Categoria fundamentală a esteticii este cea de frumos, iar la vechii greci frumosul, adevărul, binele și iubirea se aflau într-o desăvârșită armonie. Discursul Diotimei din dialogul Banchetul de Platon este numai unul dintre exemplele care ilustrează că frumosul nu e o idee deosebită de adevăr sau bine, ci echivalată cu ideea ideilor, deoarece frumusețea nu-i decât un alt nume pentru divinitate. Această idee nu e străină de creștinism unde Dumnezeu e considerat frumusețe supremă, bine suprem, adevăr suprem și iubire.
În modernitate, cele două tipuri de experiență, estetică și religioasă, au
fost conceptualizate diferit. Experiența estetică este o experiență perceptivă
care aparține nu doar spectatorului, ci și artistului care devine, pe măsură ce
o creează, spectatorului propriei sale opere. În absența unui spectator, opera
nu mai e convertită în obiect estetic, ci rămâne un simplu obiect al lumii. În
plus, actorul se poate distanța de rolul său, ca și cum ar fi el însuși un
spectator. În același timp, se poate realiza identificarea publicului cu
artistul.
Experiența estetică este în strânsă legătură cu plăcerea estetică (arta
produce în noi o stare pe care o numim desfătare estetică sau plăcere estetică),
iar aici intervine o controversă cu privire la faptul că experiența estetică ar
fi una eminamente sensibilă (emoție, stare de spirit, sentiment) sau,
dimpotrivă, rațională (reflexia estetică). Dintre sensurile care s-au acordat
de-a lungul timpului termenului ”desfătare”, cel de ”a avea parte de Domnul”
din poezia religioasă face legătura între experiența estetică și cea
religioasă. Comportamentul estetic al desfătării se poate manifesta, în acord
cu cele trei funcții ale experienței estetice (productivă, receptivă,
comunicativă, respectiv poietică, aisthetică, kathartică), prin trei funcții:
crearea unui univers ca operă proprie, regenerarea capacității de percepere a
realității și transformarea experienței subiective în experiență
intersubiectivă.
Ca experiență estetică, experiența religioasă este o stare, dar în strânsă
legătură cu epifania transcendentului, deoarece experiența religioasă presupune
a intra într-o relație cu sacrul. Atât omul arhaic, cât și omul recent trăiesc
într-un anume fel, chiar și camuflat, experiența sacrului. Omul contemporan,
alături de cel modern beneficiază de mituri arhaice camuflate din substanța
cărora se hrănește. Asemenea mituri astăzi pot fi: mitul celebrității
accesibile oricui printr-o ocazie miraculoasă; mitul (rezistenței în fața) bărbatului
fatal; mitul prințului de poveste care
peste noapte îți împlinește toate dorințele legate de dragoste, glorie și
fericire, urmat de contra-mitul ”o minune durează întotdeauna trei zile” etc.
Toate aceste mituri noi sunt valorificate în spectacolele prezentului.
Orice experiență estetică poate deveni religioasă. Putem avea experiențe
religioase în fața unui peisaj frumos, a unui chip frumos, a unei opere
frumoase etc. Esteticul poate trece în religios mai ales atunci când
sentimentul sublimului este angajat. Însă religiosul nu va trece în estetic pur
decât printr-o reducere, simplificare. O icoană ne-ar putea produce o simplă
experiență estetică, însă aceasta ar însemna să nu fim capabili de o trăire a
sacrului. Lucru care se întâmplă adesea în contemporaneitate, icoanele stârnesc
exclamații cum că ar fi frumoase, dar sensul autentic religios (din teologia
frumuseții) al termenului ”frumos” s-a pierdut.
Dintr-un punct de vedere creștin mistic, cele două tipuri de experiență,
estetică și religioasă, se aseamănă (prin atitudinea de contemplare pe care
ambele o au față de obiectul lor) și diferă foarte mult. Diferența constă în
modul diferit în care își înțeleg obiectul. Experiența estetică se oprește în
imanență și nu realizează epifania transcendentului, în timp ce prin experiența
religioasă ni se revelează transcendența, iar o stare extatică diferă profund
de simpla stare (emoție, sentiment) prezentă în experiența estetică. Prin
experiența religioasă, realitatea și ființele umane sunt transfigurate. Dacă
scopul experienței estetice este unul imanent, să atingi plăcerea pe care
frumosul ți-o procură, în schimb scopul experienței religioase este
transcendent, contemplarea divinității, ba chiar mântuirea, unirea cu Dumnezeu.
Noi forme de mântuire, printre care și cea estetică devin însă posibile în
discursul teatral contemporan.
Nu numai experiența estetică tinde să se dizolve în cea religioasă (sensul
icoanei, Evdochimov), ci și cea religioasă tinde să se aneantizeze în experiența
religioasă (cazul miturilor care împletesc cele două tipuri de experiență și
care tind să se dizolve în simplu text, literatură, pierzând sensurile mai
profunde). Uneori, arta religioasă declanșează un comportament estetic, după
cum nostalgia după altceva poate declanșa un comportament cvasireligios. În mod
explicit sau implicit, creațiile regizorilor contemporani jonglează cu experiența
religioasă din spatele experienței estetice a spectatorului actual.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2021/08/doua-tipuri-de-experienta-si-relatia.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu