Humanus est: Femeia intre inger si demon

Toamna aceasta pictorita ieseanca Cella Negoiescu a expus cea mai recenta galerie a sa de pictura in ulei, intitulata Humanus, la Ateneul Tatarasi.  Vizitatorului neavizat frumusetea feminina poate ca nu-i va iesi in intimpinare prea usor. Si asta pentru ca nu e inca pregatit pentru autenticitatea, forta si expresivitatea tablourilor de fată.

Ceea ce am remarcat imediat e ca Cella Negoiescu picteaza ca si cum ar sculpta, ulterior am aflat ca artista  insasi ar fi marturisit ca si-ar fi dorit sa sculpteze. Relief, contur, forța, incordare sunt termeni pe care ii asociez lucrarilor acestei creatoare. Tot din marturisirile artistei am aflat ca i-au placut mult academistii (dintre ai nostri Aman si Stahi, Grigorescu s-ar indrepta mai degraba catre impresionism). Stahi ar fi unul dintre preferati, dar, in mod paradoxal, si Dali.

Pentru ca in aceasta expozitie este vizata femeia, mi-am propus doar citeva cuvinte despre ingerul si demonul din noi, femeile, cu referire la stilul artistei Cella Negoiescu. As putea clasa picturile expuse in cadrul expozitiei Humanus pe trei paliere: femeia angelica, femeia-demon și femeia pur si simplu – intre inger si demon. Intre al doilea si al treilea nu se poate face o distinctie foarte clara, astfel incit sa separam in mod riguros tablourile. Dar putem urmari modificarile ce survin de la Angelica, La malul marii, unde femeia este reprezentata in pasteluri, apoi Pe plaja, Relaxare, Tinerete, pentru a continua cu Tristete, Tors de femeie I,  Insorire, cind predominant este jocul de lumini si umbre din reprezentarea corpului femeii si, în cele din urmă, cu Meditatie, Dupa baie, Framantari, Nud cu spatele, Tors de femeie II, cind linia se adinceste, clavicula ori sira spinarii par sa strapunga usor carnea, semn al fragilitatii, al unor trairi interioare diferite de serenitatea de la început.

Femeia este surprinsa în spectacol (balerină, cîntăreață), in solitudine, adincita in sine, in lupta cu propriul eu interior. Ingerul si demonul din noi sunt realitati pe care nu le putem vedea, dar efectele pot fi constatate ca stari, iar Cella Negoiescu isi dovedeste maestria in a surprinde starile sufletului uman, ale sufletului femeii. Tristete, melancolie, disperare muta, dar crincena, acalmie, indiferenta, extaz, vulnerabilitate, frivolitate sunt doar nume. Pentru a le intelege intr-adevar sa mai privim o data la tablourile din expozitia Humanus semnată Cella Negoiescu.

 

http://dyntabu.blogspot.ro/2010/11/humanus-est-femeia-intre-inger-si-demon.html

 

 

Viața ca joc în oglindă

Motto: ”well, clean up the dirt/there's just more dirt to clean up tomorrow/ make the beds you just have to make tomorrow/ wash the dishes, more to wash tomorrow/ make dinner, it just gets eaten. doesn't it? ... but, uh, how much can you take?...lying on your bed looking at the ceiling/ waiting for something to happen/
and knowing all the time that you were meant/ for something better ... how much can you take before you snap?”(Yonderboy, Before You Snap)

