Într-un moment din spectacolul Antisocial (regia: Bogdan Georgescu), în contextul în care protagoniștii sunt absorbiți de tehnologie, butonând telefonul mobil, survine următoarea întrebare: ”Cât de departe suntem de peșterile din care am ieșit?” Mi-am amintit acest fragment meditând asupra unui paradox: evoluția tehnologiei nu reprezintă o garanție a faptului că omul s-a îndepărtat de peșteră (și voi clarifica imediat ce peșteră am în vedere). Nu cumva omul tehnologic e mai aproape ca oricând să redevină omul peșterii?
Omul peșterii (din celebrul mit al peșterii din Cartea a VII-a a dialogului
Republica de Platon) este legat de
mâni și de picioare și obligat să privească doar înainte. În fața sa, pe
peretele din spatele peșterii, poate urmări niște imagini, umbrele lucrurilor,
îndeletnicindu-se cu identificarea și recunoașterea acestor imagini, ordonându-le,
formulând opinii despre succesiunea ori corelațiile dintre acestea. El nu are
acces la obiectele artificiale ale căror umbre se proiectează pe peretele din
fundalul peșterii și nici la comedianții care le agită și mânuiesc. Nu poate
vedea nici focul din spatele său, unica sursă de lumină din interiorul
peșterii. Însă cel care ar reuși să își desfacă legăturile și să se răsucească ar
putea ajunge să vadă toate acestea, ceea ce corespunde în mod real reflexiilor de
pe peretele din spatele peșterii. Mai mult, ar putea parcurge drumul îndărăt
spre ieșirea din peșteră, iar afară, după un timp de acomodare a privirii de la
întunericul din peșteră la lumina soarelui, ar putea privi mai întâi
reflecțiile lucrurilor, apoi lucrurile adevărate, realitatea și chiar soarele.
Cu cine seamănă omul peșterii, dacă nu cu cel care, fixat în scaunul
ergonomic, la birou, privește impasibil doar înainte – ecranul computerului? Acesta
preferă niște imagini realității și lucrurilor adevărate de afară. Luminii
naturale – luminozitatea artificială a ecranului, vieții – viața virtuală de pe
site-urile de socializare, școlii – educația online, teatrului – teatrul
online, peisajelor, obiectivelor turistice, naturii – imagini. Dacă ar avea
timp să reflecteze, și-ar da seama că realitatea sa nu-i decât o îngrămădire de
pixeli. Precară, insuficientă, nesatisfăcătoare. Și că realitatea autentică,
viața, școala, deconectarea sunt în altă parte. Pentru aceasta ar trebui să
facă efortul filosofic al unei răsuciri, ajungând să redescopere lucrurile și
bucuriile simple.
Știm cu toții care e soarta gânditorului, a omului dezlegat din mit. Acesta
are curajul să urce pe cărarea șerpuită care conduce afară din peșteră.
Ulterior, se reîntoarce să le împărtășească semenilor faptul că alte moduri de
a cunoaște și de a fi, cu mult mai reale și mai adevărate, sunt cu putință, că
lumea peșterii nu e cea autentică. Readaptarea de la lumină la întuneric este la
fel de dificilă precum a fost inițial cea de la întuneric la lumină. El nu se
va mai dovedi, odată revenit în lumea peșterii, la fel de abil în a identifica
și recunoaște imaginile, în a urmări succesiunea umbrelor pe peretele din
fundalul peșterii, în a le ordona ori în a stabili corelații între respectivele
imagini. Drept urmare, va fi suspectat de impostură, ridiculizat și eventual ucis.
Mai mult decât analogia pe care am schițat-o între lumea tehnologizată, omul
tehnic și lumea și omul peșterii, nu cumva putem considera mitul peșterii și
implicațiile acestuia asupra modului de a cunoaște și de a fi, care favorizează
virtualul în detrimentul realului, un semnal de alarmă cu privire la societatea
viitorului? Oare să fie adevărat că, după ce știința și tehnologia au avansat
atât de mult, nu vom reuși decât să parcurgem drumul înapoi spre peștera din
care credeam că am ieșit?
În acest punct, nu mai putem adresa problema cunoașterii și pe cea a lui a
fi împreună, așa cum obișnuiam atunci când interpretam mitul peșterii. Pe
drumul cunoașterii poate că am ieșit din peșteră, însă în ceea ce-l privește pe
a fi, ne-am îndreptat vertiginos înapoi spre peștera din care am ieșit. Faptul că
am ajuns să cunoaștem mai multe despre modul de funcționare a computerelor, despre
pixeli și lumină artificială nu înseamnă că am evoluat și în ceea ce privește
modul de a exista. Cu cât omul secolului 21 este mai tehnic, cu atât el este
mai puțin spiritual.
Salvarea ar putea veni de acolo de unde Platon nu și-ar fi dorit, dinspre
artă. Imaginile artistice ar putea accede la statutul de realitate autentică. Nimic
mai incitant decât faptul că știința, practica, morala, politica sau chiar
istoria ar sta sub semnul regnului estetic. Așa cum decojind frunzele unei
cepe, de la cele subțiri și exterioare, la cele mai groase, interioare, am
putea constata că leguma nu are un miez decât pentru că ne-am obișnuit să
proiectăm în interiorul ei un miez ori să numim miez cojile cele mai mici și
mai groase, tot astfel am putea descoperi că ceea ce ne-am obișnuit să
considerăm a fi domenii de sine stătătoare nu sunt decât moduri diferite de
ordonare a imaginilor.
Ar fi nevoie de o nouă artă a răsucirii pentru a da credit actorilor
mânuind o întreagă recuzită, reprezentând realitatea din spatele umbrelor de pe
peretele din fundalul peșterii. În ceea ce privește realitatea din afara
peșterii, ce garanții am că nu e decât miezul invizibil? Oricum, celui din
interiorul cepei nu pare să-i fie dată posibilitatea de a ști dacă merge spre
înăuntru sau spre înafară. Totuși, o lume a imaginilor care îmi pot justifica
existența e de dorit unei lumi a imaginilor găunoase. Îmi place să o spun,
secolul 22 va fi estetic sau nu va fi deloc.
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu