Un spectacol-colaj, în loc de un bilanț teatral

Ținând loc de bilanț teatral al ultimelor stagiuni și evidențiind trupa teatrului, spectacolul festiv Teatru 200 a marcat 200 de ani de la prima reprezentație teatrală în limba română, având premiera pe 16 decembrie 2016. În același timp, spectacolul aniversar dedicat celebrării Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași a mai avut în vedere următoarele motive de sărbătoare teatrală: 175 de stagiuni, 120 de ani de la inaugurarea clădirii TNI și 140 de ani de la primul teatru evreiesc din lume.

Spectacolul aduce în prim-plan scene reprezentative din spectacole de succes ale scenei ieșene. Prima scenă are o valoare istorică, evocând spectacolul Mirtil și Hloe de Gheorghe Asachi (primul spectacol în limba română), de această dată în regia Irinei Popescu-Boieru, fiind urmat de o scenă din Iașii în carnaval de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, spectacol care-a avut premiera cu ocazia redeschiderii Sălii Mari a TNI, pe data de 5 octombrie 2012. Tot valoare istorică, dar și un profund impact emoțional o are evocarea spectacolului Chirița în provincie de Vasile Alecsandri, când trei Chirițe în travesti se întâlnesc, prin timp, pe scena mare (Miluță Gheorghiu, în înregistrare ori proiecție și prin aducerea rochiei, acum piesă de muzeu, în scenă, iar Petru Ciubotaru și foarte talentatul Teodor Corban, live).

Câteva intermezzouri, în special din Actorii de Flavia Buref, leagă între ele scene diverse, probabil alese după criteriul succesului la public ori pentru a oglindi complexitatea tipologiilor și a stilurilor teatrale abordate de-a lungul timpului în montări, care nu urmează neapărat o ordine cronologică, ci mai mult posibilitatea actorilor de a evolua într-un demers teatral coerent, fără să fie căutate o logică ori un sens dincolo de caracterul festiv al manifestării teatrale ca atare, din spectacole diferite care-au avut premiera în 2010 (Aici, la porțile beznei de Mihai Măniuțiu), 2013 (Hamletmachine, regia: Giorgos Zamboulakis, Pălăria florentină, regia: Silviu Purcărete), 2014 (Golem, regia: Alexander Hausvater, Acasă în miezul verii, regia: Claudiu Goga), 2015 (O scrisoare pierdută, regia: Mircea Cornișteanu, Vizita bătrânei doamne, regia: Claudiu Goga, Cântăreața cheală, regia: Radu Nica) sau chiar din 2016 (Un dușman al poporului, regia: Claudiu Goga, Cafeneaua, regia: Silviu Purcărete).

Fiind valorificat mai mult la nivel sintactic și mai puțin la nivel semantic, spectacolul-colaj Teatru 200 punctează datele amintite și evenimentele care au avut loc. De asemenea, aduce în prim-plan actorii trupei ieșene, insistând pe figuri importante ale scenei Naționalului ieșean: Teodor Corban, Emil Coșeru, Constantin Pușcașu, Mihaela Arsenescu Werner, Monica Bordeianu, Călin Chirilă, Petru Ciubotaru etc. Astfel că nu e vorba de Golem-ul lui Hausvater, cât de Emil Coșeru, Doru Aftanasiu și Cosmin Maxim într-o scenă tulburătoare din spectacolul Golem ș.a.m.d. În acest mod este conceput spectacolul Teatru 200, aducând în discuție scenele de spectacol ca pretext pentru actorii care au evoluat în scenele alese, etalând potențialul trupei, care iese în evidență în funcție de motivația, aptitudinile și lucrul cu sine al fiecărui actor în parte.

Uneori, scenele trec fluent unele în altele, alteori e nevoie de un intermezzo sau de pauze (Anne Marie Chertic se impune, astfel, cu un moment de song doar al ei), cu accent pe monologuri, duete scenice sau pe momente de grup. Pușa Darie se face remarcată în fiecare dintre scenele din care face parte (prin atitudine și gestică), dându-mi impresia că solicită astfel atenția deosebită a regizorilor, pentru roluri mai consistente. În momentul de față, recunoștința se îndreaptă înspre actorii societari ai TNI (Mihaela Arsenescu Werner, Monica Bordeianu, Doina Deleanu, Emil Coșeru, Petru Ciubotaru etc.), însă atenția înspre cei care își doresc mai mult de la cariera lor, având deja proba talentului și a reușitei (Teodor Corban, Călin Chirilă, Petronela Grigorescu etc.), dar, dincolo de dovezile palpabile reprezentate de afirmare, premii ori de activitate continuă, lista rămâne deschisă (Ada Lupu, Andrei Grigore Sava etc.).

