De neconceput sondează limitele teatrului printr-un proiect de spectacol online. De la o etapă inițială de negare, la una finală de acceptare, se trece printr-o serie de etape intermediare: anxietate, evadare, depresie. Sunt chiar etapele pe care le parcurg persoanele izolate la domiciliu în timpul pandemiei, emoțiile și trăirile lor, neputând să își mai desfășoare activitatea ca până atunci. Nu în ultimul rând, este teoretizat fenomenul teatral, la granița cu cinematografia și în contextul în care teatrul nu mai poate exista în forma cu care ne-am obișnuit. Noi forme de teatralitate, noi forme de comuniune interumană, noi forme de a fi împreună cu ceilalți așteaptă să fie inventate.
Spectacolul se derulează fără grabă, printr-o serie de secvențe filmate și
ordonate în episoade, separate între ele prin scurte intervenții ale
regizorului (Tom Dugdale). Cu acest prilej, teatrul online devine prilej de
reflecție. Unul dintre scopurile teatrului este acela de a-i aduce pe oameni
împreună. Dar iată că ”împreună” nu mai poate nicidecum însemna ”în același
spațiu, în aceeași sală/încăpere”. ”Să fim toți împreună” rămâne unica regulă a
teatrului online. Să împărtășim o experiență cu ceilalți, indiferent dacă ne
aflăm în aceeași încăpere sau nu, chiar dacă ne aflăm la distanță, chiar dacă
ceea ce se petrece pe ecranul computerului nu e nici măcar live. Rolul
teatrului a fost mereu acela de a fi o voce (to speak out) care se face auzită mai ales în momentele de criză. Într-un
mod aproape de neînțeles, teatrul se redefinește în funcție de situația actuală.
Pentru început, patru actori (Alexandra Caras, Raluca Mara, Lucian Teodor
Rus și Paul Socol) se întâlnesc, având ca obiectiv realizarea unui spectacol
online. Unul dintre actori (Paul Socol) propune reiterarea sub formă de colaj a
unora dintre cele mai reușite momente din spectacole, numai că recuzita
reprezintă o mare problemă, sunt lucruri de care cu greu ar putea face rost în
timpul pandemiei, în izolare. Alt actor (Lucian Teodor Rus) propune jucarea
unor piese, Hamlet sau Caligula, într-o formulă nouă, cu el în
rolul principal, un fel de one-man show-uri. Cumva, se sugerează că vremurile
au ieșit din matcă, iar salvarea nu poate fi una individuală. În fine,
actrițele (Alexandra Caras și Raluca Mara) propun un spectacol în care ele să
aibă întâietate, lăsându-le băieților doar câteva replici. Ralucăi Mara i se
pare foarte amuzantă o scenă dintr-un scenariu ad hoc care, odată realizată pe
ecranul împărțit în patru, nu are nici un haz. Crearea unui spectacol online
apare inițial ca o sarcină imposibilă și toate ideile conduc spre concluzia că
teatrul, așa cum îl știm, este în impas.
Un prim pas spre realizarea de spectacol online îl reprezintă reconfigurarea
joburilor pe timp de criză. Una dintre variante ar fi animator/animatoare petreceri
pe Zoom. În general, actorii au dat dovadă de foarte multă imaginație în timpul
izolării, iar experiența prezentată în spectacol ar putea fi îmbogățită cu
experiența actorilor din toată țara. Revenind, ziua de naștere degenerează într-un
moment de manifestare a anxietăților acumulate. Cei prezenți izbucnesc pentru
că ceea ce ei trăiesc nu e o experiență reală, satisfăcătoare, ci un simulacru.
În același timp, spectacolul mai e un prilej de a integra evenimente mai mult
sau mai puțin recente, povești din prezent și din trecut (contrastul dintre
fotografiile alb-negru și efectele vizuale zebră), cum ar fi Al Doilea Război
Mondial și protestele din Statele Unite ale Americii din mai 2020, prilejuite
de uciderea lui George Floyd.
Ideea că în viitor pământenii vor coloniza alte planete, cum ar fi Marte, modul de petrecere a timpului liber de unul singur care poate fi unul mai mult sau mai puțin tradițional, după caz (singur, în casă, cu ochelari și căști VR sau în grădină, tânjind după companie umană), unele dintre imaginile create mai fac un pas spre un tip de teatru care ar putea să însemne și altceva decât ne-am obișnuit. Iar pasul decisiv este făcut de momentul în care protagoniștii nu sunt decât niște avataruri pe o plajă virtuală. Privitorul sesizează cine vorbește doar dacă urmărește semnul acustic sau dacă s-a obișnuit cu vocea respectivă, mișcările sunt reduse la minimum, peisajul este magnific (marea și apusul de soare), dar mereu același. Lovitura de grație o dă însă prezența actorilor la final, în costume colorate, mulate pe corp, care îi acoperă în întregime, într-un câmp cu iarbă sau într-o pădure, imagine ce creează un nou contrast, de această dată între ambientul natural și artificialul costumației. Prezența umană este una mai mult sugerată, la fel este și comuniunea celor patru. Deși prezenți în același spațiu, ei sunt mai despărțiți ca niciodată unul de celălalt.
Spre deosebire de teatrul offline, teatrul online este mai înclinat să transmită
idei decât emoții. Creat cu un grad mai mare de detașare, se adresează unui
public cerebral și mai puțin intuitiv. Imaginile sunt în cea mai mare parte
alegorii, putând fi traduse prin concepte. Regizorul poate fi prezent în
spectacol doar dacă devine performer. În situația de față, regizorul este
filmat în scurte intermezzouri, făcând legătura dintre episoade. Muzica, de
această dată originală, devine foarte importantă pentru spectacolul online. Dar
și coregrafia sau imaginile. Cu alte cuvinte, toate elementele care contau în
teatrul nou și anticipau un altfel de spectacol care, de această dată, e
online. Chiar dacă într-un mod semiindirect, cei de la Reactor nu doar creează,
ci și teoretizează teatrul online.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu