Termenul ”cultură” provine la latinescul ”colere” care înseamnă a cultiva. Civilizația și cultura îl îndepărtează pe om de latura sa animalică, barbară și îl apropie de cea spirituală. Însă omul rămâne în esența sa o ființă animalică, având posibilitatea de a alege, și care în orice împrejurări va alege cea mai rea posibilitate dintre toate. În acest sens, ”Grădinărit uman” nu este atât despre familia disfuncțională, cât mai ales despre o umanitate disfuncțională în întregul ei. Departe de a putea fi vorba de o comedie, poate doar despre la comédie humaine.
Atmosfera spectacolului întreține paradoxurile. Adesea, totul predispune la
o scenă de o intensă melancolie, când luminile, tonurile roșiatic vineții, efectele
fumigene, soundul tensionat concură la crearea unei atmosfere care e contrazisă
de trivialul monologului din față. Singurele momente pline sunt cele în care se
desfășoară recitalul câinelui cu privire la cele, extrem de multe, de care
trebuie să ne fie milă, dar și cu privire la cele, ceva mai puține, de care nu
avem de ce să ne fie milă (dacă ar trebui, de exemplu, să ne fie milă de cei
care nu au cu ce cumpăra nimic, celor care nu au cu ce cumpăra nimic nu are de
ce să le fie milă de nimic).
În fine, monologurile respective ar rolul de a exprima opiniile mai adânci
ale scriitorului destul de subversiv la adresa societății contemporane. Sunt momente
grave în spectacol când subiectele serioase ale scriiturii lui Rodrigo García
ni se dezvăluie: o societatea umană compromisă prin liberalism economic și consumism.
Dacă înainte conta să avem orașe, acum contează că avem restaurante.
Mă gândeam pe parcursul vizionării că una dintre cele mai năstrușnice idei
ale montării o reprezintă plasarea Elenei Popa în rol de câine, un câine uneori
mai uman, prin comportamentul său și înțelegerea de care dă dovadă, decât
înșiși oamenii din montare. Acest rol nu e întâmplător deoarece nu de puține
ori se creează analogii între cele două regnuri, arătându-ni-se pe de o parte cât
de animalici sau câinoși sunt oamenii, iar pe de altă parte cât de umani și
înțelepți pot fi câinii. Asemenea paradoxuri, improvizații actoricești diverse,
libertatea de creație și de mișcare scenică, faptul că actorii au prilejul să
transmită mesaje proprii către public, iar nu aparținând unui dramaturg sau
regizor, pe care să le resimtă ca fiindu-le străine, spiritul de echipă de care
dau dovadă, într-un spectacol rece, mai degrabă reflexiv decât distractiv, sunt
atuuri importante.
Disputa de ansamblu, pe viață și pe moarte, se dă între suporterii a două
renumite echipe de fotbal din Spania, al căror nume apare, succesiv, pe frontonul
barului. Dormitorul e călcat de amprenta unei tălpi uriașe prin care iese
lumina, iar biblioteca are un locuitor ciudat, o spiridușă (Fatma Mohamed) care
copiază opera lui Proust, după care obișnuindu-se cu scrisul, uită de unde a
început, crezând că îi aparține. Tocmai această spiridușă plagiatoare de opere
celebre va restitui ordinea lumii unde se va da bătălia finală dintre
suporterii celor două echipe diferite. Iar în altă ordine de idei ar putea fi
vorba de bătălia dintre umanitatea și animalitatea din om. Astfel că spiridușa
este salvatoarea lumii invadate de suporterii echipei adverse și cea care le va
reda libertatea într-o altă ordine existențială, mai apropiată poate de firea
lor (în acest sens, al trecerii între cele două lumi, a oamenilor și a
câinilor, spectacolul este circular).
Din tot ceea ce am spus, se poate observa că e mai mult decât doar ceva serios
în toată această năzdrăvănie scenică, lucru nu tocmai lesne de întrevăzut la o
simplă privire. Mai mult decât o grădină, fauna umană care se perindă prin fața
spectatorului te lasă perplex. Pare o lume uluitor de fără noimă, o năzbâtie
totală. Din când în când scena e traversată de o mamă absolut hidoasă, plimbând
un cărucior. Nu mai puțin absurde sau grotești sunt toate celelalte personaje,
cuplul de la etaj, mecanicul care se încurcă, dar se și descurcă de (cu) tatăl
de familie al doamnei care tot traversează scena și care sfârșește prin a o
spulbera.
Carnagiul reprezintă un prilej pentru ca adevăruri usturătoare să se facă
auzite: oamenii se împiedică unii de alții. Cel puțin acum, când se impun
măsuri privind distanțarea umană, devin insuportabile aglomerările umane.
Insuportabile pentru ceilalți. Iar ceilalți sunt iremediabil infernul. Faptul
că oamenii și câinii fac schimb de locuri, de roluri cu atâta ușurință spune
destul de multe cu privire la umanitatea sau mai curând la animalitatea omului.
De fapt, acesta e sensul în care se merge. Oamenii mor pentru ca animalitatea
din ei să trăiască mai bine. Masacrul final nu-i decât o metaforă pentru toată
această schimbare de rol.
Pe de altă parte, grădinăritul uman, tunderea socială de care vorbește
regizorul, are în vedere o rărire a populației umane, pentru a o întregi pe cea
animalieră. Sau o aerare pur și simplu. Dintre toate aceste teme – menținerea
unei planete curate, cu riscul de a depozita deșeurile și gunoaiele în grădina
altcuiva, dezvoltarea științei și a tehnicii, în defavoarea spiritualității,
sărăcirea drastică e populației globului, astfel încât există și persoane care nu
au cu ce să cumpere produse în cadrul liberalismului economic actual –, rarefierea
populației umane ne dă cele mai mari strângeri de inimă.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2021/04/gradinarit-uman-despre-oameni-si-caini.html