Finalul, când actorii îi privesc pe spectatori dintr-o sală de spectacol paralelă, poate puțin mai teatral și mai dramatic decât spectatorii pe ei, ne reamintește că și actorii sunt, într-un fel, spectatori, în spatele cortinei, ori trăgând cu ochiul în sală, pentru a anticipa reacția finală a publicului, solicitând feedback sau așteptând încurajări și aplauze.  

(Teatru 200, regia: Cristian Hadji-Culea, scenografia: Dragoș Buhagiar, muzica originală: Vlaicu Golcea, video: Andrei Cozlac, mișcare scenică: Oana Sandu. Trupa Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași este formată din: Brânduşa Aciobăniţei, Doru Aftanasiu, Mihaela Arsenescu Werner, Constantin Avădanei, Andreea Boboc, Monica Bordeianu, Georgeta Burdujan, Daniel Busuioc, Adi Carauleanu, Anne Marie Chertic, Călin Chirilă, Petru Ciubotaru, Haruna Condurache, Teodor Corban, Antonella Cornici, Ionuţ Cornilă, Emil Coşeru, Puşa Darie, Doina Deleanu, Radu Ghilaş, Petronela Grigorescu, Radu Homiceanu, Diana Ignat Chirilă, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Dumitru Năstruşnicu, Constantin Puşcaşu, Irina Răduţu Codreanu, Oana Sandu,  Catinca Tudose,  Horia Veriveş, Dionisie Vitcu, Gelu Zaharia, și colaboratorii: Delu Lucaci, Andrei Grigore Sava, Nucu Ionescu, premiera: 16 decembrie 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2017/01/un-spectacol-colaj-in-loc-de-un-bilant.html

200 de ani: Mirtil și Hloe

Acum 200 de ani, mai exact pe 27 decembrie 1816, a avut loc la Iași prima reprezentație teatrală în limba română. Prima piesă de teatru pusă în scenă în limba română a fost Mirtil și Hloe, tradusă din limba franceză de Gheorghe Asachi. Spectacolul nu a avut loc într-un spațiu instituțional, ci pe o scenă improvizată într-o casă boierească, aparținând hatmanului Costache Ghica. Am putea spune că, odată cu prima montare în limba română de la Iași, se mai deschidea un drum – prima reprezentație de teatru de salon sau ”de societate”, făcând parte din tipologia actuală a teatrului noninstituțional (i.e. teatrul de sufragerie). De altfel, prologul scris de Gheorghe Asachi pentru piesă dă seama de toate aceste deschideri, pe care istoria le va consemna: ”Picătura, deși mică, ce pi-o stâncă picurează/ Face râului o cale care după ea urmează”.

Renumit ca fiind un ”mare animator al teatrului”, Gheorghe Asachi nu a excelat ca  dramaturg. Piesele sale sunt ”lipsite de intrigă, sărace în idei și scrise greoi”, având doar valoare istorică. E și cazul adaptărilor, bunăoară al pastoralei într-un act Mirtil și Hloe, ”destinată a face «o breșă în acea străinomanie» pentru «a dumestici limba»”, ”artificioasă prin paralelisme în răspunsuri, prin simetrie în purtarea celor doi îndrăgostiți, prin expresii stângace și sentențioase” (Istoria Literaturii Române II, 1968). Cu toate acestea, Gheorghe Asachi a rămas în istoria teatrului pentru realizarea intențiilor sale privind înființarea și consolidarea teatrului din Moldova. Aceste intenții sunt reflectate simbolic de cortina pictată pentru spectacolul Mirtil și Hloe. Cortina îl înfățișa pe Apollo înconjurat de muze, întinzând mâna Moldovei, pentru a o ridica și a construi aici un teatru permanent. În 1850, spectacolul se va relua pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” (pe atunci, Teatrului cel Mare de la Copou care a ars în 1888, fiind reconstruit ulterior – actuala clădire).

Gheorghe Asachi  a reușit să-i mobilizeze pe boierii timpului, pentru a-i oferi sprijinul în alcătuirea unei societăți teatrale, axate pe teatrul în limba română, jucat de actori români. Până la el, au mai existat piese în limba română, însă doar pentru teatrul de păpuși. La spectacolul Mirtil și Hloe a fost prezent chiar și mitropolitul Veniamin Costache. Asachi a tradus și prelucrat textul, o adaptare dramatică de Florian, după idila pastorală ”Myrtil Et Chloé” de Gessner, cel mai probabil avându-și originea în romanul Dafnis și Cloe de Longos. Asachi a fost regizorul spectacolului, oferind totodată sugestii pentru decor și costume. Din distribuție au făcut parte tineri aparținând familiilor de nobili Ghica și Sturza: Elena Ghica (păstorița Hloe), Prințul Ghica (păstorul Mirtil), Costăchel Sturza (Lisis, preot în templul lui Eros).

La Muzeul Teatrului, găzduit la etajul Muzeului ”Mihai Eminescu” din Iași, se poate vedea un tablou semnat de pictorul Mircea Ispir, inspirat de reprezentația teatrală Mirtil și Hloe. Protagoniștii sunt îmbrăcați în costume naționale, portul tradițional contextualizând evenimentul. La spectacol a participat un public puțin numeros, dar foarte select. Decorul e pictat, înfățișând cadrul natural. Ferestrele din camera publicului sunt ferecate, în spatele draperiilor ridicate. Cortina este rulată în falduri bogate. Spectacolul se joacă într-o atmosferă caldă, intimă, feerică, la lumina a două lumânări așezate simetric pe scenă. Spațiul scenic e separat de public prin câteva trepte, acoperite de o traversă. Aceeași traversă continuă din sală, parcurgând treptele, până spre scenă și fundal. Pe fețele celor prezenți, atât cât pot fi întrezărite din profil, se poate citi atenție, dar și o ușoară uimire. La acea vreme, protipendada Iașului era obișnuită cu reprezentațiile date de trupele străine, în spații special amenajate. În ciuda atmosferei creatoare de proximitate, distanța este destul de mare. Ca și cum am vedea un tablou într-un alt tablou, diferit. Poate din cauza diferenței de costumație (eleganța vestimentației spectatorilor versus simplitatea și naturalețea inspirate de actori) sau, iarăși, a artificialității nobiliare versus natură idilică sugerată pe scenă. Cu toate acestea, bunul-gust și rafinamentul se întrezăresc, deși în moduri deosebite, de ambele părți.

Tabloul lui Mircea Ispir anticipă din spectacol momentul întâlnirii dintre protagoniști, când fiecare poartă cu sine un obiect pe care celălalt îl admiră, fără a ști că e vorba de daruri pregătite reciproc: un cuib cu două turturele și un toiag păstoresc încrustat în vârf cu inițiala numelui lui Mirtil. De asemenea, momentul când, în mod simbolic, cei doi fac schimb de daruri și promit în fața templului lui Eros că nu se vor despărți de ele niciodată (fără a intra în templu pentru a nu-și supăra mama, respectiv tatăl). Concret, tabloul surprinde fericirea lor, odată ce schimbul de daruri a avut loc. Darurile reciproce sunt simboluri ale dragostei împărtășite. Însă fericirea le e tulburată ulterior de vestea adusă de Lisis, cum că tatăl lui Mirtil e grav bolnav. Mirtil și Hloe jertfesc ce au mai de preț, pentru binefacerea celor apropiați/semenilor. Din recunoștință pentru ajutorul acordat cândva mamei ei de tatăl lui Mirtil, dorind să contribuie la însănătoșirea acestuia, Hloe îi dă lui Lisis turturelele spre a le sacrifica lui Eros. Mirtil îi încredințează toiagul unui vraci (pentru a-l atârna într-un laur vechi consacrat lui Apollo), în schimbul vindecării tatălui său. Mirtil și Hloe se reîntâlnesc și deplâng pierderea simbolurilor dragostei lor. Însă Lisis face în așa fel încât cei doi să le primească înapoi. Cu morala: ”Sacrificând totul din datorie, vei atinge cu siguranță fericirea”. (”Myrtil Et Chloé”, în Oeuvres Complètes de M. de Florian, vol. 4, 1810).

 Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/08/200-de-ani-mirtil-si-hloe.html