Ich bin ein Berliner

 

Câștigător al premiului „Keen Eye” acordat de Russian Cinema Club Federation, la cea de-a 42-a ediție a Festivalului internațional de Film de la Moscova, Berliner expune aspectele planificate și pe cele care țin de hazard din arhitectura unei campaniei electorale.

Scenariul schițează întregul în chip firesc, așezând treptat informațiile la locul lor, asemenea pieselor unui puzzle. De la condiția modestă a tractoristului bihorean Viorel, care făcea economie la combustibil atunci când ara, la întâmplarea care i l-a adus în casă pe Silvestru Mocanu, fostul ministru al Agriculturii, în prezent candidatul colegiului, de care aparținea, la Parlamentul European. Venind dinspre un partid populist, Silvestru Mocanu și oamenii care se ocupă de campania sa profită de întâlnirea cu Viorel și de faptul că li s-a stricat mașina și s-au văzut nevoiți să înnopteze în casa acestuia, urzind o poveste despre prietenia de durată a celor doi și despre cum fostul ministru, actualmente candidat, ar fi decis să-și orchestreze propria campanie din mijlocul oamenilor aleși pentru ca el să îi reprezinte.

Întâlniri cu oameni simpli în contexte de viață obișnuită sau în împrejurări artificial create pentru a-l prezenta pe Mocanu ca fiind o figură populară, cordială, simplă, interviuri pentru radio sau TV, fotografii cu diverse ocazii au toate una și aceeași misiune – de a face din Mocanu un om printre oameni, care nu dă înapoi indiferent de situație, nici de la mersul pe bicicletă, nici de la cărat saci prin umezeală, punând umărul alături de ceilalți la tot ceea ce face parte din existența lor. Aproape scindat între viața de hotel și campanie electorală și cea simplă pe care o duce în casa lui Viorel, oricât de flexibil, Silvestru Mocanu mărturisește într-un rând că e depășit de situație, că s-a săturat și, de altfel, îl regăsim răpus de băutură, alături de gazda sa, căreia îi face și confidența de a se autodenumi cu un apelativ animalier. Plictisit și amărât, nu-și varsă năduful doar în alcool, ci și la o cafea, cu prăjitura casei dinainte, singur la masă, trist și gânditor.

Principiul ”mă ajuți, te ajut” pare să-l prindă pe Viorel care, dintr-un om simplu și onest, devine un politician naiv, dar viclean. Inocența sa nu maschează decât minciuni prin omisiune (când, intervievat la TV, nu răspunde la întrebare, ci o ia pe arătură) sau judecăți probabile care par adevărate atunci când sunt rostite cu un aer candid și cu specificul accent bihorean. De altfel, speculațiile lui Viorel din emisiune sunt cât se poate de sincere, el știind că de acceptarea compromisului depinde recolta viitoare și bunul mers al treburilor sale agrare, întrucât i se promisese un tractor nou din fondurile de campanie, spre răsplătirea efortului său. Soția lui Viorel, Rodica, este și ea părtașă fără voie la manevrele de campanie electorală care se petrec, declarându-se, cu același accent neaoș bihorean, de partea ministrului pe care l-a recunoscut imediat, a candidatului ”nostru” și a musafirilor care le fac onoarea unei vizite ce pare să nu se mai termine. Prezența feminină nocturnă, ce se urcă în pat cu aceiași hamleți purtați și ziua, dar nu dă drumul la căldură prea devreme ori doar de ochii străinului aciuat în camera fiului plecat la muncă în Cluj, scoate la iveală adevăruri de nerostit la lumina soarelui, adevăruri care numai când lumina se stinge apucă să fie rostite, după care sunt refulate, parcă odată pentru totdeauna, odată cu stingerea lămpii.

