Spune ceva, frate!

 

În decorul naturalist, impregnat de nostalgii ale copilăriei noastre din ”epoca de aur” (Abecedarul, fotografiile de familie de pe pereții casei bunicilor, teatru de umbre proiectate pe perete), privesc imagini ale trecutului. Unele ascund amintiri (”Pe unde o fi primul meu abecedar?” – ”Din palmele cui ieșeau la iveală animăluțe în penumbră?”) Unele nevrozează (trollerul, enorm de negru, parcă ar fi o raclă), altele trezesc regrete – fotografia de la înmormântarea fiicei stră-străbunicii mele, din anii `20 pe care mama a donat-o pentru muzeul satului care nu s-a mai amenajat; cred că murise de o boală rară pe care o luase de la soțul ei, marinar; am visat-o într-o noapte rătăcind prin mijlocul prăvăliei, acum împărțite în două – de fapt, nu știu dacă era ea.

Pe la rude vizitate în copilărie am văzut și eu, ca toată lumea, poze înrămate cu doi frați, băieții familiei. Fiul cel mare și cu fiul cel mic. Cu toate acestea, în cea mai mare parte, nu mă regăsesc în imaginile din decorul de la Uzina cu Teatru. Nu mă simt reprezentată. Și e vorba totuși de o reprezentație clasică, pe care o pot privi cu mare ușurință detașat și obiectiv, însă dacă nu orice spectator se simte reprezentat, nu se va putea celebra, în comuniunea dintre amintire și prezent, recunoașterea autentică pe care o prilejuiește arta, teatrul prin reprezentarea simbolică. Dar acestea sunt de-acum detalii.

Dincolo de asta, din punctul meu de vedere, duetul Dumitru Năstrușnicu – Doru Aftanasiu ar fi fost de ajuns pentru a umple o viață de spectacol. Cu atât mai mult cu cât, contrapunctat de Dumitru Năstrușnicu, în cadrul acestui teatru de actor, Doru Aftanasiu este magistral în rolul său de compoziție. Nu știu dacă personajul Mama există în text, nu mi-am făcut temele, nu am citit piesa. Am înțeles nevoia regizorului de a insera momente de flashback, însă personal aș fi preferat ca demersul spectacologic să fie direcționat simplu, dinamic, fără acolade. În acest mod, relațiile dintre cei doi parteneri scenici – cei doi actori s-au completat de minune ca oameni, nu doar în privința personajelor interpretate – ar fi epuizat energia spectacolului, apoi energia dinspre publicul ținut astfel cu răsuflarea tăiată, ca la un meci de tenis, cu mingile (două mere galbene) la fileu, s-ar fi descătușat.

Drama este trăită stanislavskian, printr-o contopire primejdioasă cu rolul, de Doru Aftanasiu/Valentin. Compoziția sa este, repet, desăvârșită, lucrată cu migală și redată cu atenție, însușită, diferită de orice alt rol de până acum. Urmând tehnica polifoniei de rol, Dumitru Năstrușnicu/Andrei este opusul temerar al fratelui șovăielnic; deși, în fond, ambii se simt la fel de neîmpliniți și au nevoie de o altfel de viață, de iertarea celuilalt, într-un caz (Andrei), ori a tatălui simbolic, în celălalt (Valentin), de cufundarea în uitare, de vindecare.

Ion Sapdaru apelează în mod explicit, atunci când face referire la propria dramaturgie, la pilda fiului risipitor, dar și la parabola talanților, atunci când îi dedică spectacolul lui Violin Costin. Dramaturgul identifică în propriul spectacol doi fii rătăcitori, absolut umani prin greșeli și păcate. Ambii frați sunt situați, fiecare în felul său, la fel de aproape de crunta disperare a unei vieți lipsite de sens. Fără să fie eretic prin reunirea pildelor într-o unică poveste despre peregrinări în alte țări (Andrei a emigrat în Italia), despre rătăciri fatale (Valentin suferă un atac cerebral din cauza consumului excesiv de alcool, ceea ce îl va marca fizic și psihic).

Absența unui fir roșu care să imprime o coerență rigidă (cum s-ar fi putut descurca fratele suferind până la sosirea fratelui dojenitor), prezența simultană în scenă a trollerului (revenirea celui din pribegie) și a geamantanului retro (pregătirea unei plecări, la azil sau poate altundeva, dincolo), scenariul construit din fragmente, nu în ordine cronologică, din dialoguri, interacțiuni scenice, amintiri, reamintiri, reproșuri, regrete, nostalgii, șocuri (Valentin află că nu mai e angajatul teatrului), o anume ambiguizare spațio-temporală (deși cadrul e realist, iar flashback-urile voit oniriste cu mama ori bunica destul de bizare), faptul că amândoi frații aspiră în egală măsură, dar în felul lor propriu, la mântuire, toate acestea, nu numai că permit aluziile biblice sugerate de dramaturgul-regizor, ba chiar admit și insinuarea unei analogii cu povestea lui Abel și Cain (în caietul de regie e redat un fragment din Borges), astfel că masca, mai mult stranie decât excentrică, e cu rost simbolic.

Această din urmă analogie cu povestea uciderii lui Abel de către fratele său Cain e nimerită – reîntâlnirea fraților în casa părintească prilejuiește revelarea unui teribil secret. Fosta soție a lui Valentin, care l-a părăsit pe soțul ei actor ca printr-o lovitură de teatru, este acum căsătorită cu Andrei, în Italia, fiica lui e înfiată de fratele său, iar cei doi (Andrei și fosta soție a lui Valentin) mai au un copil, al lor. Din nou, scenariul se construiește din fragmente și e ambiguu atunci când e încorporat în constructul spectacular in progress. Peste suferința nu foarte mult conștientizată a lui Valentin se așază durerea conștientă, drama reală. Abia atunci când pericolul de a-și pierde fratele e inevitabil de aproape, se preschimbă Andrei cel șotios, ailleurs înfricat, deoarece sentimentul culpei e pe deplin asumat.

Într-adevăr ”a uita înseamnă a ierta”, dar ”câtă vreme durează remușcarea, durează și vinovăția”. Nici o vină nu se poate face uitată atâta vreme cât ea persistă în conștiință. Până și în fragmentul din Borges, agreat de regizor, Abel și Cain, Valentin și Andrei, se reîntâlnesc, întru uitare, întru iertare, după moartea lui Abel.

 

(Spune ceva, frate! de Ion Sapdaru, regia și coloana sonoră: Ion Sapdaru, scenografia: Cătălin Târziu, distribuția: Dumitru Năstrușnicu/Andrei, Doru Aftanasiu/Valentin, Anne Marie Chertic/Mama, premiera: 12 martie 2021, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/03/spune-ceva-frate.html