Piesa Playground, după renumitul balet omonim din 1979 al coregrafului și dansatorului britanic, Kenneth Mac Millan și după coregrafia celebrului balerin rus Vaslav Nijinski, Games, pe muzica lui Debussy, din 1913. Regizor-coregraf: Bozsik Yvette, Scenografia: Berzsenyi Krisztina, muzica: Yonderboi, Philippe Heritier. Din distribuție fac parte actorii: Bartha Boróka (asistentă), Szabó Eduárd (asistentă – asistent), Barabás Árpád, Máthé Annamária, Boros Mária, Vajda Gyöngyvér, Gazdag Erzsébet, Kőmíves Csongor, Kolozsi Borsos Gábor (pacientul).
Spectacolul pus în scenă de Teatrul Figura Studio din Gheorgheni, Harghita la Iași este complex,excelent și se desfășoară pe trei niveluri, dintre care ultimul nu e decît auxiliar: copii, adulți, păpuși - măști. Copiii se joacă de-a adulții, adulții se joacă de-a copiii, numai că jocurile celor din urmă sunt ceva mai periculoase. Intensitatea emoției pe care piesa o construiește gradual și transmite se modifică în sens ascendent de la nedumerire difuză în fața existenței, la un soi de detașare cinică, pentru a ajunge mai apoi la exasperare vitală, mergînd oarecum circular înspre o altă formă de desprindere de real. Oricum, sentimentul pe care spectatorul îl are la final este de seninătate împlinită, în ciuda cruzimii exprimate, a violenței redate, a revoltei de idei stîrnite înspre defăimarea unui mod de a trăi deja paradigmatic astăzi: clowni fericiți, poze de familie, zîmbete largi, confetti, coifulețe ș.a.m.d. Spectatorul resimte la final seninătate pentru că spectacolul a fost mai mult decît reușit, a fost magistral armonizat. 9 actori și 1001 personaje, tonuri muzicale de la vals pînă la ritmuri maghiare tradiționale sau Yonderboy, coregrafia bine executată mi-au dat acea senzație de orchestrație impecabilă.
Poate că într-adevăr lumea nu-i decît un parc de joacă, de cele mai multe ori nu amenajat, ci în derivă, în care adulții se joacă de-a jocurile pe care le-au jucat și în copilărie, numai că acum ”tehnica” a mai evoluat. Și dacă copiii se joacă de-a adulții, iar adulții de-a copii ce se joacă, să nu încetăm vreodată să credem în seriozitatea jocurilor noastre?! Al treilea nivel receptat în piesă și menționat este cel al măștilor, care iau locul păpușilor în viața adulților. Adulții nu se mai joacă de-a doctorul și asistenta, de-a mama și de-a tata etc.; adulții își iau în serios rolurile sociale de părinte, medic, asistent, asistentă, pacient etc. Tocmai acestă seriozitate e de cele mai multe ori îndoielnică, pentru că se pot întîmpla fenomene diverse legate de (ne)potrivirea măștilor și acest aspect, cred, e ridiculizat în această punere în scenă. Mă voi referi, pe rînd, la trei fragmente din piesă (le-aș numi Happy Birthday, pacientul cristic și paradisul iluzoriu).
Se poate valorifica din spectacol și exploata aspectul ”americanizat” al vieții care ne-a cuprins și pe noi pînă la exasperarea unora și autosuficiența altora. Dar ce ne facem cînd intonînd ”Happy Birthday to you” am uitat chiar numele sărbătoritului? Un dement cu un fierăstrău electric, în joacă bineînțeles, despică și distruge tortul, iar invitații înlemnesc cu coifulețele lor ridicole pe cap cu tot. Desigur, ”mama” trece hopul cu un ”mmm” grăbit intonat în locul numelui cu pricina și, odată terminat ”ritualul”, își vede împreună cu ”tatăl” de chestiuni mai urgente.
Dintre jocurile cele mai terifiante și oripilante pe care adulții le-ar putea juca, am reținut din piesă imaginea cristică: fără nicio (rea) intenție și ca într-un joc, un pacient repetă suferința cristică, fiind ”răstignit” de podea cu o bormașină.
În vals amețitor, suntem ademeniți într-un paradis trucat cu ghirlande verzi à la Tahiti și mere proaspete. Dar după ce un cuplu vesel și necunoscut ni le împarte dintr-un coș, tot el ni le ia înapoi, strîngîndu-le la loc. Simbolurile sunt la ele acasă în această piesă de mare actualitate prin mesaj și interpretare.
Culoarea favorizată este albul atît în costume, cît și în decor, exceptînd poate un pantalon negru, o rochie roșie (”mama”) și ceva verde (”mă iubește, nu mă iubește...”). Faptul că albul predomină cînd vine vorba de costume, măștile (atît fața pictată, cît și măștile aplicate), rochiile, obiectele de decor sunt mai toate albe, îmi sugerează o încercare de a reda naivitatea. Violența și naivitatea nu sunt contrastante, ci suferința cea mai mare o produci celuilalt mai degrabă neintenționat. Pentru că jocurile adulților, oricîte reguli ar avea la nivel tehnic, nu sunt (rău) intenționate! Fără îndoială, elementul - cheie al decorului îl reprezintă oglinzile. ”Mă uit în oglindă și nu știu cine sînt”. Copilul se vede adult, adultul se vede copil, imaginile de multe ori apar deformate, suprapuse, încețoșate. Realitatea din oglindă nu-i decît realitatea jocului.
Și de ce să ne străduim atît în acest joc, de vreme ce, oricum, nu există cale de ieșire? Sau să-l jucăm în continuare ca și cum nu am fi descoperit vreodată ca e doar un joc? E ca și cum ai spune că sensul lui constă în aceea că nu are niciun sens...E ca și cum i-ai da un sens prin simplu fapt că încă îl mai joci!