Trecerea zilelor și a nopților, petrecerile de botez, nuntă ori înmormântare constituie tot atâtea prilejuri pentru campanie. Dintre toate, scena în care participanții la priveghi sunt cooptați să voteze cu urna mobilă este cea mai sordidă. Însă nu mai sordidă decât cea în care se discută faptul că mortul își dăduse cuvântul de a vota, ceea ce îi conferă și prilejul de a vota indirect, cu buletinul, dat fiind că certificatul de deces încă nu fusese emis, iar ora morții rămăsese încă nedeclarată. Compromiterea lui Viorel este definitivă la final când, întrebat cu cine ar fi votat mortul, răspunde că el crede că ar fi votat cu ”al nostru”. Instantaneu, se trece la o imagine de celebrare a victoriei alesului, când Silvestru Mocanu dansează printre membrele ansamblului folcloric, ceea ce evidențiază și sporește grotescul scenei anterioare, cu mortul care votează.

Berliner e mai mult un film al cadrelor largi, mai mult decât al celor minuțioase, cu interioare realiste evidențiind însă perplexitatea situațiilor (candidatul întins pe patul adolescentului, în costum, cu peretele de deasupra patului plin de postere cu formații rock și nu numai, candidatul apare la o fereastră a casei pentru a livra unui reporter celebrul ”no comment”, tradus în românește), cu prim-planuri ale fețelor perplexe (Viorel) și detalii care au realmente ceva de strigat din multitudinea de imagini filmate chiar în Salonta, localitatea unde se petrece acțiunea (cofetăria ticsită de prăjituri contrastând cu pustietatea locurilor și goliciunea de expresie de pe fețele protagoniștilor, un zâmbet solicitat pentru poză, o grimasă, o uimire dezorientată care traduce starea de a fi a românului).

Berliner este emblematic pentru ipocrizia de caracter a românului și pentru cameleonismul său moral. Aluzii la o ordonanță care ar putea amâna dosarele candidatului, capetele de acuzare, opreliști în calea candidaturii sale, fotografii la cules de mere aurii și cu un coș de fructe și legume care nu sunt, în totalitate, din sezonul respectiv, ceea ce nu le împiedică să fie o piesă de marketing electoral redutabil, născociri cu privire la trecutul de prietenie al celor doi, atragerea presei locale de partea campaniei electorale, atacarea adversarului politic prin metode mai mult sau mai puțin ortodoxe (filare și fotografiere pe ascuns, publicare pozelor compromițătoare moral pentru a distruge reputația contracandidatului) trimit atât spre trecutul recent, cât și spre piesele lui Caragiale.

 

 

(Berliner, lungmetraj regizat de: Marian Crișan, scenariu: Marian Crișan și Gabriel Andronache, cu Ion Sapdaru, Ovidiu Crișan, Maria Junghetu, Ioana Chițu, Sorin Cocis, George Dometi, Petru Ghimbășan ș.a., Rova Film, premiera: octombrie 2020, vizionare: martie 2021)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/03/ich-bin-ein-berliner.html

 

Un scenariu enigmatic

Piesa de teatru într-un act ”Pâine și cafea cu tine” de Gabriel Andronache (după o idee de Adi Aftene) a apărut într-un mic volum în iunie 2020, la Iași. Textul este fluent și se citește foarte ușor. În plus, stimulează vizual. Autorul a gândit piesa pentru a fi jucată simultan în două orașe diferite, generând un spectacol dublu, pe două scene diferite. Astfel că numai unii spectatori vor vedea personajul principal pe scenă, în timp ce ceilalți îl vor auzi doar la telefon. Acum, că teatrul online a început să reclame un loc în cadrul tipologiei teatrale, ar mai fi posibil de reglat interacțiunea dintre cele două personaje în intervalul dintre scenic și virtual. Ideea mi-a venit chiar din piesa de teatru în care există un moment când personajele se opresc și se întreabă dacă nu cumva ceea ce fac e un joc prostesc, faptul că se confesează, mănâncă virtual și se contrazic tot virtual.

De la început și până la sfârșit, scenariul este enigmatic. Faptul că protagoniștii unei conversații telefonice, sinucigașa și pretinsul psiholog, de fapt fratele acestuia, actorul, nu se văd generează în final foarte multe întrebări. De-abia ieșit dintr-o relație cu o femeie cu care nu a rămas, fratele psihologului va conversa timp de aproape o oră cu o necunoscută care voia să se sinucidă. Și care cel mai probabil s-a sinucis, însă nu înainte de a juca un joc al cuceririi. Nu numai că rolurile se inversează, în sensul că fratele psihologului, actorul, nu e numai în postura de psiholog al femeii care a sunat pe neașteptate, ci însăși femeia intuiește foarte multe lucruri despre interlocutor. Cei doi își spun foarte răspicat foarte multe adevăruri, ceea ce face ca uneori conversația să se întrerupă, din pricini de supărare.

Amorul și gastronomia, dincolo de sinucidere, sunt subiectele care domină scena dintre cei doi. Fiecare încearcă să seducă în modul său propriu, așa cum s-a obișnuit. Femeia prepară o cafea și promite un meniu surpriză, în timp ce bărbatul, chiar dacă nu bea cafea, tatonează prin tot felul de aluzii. În cele din urmă, lansează o solicitare imposibil de realizat, pâine de casă fără coajă, poate în sensul că nu ar refuza ideea de cămin conjugal, numai că emite pretenția absenței asperităților, dar care în fond înseamnă și pierderea savoarei.

Femeia acționează ca un bumerang (de altfel, la un moment dat aceasta îl întreabă pe bărbat dacă a folosit vreodată un bumerang). În cazul în care nu ar reuși să își atingă ținta, ar reveni. Chiar la final, cei doi frați, adevăratul psiholog și actorul, discută despre pacientele care au revenit în cabinetul psihologului. Și una dintre acestea, cu o poveste de viață complicată, preocupată de o problemă gastronomică, revenise. Probabil că aflând aceste detalii, fratele psihologului, actorul, va face legătura dintre cele două femei. Atingându-și într-un fel sau altul ținta, de această dată, femeia nu va mai reveni.

 Finalul este deschis, dând senzația că povestea ar mai putea continua. Ieșirea fratelui psihologului în noapte, îndreptându-se spre orașul unde nimeni nu știe să prepare pâine de casă fără coajă, adică spre pretutindeni și în același timp spre nicăieri, având un acut sentiment al eșecului, atât ca actor, cât și ca psiholog amator, este problematică. Ca un bumerang, femeia necunoscută a reușit să-l cunoască și să lovească la țintă. Vorbind despre propriile-i deziluzii, ea scoate la iveală un personaj tenebros care a acumulat el însuși foarte multe dintre fantasmele personajelor jucate. Un bărbat neîmplinit, un idealist care se hrănește din iluzii, așteptări, speranțe deșarte.

Spre final, chiar înainte de încheierea ultimei conversații autorul a scris un paragraf cel mai probabil metaforic prin care femeia descrie sugestiv cum s-a confesat: ”Timp de aproape o oră, mâinile mele au făcut operație pe cord deschis, fără anestezie. Am tăiat pielea pe care o arătam lu­mii, mușchii care nu mai aveau putere să mă ducă mai departe, am îndepărtat coastele care mi-au dat o formă nealeasă de mine, plămânii cu care nu mai puteam să respir dragoste, ca să ajung să-mi arăt inima care până acum pulsa sub semnul inutilității. O mână sugruma valvele, cealaltă te-a sunat, ți-a permis să asculți ultimele bătăi ale inimii mele!” Am spus ”cel mai probabil” pentru că pasajul este atât de precis, încât ai putea avea senzația ca nu e deloc o metaforă, ci că femeia chiar a folosit bisturiul în timp ce vorbea. Însă se pare că bisturiul nu a fost îndreptat spre propria piele, inimă, ci spre nervii și sufletul interlocutorului.

 Din ce în ce mai mult am impresia că pacienta fratelui a repetat gestul de a tăia elanul celui care începea să conștientizeze foarte multe lucruri despre sine. Înainte ca femeia necunoscută să sune, nu exista încă nicio poveste, de aceea lucrurile sunt atât de confuze, de alambicate. Protagoniștii încep să prindă contur pe măsură ce povestea se spune. Asemenea unei insecte aduse în discuție la începutul piesei (călugărița), femeia misterioasă își caută o pradă pentru a o devora. Pentru ca, plasând sâmburele deziluziei, să trăiască în continuare în luciditatea unei minți. Oricare ar fi explicitările, scenariul rămâne enigmatic.

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/07/un-scenariu-enigmatic.html