Poem scenic

Pe 24 iunie 2011, Teatrul studențesc Ludic a jucat pe final de stagiune spectacolul Poem irlandez despre vioară și suflet, o adaptare în regia lui Aurel Luca după Cînd vinul este rece de John Kendrick. Acest spectacol a participat la diverse festivaluri internaționale, iar în toamnă (sepetembrie) va trece oceanul înspre Canada, fiind selecționat pentru Festivalul mondial de teatru de la Mont-Laurier, unde va reprezenta țara noastră, ulterior va fi prezentat comunităților românești din Montreal și Toronto.
Cînd vinul este rece a lui Kendrick este o piesă într-un act cu două personaje, Martin Egan (Silviu Curuț) și Catherine Rostak (Vera Pîntea). Cei doi trăiesc o stranie poveste de dragoste, pentru că nu reușesc să se cunoască unul pe celălalt și, drept urmare, o întîlnire reală nu are cum să se producă. Lipsa de sincronizare se datorează faptului că ea refuză prezentul, în timp ce el se identifică momentului prezent: Nu există persoană potrivită, crede Martin, nici loc potrivit, pentru el nu-i decît „locul unde te afli și ceea ce faci”. Ea nu se poate încredința prezentului, deoarece se teme de trecut și chiar și de viitor, ori prezentul ca atare nu există, doar amintirea trecutului și anticiparea viitorului din prezent (de la Augustin citire).
Ocazia îi aduce în același spațiu, într-un loc predispus parcă unor oameni fără chip, fără trecut și lipsiți de viitor: Armata salvarii. Doi însetați de viață, de dragoste, de Dumnezeu, cărora acum doar vinul rece le mai poate anestezia trecutul (ei), înflăcăra simțurile (lui). Ea, fostă actriță, o femeie formală, pretențioasă, căreia viața i-a rezervat o unică iubire și o decepție care i-a modelat sufletul, înnăbușindu-și vitalitatea, care răbufnește în torente (în interpretarea de neegalat a Verei Pîntea, trepidînd de o energie foarte puternică, o actriță ce investește enorm în rolurile jucate). El, scriitor irlandez (în interpretarea unui tînăr actor, Silviu Curuț, despre care nu am altă observație de făcut decît că e potrivit pentru casting), umbra celui pe care ea l-a iubit, aceasta adesea confundîndu-i, adresîndu-i-se ca și cum ar fi cel din trecut, tot irlandez și el. De aici, răfuiala cu Dumnezeul lui catolic, receptorul confesiunilor ”matematice”, cu viața lui alcătuită doar din clipe, fără nicio iubire durabilă, cu dragostea lui ”flămîndă”, cu dorințele și visele lui: ”Martin crede că viața în doi înseamnă o viață întreagă”.
Plecînd de la scenariul de față, transformat de Aurel Luca într-un veritabil poem scenic, am mai multe nedumeriri, care dau glas, sînt convinsă, confuziei celor ce ne înconjoară aici și acum, în cotidianul nostru cel mai apropiat, iar uneori, paradoxal, atît de departe de noi. Dar, înainte de a le da curs, pe scurt, ce înțeleg prin poem scenic: o reprezentație dramatică ce se caracterizează prin lirism, ritm și limbaj metaforic. Spre exemplificare, de mare forță lirică este imaginea scenică în care corpurile celor doi întruchipează efectiv o vioară ce se arcuiește și cîntă. Toate piesele puse în scenă de Aurel Luca, fără excepție, evidențiază virtuți coregrafice armonice ale actorilor, iar corpul devine metafora prin care sensurile ne sînt sugerate.
De ce nu îndrăznim să ne privim în ochi? De ce ne e teamă să nu-l rănim pe cel pe care nu îl (mai) iubim? De ce unii nu pot iubi mai mult de o singură dată în viață? De ce nu dăm nicio șansă celuilalt pentru a ne cunoaște? Ce e mai de preț a fi flămînd sau însetat de viață, de Dumnezeu, de celălalt? A-ți dori o legătură stabilă, solidă, o relație familială, să treci prin toate momentele vieții alături de cineva, să îmbătrînești alături de cineva sau să-ți potolești arșița de moment, istovindu-te într-o mereu reînnoită aventură? Cu alte cuvinte, unii (Martin) vor să ”îmbătrînească”, alții (Catherine) nu mai pot vrea decît să se ”încălzească”.
Cu siguranță, sîntem cu un procent mai înțelepți. Acum știm (Martin) că decizia de a iubi pe cineva nu presupune automat vreo garanție de reciprocitate. A te dărui necondiționat, se știe, echivalează cu a plonja în abis. Dragostea este mai puternică decît moartea. Moartea, însă, este mai puternică decît viața. Acesta e crudul adevăr al lui Catherine. O femeie ce sfîrșește sfîșiată între prezentul căruia nu i se poate abandona cu totul și trecutul care o ucide iremediabil.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/poem-scenic.html

