Acum, că știm, ce suntem?!

La o veritabilă ”feerie politică protestatară” contribuie percuțiile ritmate ale lui Cătălin Rulea (tobă, cinel) și decorul modular fantezist. Utopia de fond (pasajele din Arimania sau Țara buneiînțelegeri de Iuliu Neagu-Negulescu) dezvăluie un univers în care principiile marxiste funcționează (egalitatea tuturor oamenilor și ”De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”), iar îndeletnicirea principală o constituie educația și arheologia educațională – săpăturile în trecut prin care întreaga istorie este rescrisă pe alte baze decât cele ”oficializate”.

Rescrierea istoriei, oricât de mult am încerca, nu se poate face în afara oricărei ideologii. Regăsind documentarea pentru o microistorie a mișcărilor muncitorești de rezistență din România (perioada 1918-2000) și folosind, în același timp, mărturii private, regizorul David Schwartz, împreună cu actorii și muzicianul Cătălin Rulea, transpun artistic datele obținute prin cercetare și investigație. Se folosește un scenariu colectiv, folosind inserturi din Arimania sau Țara buneiînțelegeri. Utopia de fond mi se pare mai degrabă o provocare la dialog, decât o credință a realizatorilor.

Fără a mai separa între muncă și relaxare, arimanienii vin din viitor și pun bazele noii istorii care să-i legitimeze. Macronarațiunea de bază este fracturată de cinci episoade istorice, evocând trecutul de proteste și sacrificii, din care decurg un prezent și un viitor utopice. Cele cinci scene de spectacol redau greva tipografilor din 1918, soldată cu victime; cazul Haiei Lifșiț (1920), comunista de origine iudaică ce-a murit pentru opiniile sale; greva minerilor din Valea Jiului (1929), reprimată de autorități, din nou soldată cu victime; cazul muncitorului Vasile Paraschiv, opozant al regimului comunist după 1968, supus torturilor securității; cazul sindicalistului ieșean Virgil Săhleanu ucis în 2000 pentru că s-a opus privatizării Tepro.

De fapt, harta mișcărilor sociale din România anilor 1918-2000 este mult mai vastă, Platforma de Teatru Politic oferind o cronologie impresionantă a grevelor și revoltelor muncitorești, în spectacol incluzând doar o mică parte. Eforturile de documentare ale echipei de creație sunt impresionante, iar rezultatele pe măsură. Istoria de școală marginalizează anumite evenimente în funcție de interesele claselor politice dominante și a ideologiilor puse în joc. Înspre cei marginalizați istoric se îndreaptă privirea echipei proiectului, având în vedere atât mișcări de rezistență în masă, cât și istorii individuale (destinul unor oameni care s-au opus în mod activ comunismului sau fascismului).

Regăsesc nevoia unui asemenea proiect în ideea că: extremele se atrag. În așa măsura încât, la limită, nu mai putem disocia între extrema dreaptă și extrema stângă, abuzurile fiind egale ca proporție și intensitate. Iar, în fapt, niciodată nu ne putem da seama că avem de-a face cu o extremă, din interior. Astăzi, tinerii artiști migrează incredibil de mult spre stânga politică. Centru stânga. Despre rațiunile acestui fenomen, cred că e cazul să îi întrebăm pe ei. Deși un proiect de genul celui discutat ar putea răspunde de la sine.

Momentul final din spectacol, relatarea asasinării sindicalistului ieșean Virgil Săhleanu a fost cel mai gustat de public, cu toate că am rezerve în privința pomenirii cu care se începe și a accentului moldovenesc folosit. În rest, se readuce în discuție un caz memorabil, care a făcut vâlvă în 2000, fiind ulterior mușamalizat. Faptele și vinovații sunt scoși la iveală. Acum, într-adevăr, știm adevărul cu toții. Și acum, că știm, ce suntem? Am încetat vreodată să ucidem cu indiferența noastră în fața nedreptății umane?

Acțiunea scenică se desfășoară în interiorul și în exteriorul decorului hexagonal de lemn, spectatorii dispuși, de jur împrejur, pe șase laturi ce corespund nucleului scenografic. Nu numai că fiecare spectator beneficiază de un unghi propriu asupra acțiunilor scenice simultane (desfășurate în perimetrul intern sau în spațiile dintre rândurile de scaune), dar modul de repartizare a seriilor de locuri îl/o implică în centrul evenimentelor.

Dinamica jocului e principala calitate a actorilor implicați, aceștia interpretând, pe rând, muncitori/greviști/manifestanți, jandarmi, judecători, personaje istorice individuale etc. Actorii sunt deopotrivă moderatori, mărturisitori și protagoniști ai evenimentelor relatate. Dintre performeri, Alice Monica Marinescu și Mădălina Brândușe sunt dramatice, cea din urmă ușor mai detașată, Alexandru Potocean stârnește ecouri adânci în memoria spectatorului, fiind capabil de joc implicat, dar și de detașare de rol strict performativă, Andrei Șerban este și el foarte convingător, Katia Pascariu este implicată, tenace, iar Paul Dunca e ceva mai relaxat, showing off. Varietatea tehnicilor de lucru folosite este foarte mare, mizând pe mobilitatea actorilor și a modulelor ce alcătuiesc decorul, dar și pe alte mijloace ale teatrului documentar (lanterne, îmbinarea storytelling-ului cu acting-ul, a realismului cu fantezia). Neutralitatea costumelor gri (arimanienii, performerii) contrastează cu folosirea unor machete plane la gât, pentru a deosebi luptătorii/victimele (roșu) de torționari (albastru).  

(Ce-am fi dac-am ști. Feerie politică protestatară, echipa proiectului: Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alex Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuț Sociu, Andrei Șerban, Marius Bogdan Tudor, Platforma de Teatru Politic 2015, 15 martie 2016, TNI)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/acum-ca-stim-ce-suntem.html