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/viata-ca-joc-in-oglinda.html

Talitha Koumi...

Spectacolul - lectură Legenda Marelui Inchizitor, după capitolul omonim din Frații Karamazov de F. M. Dostoievski, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, invitat pe scena ieșeană a Ateneului Tătărași, joi 21 octombrie, 2010.

Victor Rebengiuc a susținut un monolog de excepție, dînd glas pe rînd vocii narative, Marelui Inchizitor, tăcerii semnificative a Mîntuitorului.
Atenți, aproape crispați, suntem nu atît spectatorii, cît martorii înmărmuriți ai evenimentului unic, petrecut în Sevilla, Spania, în timpul inchiziției: Iisus Christos revine printre noi. Îl recunoaștem cu toții, e El, luminos, cald, îmbietor și simpla atingere a mîinii lui e tămăduitoare. Mulțimea se grăbește să-l adore. Un orb îl imploră să-i redea vederea. Orbul vede din nou. În fața catedralei din Sevilla o mamă îndurerată de pierderea fetiței de numai șapte ani se roagă să-i fie redată copila. Fetița se trezește din nou la viață.
Dar soarta Lui nu poate fi alta decît acum 2000 de ani. Marele Inchizitor, cardinalul, întunecat ca o furtună la vederea mulțimii entuziaste și a copilei cu surîs candid si un buchet de trandafiri albi în brațe, ridicată din morți , ordonă arestarea Lui și nimeni nu i se opune.
În tăcerea nopții, pe furiș, cardinalul îl vizitează pe Mîntuitor în închisoare. Ideile fundamentale ale textului dostoievskian sunt concentrate în monologul Marelui Inchizitor. Monolog pentru că Iisus nu vrea să-i răspundă ori nici măcar nu e lăsat să o facă. Dacă ar face-o, s-ar lăsa ispitit de jocul cardinalului. Ori tăcerea lui e cu atît mai semnificativă cu cît contrastează la maxim înverșunarea, agresivitatea, orgoliul, sfidarea, siguranța Marelui Inchizitor.
Atunci cînd s-a aflat în pustie, Iisus a fost ispitit de trei ori de diavol și de trei ori a rezistat. Să preschimbe pietrele în pîini pentru ca oamenii să-l urmeze supuși, să se arunce de pe templu, pentru ca astfel să-l ispitească pe Dumnezeu, să se închine diavolului în schimbul împărăției lumii. La toate acestea, răspunsul lui Iisus optează pentru pîinea cerească, pentru respectarea cuvîntului lui Dumnezeu și pentru împărăția de apoi. Dar încercările cărora inteligența prințului întunericului îl supun conturează trei întrebări esențiale, al căror răspuns pozitiv, concret și sigur îl reprezintă cele 15 veacuri pînă la cea de-a doua venire a sa despre care istorisim aici.
Creștinismul în forma canonică pe care a cunoscut-o în vremea inchiziției este atacat de Dostoievski. Accentul pus pe cele trei elemente recurente celor trei ispitiri (miracolul, taina și autoritatea) îndepărtează irevocabil instituția creată de creștinismul originar. În mod paradoxal și extrem, un secret este dezvăluit: de 8 secole socotite pînă în momentul celei de a doua veniri din Sevilla omenirea nu se mai închină lui Dumnezeu, ci celuilalt spirit. Omenirea este ținută în frîu asemeni unei turme pacificate prin minuni, hrană și forță. Căci omul, ne spune textul dostoievskian, nu îl caută pe Dumnezeu, ci minunile sale. Și poate fi supus de brațul care îl hrănește și care îi ridică povara de nesuportat a libertății conștiinței.
Monologul poate fi redeschis ca un text despre libertatea umană. Nimic nu poate fi mai greu de suportat pentru om decît povara propriei libertăți, a responsabilității de a alege, a responsabilității privind consecințele actelor sale. Eliberați de această povară, oamenii sărută mîna perfidă care le întinde mărul otrăvit. Li se promite viață veșnică în van. Deoarece ei trăiesc în întuneric și mor în întuneric și cum bine zise Dostoievski, în împielițarea Marelui Inchizitor, glăsuită de Rebengiuc, chiar dacă ar exista viață de apoi, rai, acestea nu ar putea fi pentru oameni ca ei!
Cei aleși, meniți împărăției cerești, din scenariul christic originar sunt puțini la număr. În schimb, singurii care dețin secretul tainic despre schimbarea sau corectarea ”lucrării” Mîntuitorului, o mînă de 100 de mii de nefericiți, în frunte cu Marele Inchizitor, promit fericirea unanimă a tuturor (dezideratul oricărui totalitarism). Cardinalul era pe punctul să facă parte și el cîndva dintre cei aleși, a urmat exemplul Mîntuitorului, a stat în pustie, dar s-a întors către cei umili care așteptau promisiunea de fericire, alăturîndu-se celor ce au îndreptat lucrarea Lui. Celor care dețin sabia Cezarului, puterea, autoritatea lumii de aici.
În impetuozitatea sa, Marele Inchizitor nu cere recunoașterea, nici măcar oprobiul celuilalt aflat în fața sa. Dar vine un moment în care se așteaptă un minim răspuns. Reacția este una autentic christică: Iisus îl sărută în tăcere pe buzele ofilite. Miracolul se produce. Adevăratul miracol, cel fără de martori. Cardinalul îl eliberează pe Mîntuitor în noapte, deschizîndu-i ușa și repetîndu-i să nu se mai întoarcă niciodată.
Nu am fost decît martora acestui eveniment reificat de vocea cutremurătoare a lui Victor Rebengiuc, de ochii săi plini, sticloși. Am fost acolo. Și îmi place să cred că glasu-i atît de pătrunzător, invocîndu-l pe cel mai viu era pentru noi toți, pentru mine – Talitha Koumi.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/talitha-koumi-sau-despre-intuneric-si.html

Caragiale si noi

Piesa O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija, scenografia – Dragoș Buhagiar. Din distribuție fac parte actorii: Petronela Grigorescu (Veta), Haruna Condurache (Zița), Călin Chirilă (Jupîn Dumitrache), Florin Mircea (Nae Ipingescu), Dumitru Năstrușnicu (Chiriac), Cosmin Maxim (Rică Venturiano), Doru Aftanasiu (Spiridon).

Aseară am fost din nou la teatru, la o premieră de excepție care a deschis stagiunea. Mi se pare un bun prilej să reiau postările pe acest blog, care e pînă la urmă un blog dedicat teatrului, cu unele excepții, dar se știe cum acestea nu fac decît să întărească regula.
Aveam unele prejudecăți legate de spectatcol, cum că ar putea fi genul de reprezentație din care să reiasă măiestria unui regizor la nivelul căruia actorii nu se pot ridica. Da de unde. Au jucat foarte bine actorii ieșeni. Și O noapte furtunoasă care mai odinioară (1897) stîrnise oprobiul publicului lezat, astăzi a mers la inima ieșenilor în ropote de aplauze. Oare de ce!
Pentru că trebuie să ni-l asumăm pe Caragiale pe deplin, de vreme ce ne revendicăm de la el. Nu poți evada din lumea în care trăiești, nu te poți sustrage, asemeni unui ouruboros menit să-și vîneze propria coadă. În schimb, poți să te privești în oglindă ca și cum ar fi vorba de altul și să te examinezi și să rîzi sau să plîngi.
Două caracteristici ale teatrului contemporan imi mențin atenția vie într-acolo și mă fac să revin mereu și mereu în sala de spectacol: atitudinea tragi-comică, nu mai există astăzi comedie pură, ci totul capătă accente dramatice și agresivitatea jocului actoricesc, care decurge din prima. Le regăsesc pe deplin la piesa pusă în scenă de Dabija.
Actuală prin joc scenic și decor, clasică prin costumație și text (cu doar unele mici excepții), piesa aceasta nu m-a făcut să rîd, ci să rămîn încremenită, uluită, empatizînd cu atmosfera generată de construcția dramatică de acolo. Perplexitatea și paroxismul trăirilor prin acumularea de energie și declanșarea ei prin joc, astfel încît audiența să nu poată rămîne indiferentă, ci să fie acolo, în miezul evenimentelor e o calitate în plus a teatrului actual. Și o regăsesc și aici, la Caragialele lui Dabija. La Caragiale al nostru pînă la urmă și fără niciun dubiu.
Faptul că nu a existat o scenă propriu-zisă a eludat granițele dintre actori și noi. Am fost acolo, pe baricade, mai exact pe schele la propriu și la figurat, am tremurat, ne-am cutremurat, am urlat, ne-a fost teamă, frig, cald, din nou frig, și din nou noi. Aventura dramatică e o experiență fără precedent. Și suntem doar pentru că jucăm.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/10/caragiale-si-noi.html

Sageata lui Cupidon

Recenzie la cartea lui Robert J. Sternberg, Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp, Editura Trei, 2010

 

Robert Jeffrey  Stenberg este un reputat psiholog și psihometrician american, recunoscut și pe continent, la Universitatea din Cambridge. Am reținut cartea lui, Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp, în primul rînd pentru teoria triunghiulară pe care o propune pentru explicarea fenomenului iubirii și apoi pentru abordările prin ilustrări succinte ale situațiilor discutate, ceea ce face lectura foarte plăcută și conținutul ușor de parcurs și asimilat.

A propune un model triunghiular pentru dragoste trebuie deosebit din start de ceea ce adesea numim ”triunghiul dragostei” implicînd trei persoane. Pe scurt, teza lui Sternberg este că, dincolo de diferențele culturale și ponderea acordată unuia sau altuia dintre cele trei elemente într-un anumit moment cultural, putem concepe un model al dragostei format din trei componente: intimitate – pasiune – angajament. Este în fond vorba de o redefinire a elementelor afectiv, volitiv și rațional, care concură la conturarea a ceea ce numim dragoste.

 În funcție de modul în care cele trei elemente sînt prezente, se asociază sau lipsesc dintr-o relație de iubire, Sternberg deosebește șapte tipuri posibile de legătură de dragoste: 1. Simpatie (intimitate prezentă, pasiune și angajament absente); 2. Dragoste oarbă (pasiune prezentă, intimitate și angajament absente); 3. Dragoste pustie (angajament prezent, intimitate și pasiune absente); 4. Dragoste romantică (intimitate + pasiune); 5. Dragoste camaraderească (intimitate + angajament); 6. Dragoste ilozorie (pasiune + angajament); 6. Dragoste desăvîrșită (intimitate + pasiune + angajament).

Dintre acestea dragoste desăvîrșită este un ideal, care însă nu e de neatins. Celelalte situații reflectă diverse cazuri în care relațiile noastre de dragoste se pot încadra: prietenie, fără atracție, atracție fără comunicare, angajament fără dorință ori înțelegere etc. Dozarea diferită (mult/puțin), gradul ori intensitatea și faptul că are sau nu corespondent real sînt factorii prin care construim diferite triunghiuri ale dragostei, de fiecare dată avînd în cele trei vîrfuri intimitatea – pasiunea – angajamentul. În opinia lui Sternberg, dragostea poate fi măsurată, ceea ce reprezentăm printr-un triunghi de dimensiuni mai mari. Dragostea poate fi măsurată prin teste; cu cît ne regăsim în anumite afirmații cu privire la relația pe care o avem și obținem un punctaj mai mare, cu atît triunghiul care descrie relația actuală este mai mare. Dacă una dintre cele trei componente ale dragostei este accentuată în detrimentul celorlalte, forma triunghiului va modifica un triunghi echilateral după caz. Forma triunghiului se referă la gradul de implicare, la intensitatea dragostei în funcție de  componenta predominantă. Apoi un triunghi ideal (linii punctate) se suprapune întotdeauna peste triunghiul real ce reprezintă o relație dintre doi oameni, e vorba de felul diefrit în care doi indivizi percep aceeali relație, cît și de relația existentă vs. relația dorită. În final, vă propun următorul chestionar pentru a măsura, așa cum propune autorul american, dragostea din relația fiecăruia dintre voi.

Scala dragostei triunghiulare a lui Sternberg (pp. 73-77):

Intimitatea

1.      Sprijin în mod activ starea de bine a lui _

2.      Am o relație caldă cu _

3.      Pot să contez pe _ în perioadele dificile

4.      _ poate să conteze pe mine în perioadele grele.

5.      Sînt dispus să mă împart pe mine și posesiunile mele cu _

6.      Primesc un suport emoțional considerabil din partea lui _

7.      Îi dăruiec un suport emoțional considerabil lui _

8.      Comunic bine cu _

9.      Îl prețuiesc pe_ foarte mult în viața mea.

10.  Mă simt apropiat de _

11.  Am o relație confortabilă cu _

12.  Simt că într-adevăr îl înțeleg pe _

13.  Simt că _ mă înțelege cu adevărat.

14.  Simt că într-adevăr pot să am încredere în _

15.  Îi împărtășesc lui _ informații profund personale despre mine.

 

Pasiunea

16.  Simpla vedere a lui _ mă excită.

17.  Constat că mă gîndesc frecvent la _ în timpul zilei.

18.  Relația mea cu_ este foarte romantică.

19.  Îl găsesc pe _ foarte atractiv.

20.  Îl idealizez pe _

21.  Nu-mi pot imagina că altcineva mă face mai fericit decît mă face _

22.  Prefer să fiu cu _ decît cu oricine altcineva.

23.  Nu este nimic mai important pentru mine decît relația mea cu _

24.  Îmi face plăcere în mod deosebit să am contact fizic cu _

25.  Este ceva aproape ”magic” în relația mea cu_

26.  Îl ador pe _

27.  Nu-mi pot imagina viața fără_

28.  Relația mea cu _ este pasională.

29.  Atunci cînd văd filme romantice sau atunci cînd citesc cărți romantice, mă gîndesc la_

30.  Fantasmez în legătură cu _

 

Angajamentul

31.  Știu că țin la _

32.  M-am angajat să-mi păstrez relația cu _

33.  Datorită angajamentului pe care îl am față de _, nu aș lăsa pe nimeni să intervină între noi.

34.  Am încredere în stabilitatea relației mele cu_

35.  Nu aș putea lăsa nimic să intervină în calea angajamentului meu cu _

36.  Mă aștept ca dragostea mea pentru_ să dureze pînă la sfîrșitul vieții mele.

37.  Voi simți mereu o responsabilitate puternică față de _

38.  Privesc angajamentul meu față de_ drept unul solid.

39.  Nu-mi pot imagina că voi sfîrși vreodată relația mea cu _

40.  Sînt sigur de dragostea mea pentru_

41.  Văd relația mea cu _ drept una permanentă.

42.  Văd relația mea cu _ca pe o decizie bună.

43.  Am un sentiment de responsabilitate față de_

44.  Plănuiesc să-mi continui relația alături de_

45.  Deși _ este o persoană dificilă, rămîn angajat în această relație.

 

Evaluează fiecare afirmație de două ori pe o scală de la 1=deloc, 5=moderat, la 9=în cel mai înalt grad. Punctele intermediare (2-8) indică niveluri intermediare ale sentimentelor. Prima evaluare reprezintă măsura în care afirmația respectică este caracteristică pentru relația ta (În ce măsură această afirmație reflectă felul în care te simți în relația ta?), cea de a doua felul în care respectiva afirmație este importantă pentru relația ta (Cît de important crezi tu că e să simți astfel, indiferent de cum simți de fapt?). Adună evaluările pentru fiecare componentă (intimitate, pasiune, angajament) și împarte rezultatul la 15. Vei măsura astfel fiecare componentă în parte din triunghiul dragostei.

 

Dana Tabrea 

http://dyntabu.blogspot.ro/2010/08/sageata-lui-cupidon.html