Performance-ul – instalație analizează, pe baza unei serioase documentări
realizate timp de câteva luni la Telciu și Romuli, cum sensurile lucrurilor și
ale evenimentelor survin în strânsă legătură cu spațiul, cu obiectele și cu
acțiunile performate. Foarte multe obiecte de uz casnic sunt resemnificate în
raport spațiul de joc, delimitat de linoleumul albastru, iar în cele din urmă,
cu creta, separând obiectele de tot restul, prin acțiunile în care performerii
le implică. Rolul performerilor este unul ludic față de obiectele
recontextualizate.
În același timp, este folosită metoda verbatim,
performerii redând, prin monologuri, unul mai amplu și restul scurte ori foarte
scurte, cuvintele unor oameni care s-au confruntat cu boala, moartea cuiva
apropiat, violența domestică. În unele momente, oamenii respectivi sunt chiar
ei înșiși. Evenimentele redate prin acțiunile scenice trimit la evenimente
remarcabile din viața unei comunități (convertirea la o religie, căsătoria, înmormântarea)
și caută să restituie lucrurilor un sens ceremonios, tradițional. Este remarcat
faptul că în comunitățile tradiționale bătrânii erau venerați, pentru că
simbolizau înțelepciunea, iar poveștile lor ascultate, lucru care nu se mai
întâmplă astăzi, din păcate, vârstnicii fiind asociați cu tot felul de fenomene
nedorite.
Chiar dacă mulți dintre performeri se declară atei (creștinismul rămânând
pentru majoritatea tradiția de botez și înmormântare), sărbătorile tradiționale
sunt un prilej de emoție deoarece fie evocă amintiri plăcute din copilărie
(coliva solicitată bunicii, solicitarea primind ca răspuns un refuz, pe motiv
că nu e nici un mort), fie redau performarea unui cod comun, lucru care, prin împărtășirea
unui sens comun împreună cu ceilalți, înduioșează ori stârnește nostalgii. Fiecare
a trecut, într-un fel sau altul, prin evenimentele la care se face referire,
iar în acest mod condiția umană devine subiect de meditație.
Nu suntem, prin familia căreia aparținem, rezultatul alegerilor noastre.
Dar putem modela cât de bine putem acest rezultat. Familia este celula de bază
a societății. Plecând de la acest adevăr simplu, sunt aleși trei actori care nu
au ei înșiși familie – soț/soție, copii – și nici nu își doresc. Cei trei sunt
copiii părinților lor și nepoții bunicilor, de care își amintesc uneori cu drag.
De aici impresia că aceștia joacă și se joacă cu toate obiectele din instalație,
inventând o sumă de roluri care să corespundă situațiilor reprezentate sau
imaginate, apoi că se joacă pe ei
înșiși. Obiectele sunt personificate (scara îmbracă jartiera de mireasă sau
papucii de casă ai soțului ori ai soției, ursulețul de pluș este îngropat cu
jale și se naște cu mirare), iar performerii le anexează propriei personalități
(cârligele de rufe pe degete, făina în păr, buretele de vase spiralat de inox –
în loc de jartieră) atunci când semnifică, în noi și noi contexte create, o
multitudine de situații.
În prima și ultima familie despre care se vorbește explicit, fetele se
căsătoresc, nu din dragoste, chiar dacă fac parte din comunități rurale, în
aparență mai tradiționaliste decât cele urbane. Prima femeie se confruntă cu
mai ciudatul caracter al soțului, cu care insistă să fie bună până la sfârșit,
în ciuda vieții pline de rele de care a avut parte împreună cu acesta, cea de-a
doua femeie face școală pe furiș și se luptă ba cu autoritatea tatălui, ba cu infidelitatea
soțului. În fine, în centru, avem tabloul unei familii formate din trei
persoane, redat de fiul cuplului sortit nebuniei, bolii sau morții. Peste tot survin
violența, boala și moartea partenerului de viață ori a părintelui.
Nici măcar actorii nu se mai pot privi conform propriilor mărturisiri care
presară, de acolo până colo, spectacolul-instalație, la fel ca înainte asociind
figura și personalitatea celuilalt, a partenerului scenic, cu a omului care i-a
împrumutat cuvintele, respectiv propria poveste de viață. Astfel că
reactualizările prin verbatim sunt
însoțite de foarte necesarele momente scenice ludice și de scurtele intervenții
pline de onestitate ale performerilor, menite să-i distanțeze de persoana la
care fac trimitere prin vorbele rostite și evenimentele reprezentate. Imagini
și idei din viața anumitor persoane, despre care se povestește prin spectacol, sunt
asociate cu imaginația căreia îi dau curs actorii și amestecate cu viața proprie
a performerilor despre care mai spun câte ceva, din când în când. Fiecare
membru al echipei provine altundeva decât Cluj, locul unde a fost produs
performance-ul – instalație, este prin urmare mai mult sau mai puțin, un
venetic, iar părinții ori bunicii membrilor echipei au legătură cu comunitățile
rurale. Până la urmă, nu e nicio distanță chiar așa de mare care să despartă
urbanul de rural, ambele dimensiuni având nevoie de un sens integrator.
Istoriile personale ale actorilor se topesc în istoriile mai generale ale
persoanelor asupra cărora s-a răsfrânt documentarea. Iar evenimentele reprezentate
prin acțiuni scenice, implicând obiectele și performerii (cuibul din sârmă și
ghemuri, barza de prosop, moartea cu mătura) fac trimitere la evenimente din
viața omului în general. În acest performance-instalație, obiectele sunt scoase
din contextul lor uzual și resemnificate, prin acțiunile performerilor, cu
intenția de a recupera sensul comun, odinioară împărtășit și de toată lumea
recunoscut, în sacralitatea gestului ceremonial și a sărbătorii generate de
mici evenimente declanșate de marile evenimente (viața, dragostea, moartea).
(Celule de bază. Spectacol online de
teatru documentar, concept și dramaturgie: Petro Ionescu și Raul Coldea, cu:
Ioana Chițu, Bianco Erdei, Lucia Mărneanu, scenografia: Hermina Csala, muzica: Adrian
Cimpoeșu/Văzduh, costume: Lanelka, produs de Centrul pentru Studierea Modernității
și a Lumii Rurale și cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional și
Primăria Telciu, 31 octombrie 2020)
https://dyntabu.blogspot.com/2020/11/celule-de-baza-un-performance.html
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu