Celule de bază. Un performance-instalație despre familie

 

Performance-ul – instalație analizează, pe baza unei serioase documentări realizate timp de câteva luni la Telciu și Romuli, cum sensurile lucrurilor și ale evenimentelor survin în strânsă legătură cu spațiul, cu obiectele și cu acțiunile performate. Foarte multe obiecte de uz casnic sunt resemnificate în raport spațiul de joc, delimitat de linoleumul albastru, iar în cele din urmă, cu creta, separând obiectele de tot restul, prin acțiunile în care performerii le implică. Rolul performerilor este unul ludic față de obiectele recontextualizate.

În același timp, este folosită metoda verbatim, performerii redând, prin monologuri, unul mai amplu și restul scurte ori foarte scurte, cuvintele unor oameni care s-au confruntat cu boala, moartea cuiva apropiat, violența domestică. În unele momente, oamenii respectivi sunt chiar ei înșiși. Evenimentele redate prin acțiunile scenice trimit la evenimente remarcabile din viața unei comunități (convertirea la o religie, căsătoria, înmormântarea) și caută să restituie lucrurilor un sens ceremonios, tradițional. Este remarcat faptul că în comunitățile tradiționale bătrânii erau venerați, pentru că simbolizau înțelepciunea, iar poveștile lor ascultate, lucru care nu se mai întâmplă astăzi, din păcate, vârstnicii fiind asociați cu tot felul de fenomene nedorite.

Chiar dacă mulți dintre performeri se declară atei (creștinismul rămânând pentru majoritatea tradiția de botez și înmormântare), sărbătorile tradiționale sunt un prilej de emoție deoarece fie evocă amintiri plăcute din copilărie (coliva solicitată bunicii, solicitarea primind ca răspuns un refuz, pe motiv că nu e nici un mort), fie redau performarea unui cod comun, lucru care, prin împărtășirea unui sens comun împreună cu ceilalți, înduioșează ori stârnește nostalgii. Fiecare a trecut, într-un fel sau altul, prin evenimentele la care se face referire, iar în acest mod condiția umană devine subiect de meditație.

Nu suntem, prin familia căreia aparținem, rezultatul alegerilor noastre. Dar putem modela cât de bine putem acest rezultat. Familia este celula de bază a societății. Plecând de la acest adevăr simplu, sunt aleși trei actori care nu au ei înșiși familie – soț/soție, copii – și nici nu își doresc. Cei trei sunt copiii părinților lor și nepoții bunicilor, de care își amintesc uneori cu drag. De aici impresia că aceștia joacă și se joacă cu toate obiectele din instalație, inventând o sumă de roluri care să corespundă situațiilor reprezentate sau imaginate, apoi că se joacă pe ei înșiși. Obiectele sunt personificate (scara îmbracă jartiera de mireasă sau papucii de casă ai soțului ori ai soției, ursulețul de pluș este îngropat cu jale și se naște cu mirare), iar performerii le anexează propriei personalități (cârligele de rufe pe degete, făina în păr, buretele de vase spiralat de inox – în loc de jartieră) atunci când semnifică, în noi și noi contexte create, o multitudine de situații.

În prima și ultima familie despre care se vorbește explicit, fetele se căsătoresc, nu din dragoste, chiar dacă fac parte din comunități rurale, în aparență mai tradiționaliste decât cele urbane. Prima femeie se confruntă cu mai ciudatul caracter al soțului, cu care insistă să fie bună până la sfârșit, în ciuda vieții pline de rele de care a avut parte împreună cu acesta, cea de-a doua femeie face școală pe furiș și se luptă ba cu autoritatea tatălui, ba cu infidelitatea soțului. În fine, în centru, avem tabloul unei familii formate din trei persoane, redat de fiul cuplului sortit nebuniei, bolii sau morții. Peste tot survin violența, boala și moartea partenerului de viață ori a părintelui.

Nici măcar actorii nu se mai pot privi conform propriilor mărturisiri care presară, de acolo până colo, spectacolul-instalație, la fel ca înainte asociind figura și personalitatea celuilalt, a partenerului scenic, cu a omului care i-a împrumutat cuvintele, respectiv propria poveste de viață. Astfel că reactualizările prin verbatim sunt însoțite de foarte necesarele momente scenice ludice și de scurtele intervenții pline de onestitate ale performerilor, menite să-i distanțeze de persoana la care fac trimitere prin vorbele rostite și evenimentele reprezentate. Imagini și idei din viața anumitor persoane, despre care se povestește prin spectacol, sunt asociate cu imaginația căreia îi dau curs actorii și amestecate cu viața proprie a performerilor despre care mai spun câte ceva, din când în când. Fiecare membru al echipei provine altundeva decât Cluj, locul unde a fost produs performance-ul – instalație, este prin urmare mai mult sau mai puțin, un venetic, iar părinții ori bunicii membrilor echipei au legătură cu comunitățile rurale. Până la urmă, nu e nicio distanță chiar așa de mare care să despartă urbanul de rural, ambele dimensiuni având nevoie de un sens integrator.

