Omul modern ca ființă rațională, istorică, muritoare și sexuată se evidenția prin dimensiunea temporală. Omul postmodern se confundă cu spațiul. Această idee este excelent transpusă scenografic în spectacolul Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, în regia lui Andrei Măjeri.
Pe de o parte spațiul-închisoare, pe de altă parte iluzia evadării (închiderea
e realizată de draperii, cortine transparente). Pe de o parte corpul ca
închisoare a sufletului, pe de altă parte dizolvarea corporalității în
spațialitate. Fuziunea dintre omul-corporalitate și spațiu este de cele mai
multe ori exprimată prin nuanțele obiectelor de decor ce se regăsesc în
vestimentația personajelor.
Mai atrag atenția construcția spectaculară din frame-uri (o caracteristică
dominantă a spectacolelor lui Andrei Măjeri), sound-ul grav ce însoțește
trecerea de la un cadru la altul, glacialitatea spectaculară, jocul
profesionist și în același timp stăpânit, în ciuda gamei variate de emoții puse
în joc de cei doi actori aflați în rezonanță, care sunt complementari și se
susțin reciproc. Degradarea treptată face parte din viață și e inevitabilă, la
fel ieșirile necontrolate, jocurile de putere dintre oameni, oricât de
apropiați, dominarea, atașamentul. De aceea poate regizorul Andrei Măjeri nu
solicită actorilor să își lucreze rolurile prin apel la artificii și face un
salt evident la polul opus melodramei.
Absența lirismului este și ea, la limită, o formă de lirism. O altfel de
formă de lirism: tandrețea fiului, dar și a mamei, presărate printre încordări,
lupte, încăpățânări, preluări succesive ale rolurilor maternal, respectiv
paternal – fiul ține loc de tată și soț, atunci când vârstele mamei se amestecă.
Grija, atenția, renunțarea, dedicația, în ciuda oricăror confruntări, redau o
legătură foarte puternică între mamă și fiu, actrița Eszter și fiul ei, Cristi. Pentru o actriță care joacă rolul
unei actrițe, Emőke Kató este paradoxal de veridică. Patosul în absența
patetismului din interpretare consolidează rolul lui Emőke Kató. Nu mai puțin rezistentă
e interpretarea lui Lucian Teodor Rus.
Nu pot privi Toate lucrurile pe care
mi le-a luat Alois fără să mă gândesc la toate lucrurile pe care ni le-a
luat pandemia. Dar, fără cinism, și la cele pe care ni le-a dat. Am obosit să
mă refer doar la primele, aș prefera să mă concentrez asupra celor din urmă. Atunci
când o ușă se închide, o alta se deschide. Claustrarea, izolarea au condus la o
relație mai apropiată a omului cu spațiul. Desprinderea de dimensiunea
temporală în sensul trecerii acesteia într-un plan secund sau poate înlăturarea
unei paradigme în favoarea alteia ar putea fi o deschidere. Spre un nou mod de
a înțelege umanitatea, dinspre corporalitate și contopindu-se cu spațiul imediat.
Nimic din ceea ce se întâmplă înafară nu e decât sugerat, protagoniștii
rămânând claustrați în spațiul intim, în spațiul propriu, care le aparține și
îi definește, în interior. Interioritatea este echivalentă cu spațialitatea și
corporalitatea.
(Alois) Altzheimer, o boală crudă și
arbitrară, e o formă de demență care îi răpește omului memoria, identitatea
personală în termenii filosofiei moderne și-l aruncă într-un abis astfel încât
nici măcar el însuși nu se mai recunoaște pe sine. Corporalitatea și
spațialitatea rămân singurele puncte de reper ale umanului. În același mod în
care din semințe otrăvitoare s-ar extrage un antidot, ar trebui să găsim
antidotul propriei noastre umanități în contopirea cu spațiul. Orice
dezumanizare nu poate fi urmată decât de o regândire a umanității. Atunci când
nu mai pot privi cerul înstelat, regăsesc lumină în altceva. Legea morală se
modifică în funcție de circumstanțe. Sunt foarte multe momente în spectacol, de
graniță, când asemene idei sunt sugerate.
O piesă de rezistență în spectacol rămâne tabloul. Centrată, pictura suprarealistă
“Fecioara Maria pedepsindu-l pe Pruncul Iisus în faţa a trei martori: André
Breton, Paul Eluard și pictorul [Max Ernst]”, adesea strălucind sub luminile
reflectoarelor, invocă inconștientul și
inconștiența, indiferența, răsturnarea valorilor tradiționale. De la distanță,
ochiul uman regăsește profilul fecioarei cu pruncul într-o compoziție cubistă.
De aproape însă detaliile devin vizibile și, odată cu acestea, și ideea cum că
lumea s-a schimbat iremediabil.
În pas cu timpurile pe care le traversăm, regizorul Andrei Măjeri pune în
scenă un text românesc nou și creează un spectacol rece, reflexiv care zguduie
nu prin afectare în jocul actorilor ori patetism – nici urmă de așa ceva –, ci
prin forța ideilor pe care actorii le întrupează. Am în vedere câteva momente
din spectacol în special (discursul de adio al actriței, ziua de naștere, confruntarea
cu filmarea de afară cu câinii sunt doar câteva dintre acestea) și, mai ales,
scena cu songul de final.
(Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois de Cosmin Stănilă, regia: Andrei Măjeri, distribuția: Emőke Kató [Eszter Nagy] și Lucian Teodor Rus [Cristi], decor: Adrian Balcău, sound design: Adrian Piciorea, light design & sonorizare: Cătălin Filip, Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, difuzare online, 8 noiembrie 2020)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2020/11/omul-de-la-dimensiunea-temporala-la-cea.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu