Masca morții roșii

 

Edgar Allan Poe a scris o scurtă povestire intitulată ”Masca morții roșii”. Poe își imaginează o bizară epidemie într-un cadru baroc și grotesc. Povestirea este o alegorie a morții imposibil de eludat. Deși descrierea maladiei nu corespunde vreuneia reale, aceasta ar putea să se refere la tuberculoză sau la ciuma bubonică. Detaliile sunt teribile, în același timp scabroase: supușii unui regat (marea masă) cad secerați de o pestă care le provoacă dureri intense, o amețeală bruscă și sângerări puternice. Prințul Prospero (puterea) se refugiază într-o mănăstire fortificată, alături de alți nobili de la curtea sa. Castelul avea șapte camere colorate diferit (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb și violet) în cadrul cărora decorațiunile se asortau cu vitraliile (cu excepția celei din urmă camere ornate cu catifea neagră și luminată în stacojiul sângelui). Înăuntrul mănăstirii fortificate, Prospero s-a considerat la adăpost de moartea roșie care făcea ravagii afară.

Însă totul nu-i decât un surogat. Parcă pentru a sfida moartea roșie de afară, a cărei prezență bântuia mentalul prințului și a suitei sale, înfricoșați de lumina stacojie filtrată de vitraliile celei de-a șaptea camere, unde de altfel evitau cu orice preț să intre, opriți din oră în oră de sunetul prelung al marelui pendul de abanos din aceeași a șaptea cameră misterioasă, noii locuitori ai fortăreței dau un bal mascat. La bal își face apariția o mască ciudată amintind de pesta de afară. Crezând că e o farsă, prințul o urmărește până în cea de-a șaptea cameră, cu intenția de a descoperi cine se ascunde în spatele ei și de a-l pedepsi cu spânzurătoarea. Într-un final, toți cei ce încercau să evadeze din calea morții prin petreceri răsunătoare sunt împinși de mască prin toate cele șase camere succesive; până în cea de-a șaptea. Masca nu ascunde nimic în spatele propriei imagini stacojii și spectrale. Nu e o farsă. Prințul și toți ceilalți din suita sa mor subit, cuprinși de bizarele simptome. În ciuda eforturilor de a se izola din calea epidemiei și a morții, în pofida puterii ori a bogăției, a luxului și opulenței, prințul și suita sa au parte de același sfârșit de care are parte până și ultimul supus din regatul său.

Nu poți să recitești ”Masca morții roșii” și, sub premise mai concrete, actuale, sau mai generale, simbolice, să rămâi indiferent. În primul rând, expresii precum ”ciuma roșie” sau orice altceva similar încep să ți se pară triviale. În al doilea rând, dincolo de teoriile conspiraționiste, realizezi că o epidemie e cel mai democratic lucru cu putință. Indiferent de circumstanțe, nimeni nu se poate sustrage din fața morții. În al treilea rând, îți constați încă o dată fragila condiție de ființă muritoare în fața pandemiei în particular și a morții în general. Înțelegi că, indiferent de situație socială sau poziție ierarhică, toți oamenii sunt egali în fața morții. Cu o moarte suntem toți datori. Oricât ai încerca să fugi de acest adevăr, el va ieși până la urmă la iveală din fortăreața subconștientului tău.

Banii, gloria, titlurile întrețin iluzia nemuririi. E suficientă o pandemie pentru a te repune cu picioarele pe pământ. Pentru a-ți arăta nu atât cât de fragil ești, la fel ca oricine altcineva, în ciuda poziției, faimei, onorurilor, cât mai ales pentru a-ți reaminti că ești muritor. Oricât ai străbate sertărașele creierului tău, unde te-ai ferecat împreună cu toate spectacolele vizionate, cărțile citite, oamenii îndrăgiți, cu iubirile, pasiunile, prieteniile, trăirile și amintirile tale, cu tot cu prosperitatea și rafinamentul de care te-ai bucurat, dar și cu onestitatea de care te-ai străduit să dai mereu dovadă, un coridor te va conduce inevitabil spre cea mai ferecată odaie a minții, locul demonilor interiori – frica de moarte, conștiința că ești o ființă istorică, sexuată și muritoare.

Prezența imposibil de negat a ”măștii morții roșii” conduce la câteva schimbări de paradigmă inevitabile: raporturile dintre oameni se rarifică, întâlnirile planificate devin sporadice, ospitalitatea mioritică se cizelează, sunt cenzurate micile gesturi de afecțiune (pupăturile ocazionale, strângerile de mână) între amici ori rude care se întâlnesc întâmplător, pe stradă, sau în contexte organizate. Socializarea umană este mai reținută și se mută în mare parte, dacă nu o făcuse deja, în mediul virtual. Tot ceea ce se poate face online, în privința comerțului, a serviciilor, dar și a colaborărilor din mediul lucrativ, va căuta să se amplifice și să se aprofundeze în mediul online. S-ar fi putut gândit Edgar Allan Poe în momentul în care-a scris ”masca morții roșii” la consecințele metaforei pe care a creat-o sau la cât de valabilă ar putea fi peste ani?

 ”Masca morții roșii” este, fără îndoială, o imagine vizionară, teribilă și atotcuprinzătoare, în spatele căreia nu se ascunde nimic. Nu-i decât imaginea noii lumi a aparențelor lipsite de esență, a virtualului care acoperă totul ca o pestă. Până și simptomele bolii metaforice ar putea fi interpretate. Durerea ascuțită ar putea semnifica schimbarea de paradigmă, amețeala bruscă – trecerea spre un nou mod de a fi și de a gândi, sângerarea – pierderea vitalității și o posibilă modificare temperamentală. Apatici, detașați, indiferenți, nici mai buni, nici mai răi, doar altfel, rămâne să medităm ce înseamnă a trăi după ce întâlnirea cu masca morții roșie s-a produs. E drept că modurile de a fi nu se termină și nu încep peste noapte, iar mulți oameni vor pluti în derivă fără să conștientizeze că sunt martorii unei schimbări de paradigmă. Vor continua cu vechile automatisme de comportament. Alții vor trăi deja conform noului pattern ca și cum așa ar fi fost de când lumea. Dincolo de a fi despre ineluctabilul morții, ”masca morții roșii” este despre schimbări ale modurilor de viață și asimilarea acestora în timp.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/08/masca-mortii-rosii.html