L-am ucis pe Paco!

 

L-am ucis pe Paco! de Joaquim Bundó este cel mai recent spectacol de microteatru de la Avangardia, dintr-o serie de minispectacole de aproximativ douăzeci de minute, concepute la granița dintre film și teatru, pentru oamenii în permanentă mișcare, fără prea mult timp liber, al căror timp costă bani și care se relaxează puțin spre deloc, în secolul 21, secolul de dincolo de secolul vitezei. Ca estetică, este propusă comedia neagră și se glisează spre incredibil, cu mijloacele actoricești ale credibilului, verosimilului.

Microteatrul concurează serios cu serialul. Deși persoanele care ar prefera serialele TV nu ar trebui să difere foarte mult ca tipologie de cele care ar urmări doar microteatru, în ceea ce privește nevoile estetice, distincția esențială dintre cele două categorii este aceea că cei care dedică ore, zile, săptămâni întregi urmăririi de seriale TV au foarte mult timp la dispoziție, în timp ce spectatorii care optează pentru microteatru nu au foarte mult timp la dispoziție pentru relaxare. Chiar mai puțin timp liber decât cei care ar alege un film sau un spectacol de teatru online, dintr-o paletă largă de posibilități. Tocmai de aceea, în cazul microteatrului intervine un final deschis, suspansul, neveridicul, o forțare a limitelor esteticului.

Până la urmă, un spectator care alege între un film și un serial TV, în favoarea celui din urmă, are evident mai mult timp liber decât un spectator care alege în favoarea celui dintâi, adică filmul. O anumită lentoare face ca un serial TV să de deruleze în ritmul propriu vieții obișnuite, numai că se accesează povești de viață diferite de cele în care privitorul este captiv, un parcurs și un scenariu diferite, captivante tocmai prin simplul fapt al deosebirii de scenariul curent, din care privitorul evadează, lucru care pe unii îi poate scoate din rutină în egală măsură cum pe alții îi poate scoate din ale lor o discuție despre viața celorlalți.

Succesiunea alertă, dinamismul peliculei e de preferat pentru cei care încă au timp la dispoziție pentru încondeieri cotidiene ale celorlalți. Filmul doar îi repoziționează existențial, într-un spațiu și timp mitologic; sacralitatea celor din urmă e discutabilă în special în ceea ce privește calitatea acestui nou timp astfel accesat, dar nu ca utilitate. Filmele alese de cei din urmă ar putea să nu fie de acțiune. Așa cum cineva vede un film de artă, altcineva ar putea viziona online un spectacol de teatru cu pronunțată tentă estetică sau unul superficial, după gust. Tempoul spectacolelor de teatru nu e nici cel al serialelor, nici cel al filmelor, fie ele de acțiune sau alte genuri cinematografice, doar că spectacolele de teatru pot fi, la rândul lor, de artă sau mai puțin spre deloc, servind altor scopuri (teatru politic, social etc.) sau nici măcar.

În fine, microteatrul pare a deveni un tip favorabil pentru cei care nu au nici timp pentru clevetiri, dar nici dispoziție pentru marea artă, pentru cei care vor doar o oază de relaxare, echivalentul unei scurte descinderi la mall sau pentru care să aloce chiar și mai puțin timp decât o ieșire oarecare, în orice caz ceva ce devine posibil cu un simplu click, fără prea mult efort. Nevoia de acțiune și gustul estetic ar trebui cumva satisfăcute. Prima, prin acele trucuri de care vorbeam mai sus, cel de-al doilea chiar și prin faptul că spectacolul ajunge sau nu să împlinească nevoia de frumos a celui ce privește, într-un raport strâns cu timpul de care dispune. Cu alte cuvinte, un astfel de spectator ar face rabat de la pretențiile de urmări doar spectacole de mare valoare artistică, doar dacă e îndeplinită condiția de timp, dar și cea de spațiu, adică dacă se ține cont de faptul că nici nu dispune de prea mult timp, nici nu e foarte dispus să se deplaseze.

Revenind, L-am ucis pe Paco!, în regia lui Ricard Reguant, cu Victoria Cociaș, Medeea Marinescu, Ștefana Samfira, arată cât de puțin reușesc oamenii să se cunoască, chiar dacă e vorba de prieteni, ca în cazul de față, cum nu bărbații neapărat, ci oamenii în general sunt niște dobitoci (ca să folosim replica unuia dintre cele trei personaje), că prietenul la nevoie se cunoaște și că niciodată să nu spui ”niciodată” (vorba unei zicale englezești). Cele trei prietene exprimă emoții de recunoscut în vârtejul care ne-a cuprins pe toți în această perioadă.

Numai că justificarea acestor emoții, prin scenariul construit, este exagerată pentru a reuși să creeze perplexitate cât mai rapid și cu cât mai puține mijloace: una dintre ele, care ne-am fi așteptat să fie protagonista, dar nu e, a avut aventuri cu foștii soți ai celorlalte două, dintre care una și-a ucis soțul abuzator recent, iar cealaltă cu ceva timp în urmă. Protagonista de suprafață e cea care și-a ucis soțul recent, iar protagonista reală – cea care și-a ucis soțul demult, servindu-l turiștilor, zărilor, dorințelor sale din timpul vieții sub forma chiftelelor de pui, meniul casei restaurantului deținut.

Rețeta existențială nu e credibilă și creează suficiente discrepanțe între joc actoricesc, atmosferă de ansamblu și excentricitatea, de altfel nu tocmai imprevizibilă, de scenariu. În fine, e ca și cum ai auzi ceva sinistru relatat printre sughițuri de râs pentru că acel ceva, întunecat și bizar, are și o doză de ridicol, de absurd poate. Nu e tocmai ieșit din comun ca oamenii, la ceas de seară, să iasă din rutină prin povești urbane. Poveștile respective sunt în același timp incredibile, pentru că imposibile, dar și înspăimântătoare. Umor negru și un final deschis. Dacă serialele relatează cu lux de amănunte, iar filmele derulează scenariul rapid, microteatrul nu face nici una, nici cealaltă. Microteatrul doar aruncă o petardă ce poate stinge pe moment nevoia de schimbare a dominantei existențiale sau estetice.

 

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/11/l-am-ucis-pe-paco.html