Într-un moment de cumpănă când asistăm la o redefinire a umanului, la o recontextualizare a umanității, prin raportarea atât la ceea ce este asemănător, cât și la ceea ce este diferit, la ceilalți oameni, dar și la mediul înconjurător, apoi la virtual, drame izolate, precum Năpasta lui Caragiale, au un rol decisiv în configurarea profilului românului în interiorul întregii aventuri a umanității. Nu m-aș fi gândit, până în ziua vizionării, că Năpasta ar putea ilustra confruntarea omului cu noul său rol istoric.
Prezentul este privit fix, drept în ochi prin intermediul acestei montări
cu Năpasta, de fiecare actor în parte
și de cel ce-și asumă reunirea lor, Adi Carauleanu, de aceea atrag atenția
câteva încercări lirice cu replici din piesa lui Caragiale. Actualitatea piesei
este argumentată prin sentimentul temerii generalizate care a paralizat în
zilele noastre o lume întreagă. În același timp, trăirile personajelor
caragialești (remușcare, dorință de răzbunare, nebunie, iluzie) sunt
reinterpretate prin intermediul fricii. Lui Dragomir îi e teamă de trecut și de
fantomele din coșmarurile sale, Ancăi de actualul soț, lui Ion de răutatea din
om, lui Gheorghe de posibilitatea de a-i fi descoperită taina. La fel de bine
ar putea fi vorba de dragoste fără speranță. Sau, de ce nu, de viață fără
speranță.
Fiecare rol din spectacol este lucrat ca pentru un masterclass demonstrativ în fața studenților, de aceea atât
studenții la teatru, cât și elevii care studiază drama Năpasta la școală ar putea avea enorm de câștigat din vizionarea
compozițiilor actoricești din spectacol, deoarece sunt extrem de bine lucrate. Din
acest motiv, este în mod evident vorba de un spectacol de actor. Călin Chirilă
și Diana Chirilă formează un cuplu pe contre-emploi;
în mod individual, Călin Chirilă este în largul său, în continuarea rolurilor
extrem de expresive cu care ne-a obișnuit, un actor energic, de scenă mare, de
data aceasta nefiresc de aproape de public, ca și cum am privi în oglinzi măritoare
și am auzi cu amplificare, iar Diana Chirilă, chiar și individual, pe contre-emploi, într-un rol interiorizat,
pentru care nu contează doar replicile, ci mai ales tăcerile, privirea sticloasă,
zâmbetul, micile ipocrizii feminine redate. Emil Coșeru admite că nu e la
primul studiu cu Ion din Năpasta. Într-adevăr,
mai mult decât din punct de vedere psihologic, interpretarea sa e memorabilă
prin modularea vocii și intonație aparte, prin privire, gesticulație, mici
detalii (modul în care mănâncă ar putea fi unul dintre ele) și poate fi un
model de lucru al rolului pentru mai tinerele generații. Nici rolul lui Andrei
Sava nu se dezice de modelul demonstrativ, de compoziție, de rol retușat
încontinuu până la desăvârșire.
Profilul românului rural, al țăranului e important pentru a-i înțelege
psihologia, iar actorii ieșeni se mulează neașteptat pe acest profil. Este, de
asemenea, important pentru a-i înțelege pe români în general. Naturalismul,
coșmarul, taina, vina, regretul, remușcarea, nebunia și răzbunarea sunt doar câteva dintre categoriile
estetice, dar mai ales psihologice prin care drama mistuie ființa umană. Existența
se consumă în spațiul natural sau domestic (la han), în vis, mai precis, coșmar
(Dragomir) sau imaginație (Ion), în trecut (Anca) ori în viitor (Gheorghe), în
spațiul claustrat ale cărui ieșiri sunt în beciul înfricoșător, în dormitorul
care ascunde mai vechi coșmaruri sau în vreo anexă a gospodăriei. Spectacolul de
la TNI insistă pe perfidia femeii (Anca), toate acțiunile ei având ca mobil
demascarea ucigașului primului ei soț (cel de-al doilea soț) și nevoia de
răzbunare. În același timp, pe indecizia bărbatului (Dragomir), nimicit de
deziluzie, teamă, remușcare. Cuplul este polarizat de prezența enigmatică a
evadatului (Ion) și de cea scorțoasă a cărturarului amorezat (Gheorghe), iar în
cele din urmă destrămat cu concursul acestora din urmă.
Năpasta e ca o revenire la origini, la ceva inițial de nostalgia
căruia suferim cu toții. În mod paradoxal, cu cât e mai năpraznic trăită și
asumată povestea pe scena așternută ca o oglindă în fața spectatorului, cu atât
se diminuează drama spectatorului. De aceea, actorii par să facă totul pentru această
regăsire pe dos, în oglindă, când o dramă pare să o anuleze pe cealaltă. Pe
scenă, pe de o parte se derulează ceva ce ne privește, atunci când ne propunem
să ne analizăm propria psihologie, pe de altă parte e o œuvre d’art pentru ca o dramă să o șteargă pe alta.
Prin trăirile lor, prin modul în care dau curs unor stări de spirit, prin
ieșirea și invitarea la ieșire din zona de confort, dar și printr-o reflecție
de ansamblu asupra umanității din om și reformularea acesteia în context
pandemic, când sentimente neprietenești, coșmărești se înfiripă, actorii au
devenit foarte importanți. Toți oamenii încep să aibă câte ceva de învățat de
la actori, ceea ce face misiunea lor cu atât mai dificilă. Ca să trăiești, ca
să dai un sens vieții, din ce în ce mai mult, trebuie să fii un, mai mult sau
mai puțin bun, actor.
(Năpasta [și era pădurea singură]de I.L. Caragiale, un spectacol de Adi
Cărăuleanu, distribuția: Călin Chirilă/Dragomir, Ion/Emil Coșeru, Anca/Diana
Chirilă, Gheorghe/Andrei Sava, Primarul/Adi Carauleanu, Lăutarul/Adi Ursulescu,
Sătean 1 și Sătean 2/Florentin Hrițcu, Nicolae Andonesei, costume: Rodica
Arghir, premiera: 1 noiembrie 2020, sala ”Uzina cu teatru”, TNI)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2020/11/napasta-omul-fata-in-fata-cu-rolul-sau.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu