O noapte furtunoasă: Caragiale redivivus

Actualizarea textului caragialesc pleacă, așa cum și trebuie, de la o sugestie din piesă. Mai departe, totul depinde de inspirația regizorului și a echipei de lucru, de talentul și inventivitatea actorilor, de o idee scenografică valabilă. Actorii sunt foarte teatrali și atunci se optează pentru o profilare a rolurilor, iar per ansamblu pentru parodierea comediei bulevardiere cu situații haioase și confuzii, gesturi repetate și bufonerii. Decorul insolit, modern, original transformă curtea lui Jupân Dumitrache în firma de cherestea și export ”JD Romania”: diverse tipuri de ferăstrău sau de ciocan, dălți de diferite forme, rindea etc. Pereții sunt plini de instrumente de tâmplărie, de parcă am fi la muzeul cherestegiilor (acestor obiecte li se dă ocazional câte o întrebuințare, iar în ambuscada creată de urmărirea lui Rică Venturiano sunt în mare parte folosite).

Încă de la început, conversația dintre JD (Daniel Rizea) și Nae Ipingescu (Costi Apostol) este transpusă în termeni neconvenționali: Nea Nae îi pozează Jupânului care sculptează de zor cu dalta și ciocanul într-un butuc, dar conținutul discuției dintre cei doi este menținut intact. Între cherestegia actuală și limbajul de mahala bucureșteană franțuzită contrastul e atât de puternic, încât realizezi că spectacolul nu e pentru naivi. Dar nici pentru snobi. Într-un mod pozitiv, regizorul Cristian Ban încearcă să instaleze o stare de perplexitate. Astfel încât în anumite situații, râsul natural, exploziv să devină o surpriză chiar pentru tine însuți. Nu mai ai timp să îți așezi gulerul scrobit și să îți pregătești cu o fracțiune de secundă înainte râsul în barbă. Între cei care, mimând o seriozitate agresivă, se abțin să râdă și cei care la final așteaptă victorioși (la o pauză intenționat sesizabilă în scenă) ca Jupân Dumitrache să își dea seama că e încornorat, aflând cui aparține cămașa găsită (nu mai e legătura, ordinea scenică a schimbat ordinea textului pe alocuri) în patul Vetei, realizezi că râzi firesc, ca la o comedie de calitate. În mod circular, la final îi vine rândul lui Jupân Dumitrache să fie sculptat de Nae Ipingescu, devenind mascota vie a propriei firme, pe fundalul inimilor tricolore lipite pe felii rotunde de lemn și atașate unui panou forestier, cu un picior ridicat pe un butuc, în postura de luptător pentru onoarea de familist, iar cu o semnificație mai largă în postura oricărei statui reprezentând un mare Jupân cu o armă în mână, în cazul de față – ciocanul. Prin această imagine sunt demontați idolii falși ai istoriei. E o metaforă a glorificării muncitorului înainte de 1989 (JD e îmbrăcat în salopetă de lucru și bocanci) și a demistificării acestui tip de glorie. Chiar și acum, în România privatizărilor mai mici sau mai mari, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Atmosfera umană rămâne una de mahala, în asentimentul telenovelelor, dar anglicizată.  

Nu reușește să evite lupa lucidității nici ”eternul feminin” care șochează cromatic prin puternice contraste vestimentare (roșu-albastru sau vișiniu-tigru). Recuzita de cherestegie dobândește noi utilizări (dălți pentru manichiura Ziței (Claudia Ardelean) sau ciocane ce adaugă un plus de picanterie lenjeriei Vetei (Fatma Mohamed). În ceea ce privește restul personajelor masculine, Chiriac (Sebastian Marina) e un macho pe care numai aerele Vetei îl mai dau pe spate; Rică Venturiano e un fante second hand (Liviu Popa), iar Spiridon un pișicher care favorizează neînțelegerea. În întregul ei, regăsim o lume umană zgomotoasă, răsunătoare în decrepitudinea ei, în care interjecțiile domină, iar din care rațiunea pare să fi evadat și care nu e tocmai un loc necunoscut pentru noi, astăzi. Există momente în spectacol când, cu actoria la vedere, personajele mai mult țipă decât vorbesc și aleargă într-o devălmășie de nedescris. E o dezordine umană care o reproduce pe cea a animalelor. O chestiune care are mult de a face cu secolul în care trăim.

Astfel, Caragiale renaște într-o lectură scenică actuală, prezența actorilor făcându-se simțită prin mici acțiuni și gesturi comice (schema lui Fatma Mohamed cu cămașa, preocuparea Claudiei Ardelean pentru manichiură, plecarea ca la bătălie cu metrul a lui Costi Apostol), care rămân legate de personalitatea actorului la construcția personajului căruia contribuie. Alertă, antrenantă, dinamică și inteligentă, montarea face uz de soluții regizorale care stau în picioare: depistarea și ironizarea clișeelor (retezarea cu toporul în două a fotografiei) merge mână în mână cu demascarea cu ironie și umor a unei societăți melodramatice; schema cu hârtia igienică și lectura indirectă la toaletă introduce un pasaj caragialesc indispensabil în economia actualizată a spectacolului (lecturarea ziarului și nelipsitele opinii politice din ipocrizie, chiar dacă nu se înțelege nimic); zona în care trebuie căutat intrusul este transformată într-o hartă la care Nae Ipingescu arată cu un metru cu arc folosit pentru măsurare în tâmplărie; același metru mai are puțin și e călărit de același Nea Nae cu pantaloni de stofă subțire, ilic încheiat greșit la câțiva nasturi și o șapcă de proletar; una dintre ferestre e prevăzută cu mâner tricolor, iar cealaltă (pe unde prevedem încă de la început că va fi aruncat intrusul) e folosită pentru sacii cu rumeguș pentru export.  

  (O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia: Cristian Ban, distribuția: Costi Apostol, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Liviu Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, scenografia: Simona Negrilă, TAM, prezentat în Festivalul ”Zile și nopți de teatru la Brăila”, 18 septembrie 2017)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/09/o-noapte-furtunoasa-caragiale-redivivus.html

Black[out] Comedy

Între sincopă și stare de veghe există mai multe situații intermediare posibile, care nu se referă atât la o condiție medicală, cât la una morală. Dinspre conștient înspre inconștient, de la luciditate la inconștiență se poate trece gradual sau, dimpotrivă, subit, așa cum ai aprinde/stinge un chibrit. Despre aceste stări ale spiritului uman și permutările, mai mult sau mai puțin bruște, dintre ele, despre granița fragilă dintre umanitate și bestialitate, despre amoralitate ca stare a omului contemporan (nici moral, nici imoral, nici candid, nici crud, nici supraom, nici fiară) e vorba în Black Comedy. O comedie cu elemente dramatice bine deghizare, Black Comedy  este, în fapt, o tragicomedie despre condiția umană. Iar gravitatea mesajului nu putea reieși decât dintr-o piesă de teatru cu o tematică foarte la îndemână: o banală pană de curent dă peste cap viața și planurile câtorva indivizi dintr-un imobil londonez. Astfel că aparența bulevardistă a piesei (cu tot cu montarea cu tendință neoavangardistă) lasă să se întrevadă aspecte mai profunde și adresează probleme serioase care au în vedere omul contemporan, dar și teatrul de azi.

Mizanscena de la Teatrul Tineretului se bazează pe raportul dintre lumină și întuneric, mai concret – pe alternarea luminii pline cu semiobscuritatea în scenă, inversând rolurile: când se folosește lumina plină înseamnă că e întuneric beznă, iar actorii bâjbâie ca și cum ar fi pe întuneric, ba personajele chiar își permit gesturi deocheate, pe care și le-ar reprima sub reflectorul aprins al conștiinței (pipăieli, chicoteli, grimase, fandoseli, furtișaguri) și, invers, când actorii abia se zăresc în semiobscuritate pe scenă se înțelege că s-a făcut lumină, datorită unui chibrit, a unei lanterne ori a unei brichete, actorii joacă normal, iar personajele se comportă firesc, așa cum se cade când știi că oricând e posibil ca vreun ochi de vecin/colocatar să te privească, să vadă ce faci și să te judece. Echilibrul acesta dintre lumină și întuneric e dificil de realizat la perfecție, tehnicienii trebuie să țină pasul la milimetru cu indicațiile regizorale.

Cristian Ban e un regizor curajos, pe alocuri excentric, un regizor al tinerei generații, foarte actual; e asistat de o scenografă pe măsură (Alina Herescu), care lucrează minunat și în alb-negru și coloristic: deși destul de aglomerată, scena nu conține elemente nejustificate, fiecare piesă având rolul, sensul și umorul ei – ai nevoie de toate cele 90 de minute ale reprezentației pentru a descoperi întregul decor, piesă cu piesă, și pentru a-l studia; la fel, pentru a ține pasul cu trecerile dinspre lumină înspre întuneric și invers, ceea ce face ca spectacolul să fie unul foarte dens din câteva puncte de vedere: conceptual/prin mesaj, scenografic, tehnico-regizoral.

