nici una dintre tabere. Mai curând, lupta e
câștigată de cei ce nu pariază nici pe frumusețe, nici pe urâțenie, din motive
comerciale ori pentru a ieși în evidență. De cei ce înțeleg că unicul contract
pe perioadă nedeterminată nu e cel prin care renunțăm la propria umanitate
pentru artă, nici cel prin care renunțăm la propriul eu, la propria conștiință
pentru bani ori glorie. Unicul contract pe perioadă nedeterminată al omului este
cu moartea. Plecând de la acest adevăr, fiecare își alege și asumă propriul
destin.
Tema corporalității ca artă este prezentă și în teatru, în spectacole
online sau offline, mai vechi sau mai noi. În Tattoo, 2014, regia: Radu Afrim sau în Pool (No Water), 2020, regia: Radu Nica. Prilej cu care arta însăși
devine motiv de interogație. Câtă valoare are arta contemporană pe care cu
prietenie o lăsăm moștenire viitorului? Cât de mult se inserează arta în viața
artistului ori a publicului? Cât de vie e arta contemporană de vreme ce se
caută variante tot mai zgomotoase pentru a reuși să facă publicul să aclame? Care
e rolul publicității și al faptului că se vorbește pe marginea unei opere sau a
creatorilor ei pentru a spori valoarea respectivei opere? Dacă arta e condiționată,
care sunt condițiile care prilejuiesc ori garantează o artă de calitate? Când
putem spune că arta a murit? Sau, dimpotrivă, că reușește să supraviețuiască?
Îi ajută arta pe oameni, spectatori sau creatori, să trăiască mai bine, îi
schimbă în vreun fel?
https://dyntabu.blogspot.com/2020/08/corpul-uman-ca-opera-de-arta.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu