Vedi... e poi muori. Teatru metafizic

 

Radu Afrim criptează universul simbolic din cele trei piese ale lui Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck printr-un cod personal, ceea ce nu împiedică lectorul scenic să intervină cu propria grilă de percepție și interpretare.

Regizorul își asumă un context de conștiință, dar mai ales emoțional simbolist – condiția oricărei reactualizări, istorice sau cu privire la sensul unui text. Expresia de autor diferă, impresiile individuale pasagere ale audienței sugerează că nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. În intervalul dintre trecut și prezent, un orizont comun îi reunește pe cei doi, deopotrivă autori: mai gravă decât distanțarea de ceilalți nu poate fi decât distanțarea de noi înșine. Un singur gând, în mod egal, motiv de înmărmurită tristețe și de infinită tandrețe.

Simbolismul asumat de Afrim nu exclude realismul. Magicul e reconfirmat ca mister. Suprarealismul se topește în imponderabil pe măsură ce se desfășoară contrastul dintre interior și exterior, cu un touch expresionist (rolul de travesti Mătușa/Unchiul din ”Intrusa”, simbolizând moartea, un Horia Veriveș energic și dezlănțuit ca o prelungire a forțelor naturii, căutând soluții de descifrare a destinului, în supranatural – cartea secretelor). Onirismul întâlnește teatrul metafizic.

Dintotdeauna, regizorul Radu Afrim a jonglat cu stihiile, cu lucrurile despre care nu se poate vorbi (printre care, iată, moartea); mereu a poziționat un offline, în invizibil, dincolo de porțile zăvorâte, pe dinăuntru, ale sufletului. Acum, mai mult ca niciodată, vizibilul și invizibilul nu sunt decât două fețe ale aceleiași credințe. Ușile spre insondabil se închid, totuși granițele dintre lumi se pierd.

”Intrusa” și ”Șapte prințese” sunt ambele drame de marionete, diferit interpretate regizoral. În prima, Afrim construiește teatru fără situație scenică și fără personaje. Acțiunea scenică e intens interiorizată, ceea ce generează o stare de încordare, o tensiune care seamănă cu așteptarea sau grija. Personajele nu sunt decât paroxisme scenice. Metaforele din poeme sunt plasticizate prin decoruri, simboluri sau roluri. Simbolurile nu abundă, ci devin atmosferă scenică, alături de sound-ul grav, dar aerat. Imagini audiovideosenzoriale sunt create prin intermediul abilelor tricks (proiecție, atmosferă de pâclă, voci în ecou).

Deși toți se tem de ceva ce ar putea veni de afară, moartea s-a insinuat deja printre ei, înăuntru. Bunicul orb (Oarba/Ada Lupu) vede cel mai puțin în exterior și cel mai mult în realitate, în invizibil. Vede prin somn, vede în vis, vede moartea din mijlocul celorlalți. Mama fetei care vede cu ochii închiși, mai bine decât cei cu ochii larg deschiși, moare pentru ca pruncul de-abia născut să se trezească.

În a doua, Afrim adaptează teatrul de marionete la nevoia actuală de coregrafic și teatru german. În același timp, îl interpretează în sensul diluării contururilor suprarealismului în simbolism, fără a nega realismul. În prim-plan, actorii sunt reliefați (Regele/Emil Coșeru, Regina/Pușa Darie, Marcellus/Răzvan Conțu); în interior, se delimitează un loc atopic și se lucrează preponderent prin compoziție coregrafică. Astfel că teatralul din exterior e contrapunctat, in vitro, de corul coregrafic stihial al celor șapte fete.

Moartea Ursulei în somn, poate la fel de tenebroasă ca cea a mamei primei Ursula maeterlinckiană, nu mai e la fel de tristă, nu duce la disperare. În sensul că simbolurile sunt mai aproape de ceea ce numim soluții regizorale (corabia cu pânze de lemn, masca venețiană). Mai mult, acțiunile scenice își fac apariția (pe fondul coborârii simbolice a lui Marcellus în Infern și a încercării eșuate de a o recupera pe Ursula, cea cuprinsă de un somn de moarte). Dubluri de personaje se intersectează și sunt substituite (Ursula, înainte și după ce o vizitează umbra morții). Marcellus preia din energia Reginei când o găsește pe Ursula. Privind înapoi, ochii se închid, într-o zi de iarnă, pentru a vedea ceea ce oamenii de rând nu pot. Vedi Napoli e poi muori, e poi… rinasci.

Umbra se deplasează spre ”Interior”, dramă a inconștientului, prilej pentru ca teatrul afrimian al arhetipurilor să întâlnească teatrul metafizic. Subteranele inconștientului se asociază cu grădini de fundal, pasaje ori uși secrete.  Mitologia este vizitată prin analogii infinite. Trei piese triste se pretează la interpretări multistratificate, polifonice.

Prin absența duetului Străinul-Bătrânul, din drama originală, Afrim conferă corpul poetic din care se constituie prezența monologică a fetei înecate (absolut răvășită și răvășitoare, fabuloasă, Ada Lupu). Sufletul se întoarce și vede prin fereastră viața tăcută, aproape ritualică a propriei familii trăind, de la o clipă la alta, iluzia securității. Stările de spirit explodează (dezlănțuirea mamei/Livia Iorga, cu tamburina, focul de artificii declanșat de pușca tatălui), contrapunctate de partida de sex cu servitoarea și de țigara de după.

Întâlnirea fetei/Ada Lupu cu Străinul/Răzvan Conțu e încărcată de mister. Întâmplarea Ofeliei este reiterată cu un Hamlet castrat de neputința de a privi oamenii în suflet. Cu un inel mic pe deget și margarete sălbatice drept ofrandă, fata este adusă acasă. Într-o stranie circularitate, stările descrise scenic sugerează perplexitate: de data aceasta, copilul doarme liniștit și nu se mai trezește.

Picturalul în aluzii (Matisse, ”Dans”, tablouri flamande), translația dintre expresie și sugestie, proiectarea ori verbalizarea simbolurilor  (petale de trandafiri, crinul, piese de șah), simbolurile metatextuale (strugurele verde, merele verzi și roșii din coș, insula – imaginea trupului fetei înecate pe o piatră, floarea care se deschide, păpușa), deschiderea spre dubla imagistică (atunci când tabloul din scenă e dublat de proiecție anticipativă, concluzivă sau de perpetuare a stării), gesticulația controlată a actorilor, evitarea interpretării psihologice, contrapunctarea dramei prin teatralitate, teatralitatea contrapunctată prin stihial, situarea în aspațialitate și atemporalitate, magia invizibilului contribuie la transpunerea simbolismului interiorizat, oniric al lui Afrim în realism metafizic.

 

(Trei piese triste după ”Intrusa”, ”Șapte prințese” și ”Interior” de Maurice Maeterlinck, regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim, cu: Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Diana Roman, Horia Veriveș, Diana Vieru, Pușa Darie, Emil Coșeru, Răzvan Conțu, Diana Raluca Amitroaie, Livia Iorga, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Georgiana Zmău, Smaranda Mihalache, scenografia: Cosmin Florea, video: Andrei Cozlac, coregrafie: Radu Alexandru, aranjament și pregătire muzicală: Diana Roman, premiera: 11 martie 2021, orele 19, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/03/vedi-e-poi-muori-teatru-metafizic.html