Istoriile personale ale actorilor se topesc în istoriile mai generale ale persoanelor asupra cărora s-a răsfrânt documentarea. Iar evenimentele reprezentate prin acțiuni scenice, implicând obiectele și performerii (cuibul din sârmă și ghemuri, barza de prosop, moartea cu mătura) fac trimitere la evenimente din viața omului în general. În acest performance-instalație, obiectele sunt scoase din contextul lor uzual și resemnificate, prin acțiunile performerilor, cu intenția de a recupera sensul comun, odinioară împărtășit și de toată lumea recunoscut, în sacralitatea gestului ceremonial și a sărbătorii generate de mici evenimente declanșate de marile evenimente (viața, dragostea, moartea).

 

(Celule de bază. Spectacol online de teatru documentar, concept și dramaturgie: Petro Ionescu și Raul Coldea, cu: Ioana Chițu, Bianco Erdei, Lucia Mărneanu, scenografia: Hermina Csala, muzica: Adrian Cimpoeșu/Văzduh, costume: Lanelka, produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional și Primăria Telciu, 31 octombrie 2020)

https://dyntabu.blogspot.com/2020/11/celule-de-baza-un-performance.html

Dana Țabrea

Basmul postmodern mai poate avea happy-end? (Give me a shoe)

Rememorez gestului prințului din ”Cenușăreasa”, rescrisă de Joël Pommerat, de a-i dărui Sandrei unul din pantofii lui. Dinspre pantoful Cenușăresei, important în varianta clasică a basmului, atenția se comută spre pantofii prințului pe care ea îi admiră la prima lor întâlnire. Replica prințului trimite doar spre unul dintre pantofi. Iar tânăra confirmă: ”A, da așa e, aveți dreptate, e cel mai frumos dintre amândoi”. Care e semnificația faptului că nu intră în discuție atât condurul pierdut la bal de Cenușăreasa, cât pantofii fiului de rege?

Atunci când Cenușăreasa (pe care Pommerat o redenumește ca fiind Fata Foarte Tânără sau Sandra) și prințul se reîntâlnesc, intră din nou în discuție pantofii lui. Pentru că l-a edificat în privința mamei sale, toți ceilalți ascunzându-i crudul adevăr, prințul simte nevoia să-i mulțumească, dăruindu-i ceva, mai exact un pantof de-al său: ”Poate aș putea să-ți dau unul din pantofii mei, data trecută m-ai zis că îți plac. /Păi atunci dă-mi unul din pantofii tăi ca amintire. /Prințul foarte tânăr îi dă pantoful lui.”

Pantoful mijlocește atât în basmul clasic, cât și în versiunea sa modernă recunoașterea persoanei iubite. Prin recunoaștere nu ajung doar să văd din nou ceva ce am mai văzut o dată, ci mi se revelează ceva durabil. În egală măsură, simbolul presupune că două persoane se recunosc una pe cealaltă prin reunirea a două jumătăți ale aceluiași obiect. Este exact ca atunci când doi prieteni împart jumătățile unui talisman pentru ca, reunindu-le apoi, să se recunoască unul pe celălalt. Pantoful prințului din versiunea modernă și condurul prințesei din cea clasică sunt simboluri și conduc spre (re)amintire și recunoaștere. Textual, regele o caută pe tânăra de care s-a îndrăgostit prințul, servindu-se de faptul că acesta i-a dăruit spre amintire și recunoaștere un pantof de-al lui. Fata cea tânără aduce pantoful care este recunoscut ca atare după marca fabricantului, iar regele atestă faptul că este vorba de pantoful fiului său. Ceea ce se va solda cu o nouă petrecere. Dar nu cu o nuntă ca-n povești ca-n varianta clasică.

Nu întâmplător, în basmul contemporan, și prințul, și fata sunt foarte tineri. Prințul nu avea altceva să-i dăruiască, adică era incomplet, imatur, ba chiar aflăm la final că avea și piciorul foarte mic (o chestiune semnificativă pentru imaturitatea sa) și tocmai de aceea pantoful său e recunoscut cu ușurință. În egală măsură, Sandra trăia cu o falsă recunoaștere a timpului, raportându-se în permanență la moartea mamei. Cei doi protagoniști au în basmul contemporan o relație cu rol de vindecare reciprocă; Sandra și prințul se maturizează împreună, deopotrivă, în urma întâlnirii lor care e una esențială. Sandra înțelesese greșit cuvintele mamei pe patul de moarte și nu reușea să se bucure de viață, în timp ce prințul nu accepta moartea mamei și era ținut într-o permanentă stare de așteptare. Viața ambilor se schimbă după ce această întâlnire esențială are loc și chiar dacă viața îi desparte, fiecare luând-o pe drumul său, ei vor continua să păstreze legătura, bunăoară să își scrie, chiar de un capăt al pământului la celălalt. Nunta ca-n povești din varianta clasică devine în variantă modernă o recunoaștere de tipul best friends având semnificații mai adânci pentru cursul existenței celor doi.

Motivul recunoașterii este prezent în foarte multe mituri, tradiții și basme populare. De asemenea, e foarte important de menționat că la baza recunoașterii stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare de sine. Ceea ce mă interesează aici e schimbarea semnificației ritualului de nuntă, când, în loc de pierderea și regăsirea condurului prințesei, avem de a face cu recunoașterea unei prietenii durabile printr-un semn prozaic, un pantof. Six pence in his shoe (șase peni în pantoful lui, iar nu al ei), simboliza în Anglia secolului al 17-lea prosperitate și noroc în căsnicie (”Something old, something new, something borrowed, something blue, and a sixpence in her shoe”). Acum e semnul unei recunoașteri mature ce se produce între două persoane egale, apte a lua decizii atât pe cont propriu, cât și împreună. Schimbarea de paradigmă presupune o nouă viziune a sentimentelor: prietenia e pe primul loc atunci când se pune problema cuplului actual, a unei relații care să nu fie toxică (cei doi trebuie să își depășească sechelele care-i mențin psihologic într-o stare de imaturitate ce nu le permite să își afirme voința, apoi să fie conștienți de faptul că alegerile le aparțin în totalitate și să dorească să fie împreună, nu din nevoia de a suplini o lipsă ori de a umple un gol, ci ca două individualități distincte care își permit să fie ele însele).

E o foarte mare diferență între sixpence in her shoe și sixpence in his shoe, putându-le considera ca definind cele două paradigme distincte de concepere a relațiilor dintre bărbați și femei, în mod clasic și în actualitate. Basmul contemporan, rescriindu-l pe cel clasic, nu are un final propriu-zis. Ci constituie, cred, un excelent punct de plecare pentru cei ce-și doresc să analizeze relațiile interumane, relațiile de prietenie ori relațiile de cuplu în contemporaneitate.

Făcând acum trecerea spre basmul postmodern, mi-e destul de familiară formula vieții online (online life) și cred că aproape nimănui nu-i e necunoscută. Viața virtuală se trăiește în următorii termeni: user, nickname, personal avatar, emoji, gif etc. Jocurile online cu participanți multipli, simulatoarele de virtual reality, rețelele de socializare, ferestrele de chat sunt doar câteva dintre formele de viață online la care ne expunem prin iluzii perceptive, experiențe imersive, comunicare, interacțiune, role-playing. Numai că cine și-ar fi imaginat că jocul ar putea să capete asemenea proporții în atât de scurt timp? Lucrăm online, învățăm online, intrăm în tot felul de relații interumane online, toate acestea presupunând antrenarea simțurilor și a percepțiilor noastre, poate chiar modificarea lor. Cine ar fi crezut că orice aspect al vieții noastre ar putea ajunge să aibă o componentă online și una offline, prima ajungând să încline balanța radical în direcția sa? Și că într-o zi, claustrați în casă, bunăoară din cauza unui virus, să spunem a lui SARS-CoV-2, am putea ajunge să ne întrebăm cine va câștiga războiul planetar dintre umanitatea online și umanitatea offline ori dacă vom mai apuca să le acordăm ponderea cuvenită, justa valoare, după cum vom considera fiecare, în mod lucid, demn, matur, individual și liber, independent și responsabil. Dacă ne vom mai recunoaște.

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/03/basmul-postmodern-mai-poate-avea-happy.html