Spiralele alb-negru care tapetează spațiul de joc fac referire la raportul general dintre ceea ce este permis și ceea ce este, în genere, refulat. Iluzia optică prezentă și pe afiș ilustrează dualitatea principală dintre lumină și întuneric, perversitate și puritate. Sculpturile moderniste și obscene ale lui Brin, în special cele din prim-plan sugerează latura obscură a personalității umane, care se dezlănțuie în întuneric și e înfrânată la lumină (un șezut de femeie prevăzut asemeni unei iale cu o gaură a cheii, un melc mare, tăcut și visceral spre partea dorsală, un simbol falic uriaș sub scări). La fel, cele trei tablouri din partea dreaptă, reprezentând porțiuni de trup dezgolit și fructe (braț cu măr, dos cu ceea ce pare a fi o gutuie); cel din mijloc (”vintre” de femeie cu pară) e străpuns la un moment dat de partea dorsală a unui dinozaur, având cap, gură și ochi, și balansându-se sincronic cu acțiunea scenică; pe toată durata în care acțiunea scenică se mută în stânga, acest ”personaj” bizar, un alt simbol falic, ocupă spațiul din dreapta, rămas ”nepopulat”, ca un martor ingrat, ironic, amuzându-se de soarta celor din ”întuneric”, rânjind cinic. O ușă glisantă și pliantă desparte apartamentul lui Brin de cel abia schițat, de vizavi, al lui Harold, de unde tinerii logodnici ”împrumută” ceva mobilă mai de calitate, inclusiv o statuetă a lui Buddha pentru a-i impresiona pe viitorul socru, tatăl lui Carol, și pe potențialul investitor în arta lui Brin, milionarul surd, Bamberger. În planul de sus, niște scări care par și ele sculptură modernă duc în dormitor, unde o sirenă cu buze exagerat de mari și de roșii înlocuiește tabloul care se așază de obicei deasupra patului – e în fapt o reprezentare a Cleei, fosta iubită a lui Brin. Masa de bar reprezintă un tors de femeie, iar peretele din stânga are, de sus până jos, pe post de cuiere, brațe cu mâini albe semnificând diferit.

Pe tot parcursul reprezentației se petrec lucruri ordinare și, totuși, neobișnuite prin pitorescul scenografic: colonelul Melkett încearcă să își extragă mâna dintr-o vază, Brin duce înapoi pe întuneric mobila, pe alocuri fosforescentă a lui Harold, reînlocuind-o cu haiosul său balansoar cu sutien și cu restul mobilei considerate de proastă calitate, Clea revine și știrbește fericirea viitorilor însurăței; Harold descoperă că statuia lui Buddha nu mai are mărgelele, acestea fiind împrăștiate pe jos și amenință furios cu un lanț de al cărui capăt atârnă o pară, se amestecă băuturile etc. Numele vecinei (Miss Furnival) pare un joc de cuvinte (de la furniture, mobilă, în engleză) – aceasta dându-și seama cui aparține mobilierul de fapt. Iar neamțul de la electrica, aruncat printr-o trapă în beci, repară lumina și readuce bezna morală în care se zbat protagoniștii.

Practic, nu se întâmplă mai nimic. Nimic altceva decât că toți acești oameni (Brin, Carol, Clea, colonelul, vecina de deasupra, Harold) se întâlnesc într-un apartament pe întuneric, cu vagi scăpărări de lumină. Și atunci ies la suprafață lucruri de care în mod obișnuit nimeni nu ar fi fost conștient: idila dintre Brin și Harold, faptul că Brin și Carol nu se iubesc cu adevărat, superficialitatea colonelului în ceea ce o privește pe fiica sa (”gogoșica”), pasiunea lui Harold pentru Brin, potrivirea dintre Brin și Clea, inutilitatea existențială a vecinei. O pană de curent poate schimba cursul vieții unor oameni. La fel cum o clipă de răgaz, un bec aprins ori o veioză stinsă pot face, în mod miraculos, același lucru. A privi în întuneric, a-l privi pe cel de alături, a-l lua de mână, ca într-un joc și a încerca să-l ghicești, să-l recunoști – sunt cel mai greu de realizat. Iar dacă nu vei ști cine îți e aproapele pe întuneric, cu atât mai puțin ar trebui să rămâi alături de acesta/aceasta pe lumină.

Mi-a făcut placere să revăd trupa de la Piatra Neamț, actori de-acum celebri (Cezar Antal), cu care ne-am obișnuit (Lucreția Mandric, Florin Mircea Jr) ori abia descoperiți (Dragoș Ionescu, Cătălina Ieșanu, Loredana Grigoriu). Dragoș Ionescu joacă febril și la propriu și la figurat, întreaga trupă e la unison pentru ca spectacolul să curgă firesc. De neuitat va rămâne momentul de song al lui Cezar Antal, înzestrat actor de comedie, dar convingător și deplin atunci când pe un ton autoironic își deplânge amorul trădat. Un rol de comedie bun mai face Tudor Tăbăcaru și unul strident – Cătălina Ieșanu. La hazul creat contribuie și piesele vestimentare, extravagante și viu colorate.

În același timp, sunt atinse chestiuni teatrologice: cum să arate, să fie jucat și regizat un spectacol actual, pentru tineri, la limita dintre grav și rizibil, fără să uzurpe regulile artei, reușind să aducă un plus de originalitate.

 

 

(Black Comedy de Peter Shaffer, traducerea: Alex Mihail, regia: Cristian Ban, distribuția: Dragoș Ionescu/Brindsley Miller, Cătălina Ieșanu/Carol Melkett, Tudor Tăbăcaru/Colonelul Melkett, Lucreția Mandric/Miss Furnival, Cezar Antal/Harold Gorringe, Dan Grigoraș/Schuppanzingh, Loredana Grigoriu/Clea, Florin Mircea Jr/Georg Bamberger, scenografia: Alina Herescu, asistent scenografie: Anda Pop, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, premiera: 17 ianuarie 2015, data reprezentației: 24 ianuarie 2015)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/01/blackout-comedy.html