Tragedie a la grecque si manele

Aici, la porțile beznei este un spectacol memorabil încă jucat la Teatrul Național din Iași în prezenta stagiune. A avut premiera la începutul lui mai 2010. Cu mîhnire o spun: foarte puțini ieșeni au ales să-și ”sacrifice” cîteva ore duminicale, în favoarea acestei vizionări. Pentru că e mai confortabil să petreci ”românește” duminica la iarbă verde de dimineața și pînă se înnoptează, cu mici, bere și bancuri. Deși, fără să-ți dai seama, acest spectacol ți-ar relata chiar povestea pe care tu o trăiești în clipa aceasta. Într-un mod pe care, poate, nu ești pregătit să-l auzi. Pentru că nu e o piesă ușor de digerat și nu e făcută pentru relaxare, ci pentru a te confrunta și mai mult cu tensiunea vremurilor, fără promisiuni solide de eliberare.
Scenariul dramatic și regia se modulează pe textele tragediilor lui Euripide, în special Hecuba, fiind semnate Mihai Măniuțiu. Distribuția: Doina Deleanu, Tatiana Ionesi, Doru Aftanasiu, Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim, Petru Ciubotaru, Liviu Manoliu, Emil Coşeru, Gelu Zaharia, Andreea Boboc, Ingrid Elena Robu, Silva Helena Schmidt, Oana Sandu, Haruna Condurache, Livia Iorga, Diana Chirilă, Petronela Grigorescu, Antonela Cornici, Maria Câmpean, Brînduşa Aciobăniţei, Biatrice Cozmolici, Constantin Puşcaşu, Daniel Busuioc, Radu Ghilaş, Constantin Avădanei, Dumitru Năstruşnicu, Vlad Volf, Horia Veriveş, Theodor Ivan, Albert Jighirgiu, Emanoil Jighirgiu.
Montarea are forma și structura unei tragedii antice, beneficiind în plus de avantajele unei abordări autohtoniza(n)te, balcaniza(n)te, care îți dă efectiv fiori. Spectacolul debutează cu imaginea grotescă a captivele troiene imitate, parodiate și ridiculizate de barbați travestiți - acest travesti simbolizînd calul troian. Scoțîndu-și perucile, aceștia își dezvăluie adevărata identitate, schimbînd ritmul bocetelor prefăcute cu o manea răsunătoare semnată Șerban Ursachi (mai potrivit ar fi fost, poate, un rock, dar asta ar fi ținut atît de departe spectatorul și așa destul de la distanță și, în plus, ar fi anulat ținta ironiei regizorale, îndreptată înspre toți cei ce trăiesc aici, la porțile Balcanilor). Ne trece prin toată durerea Hecubei, care-și jelește cu vulnerabilitate și răzbună cu duritate copiii (Doina Deleanu, un rol de excepție), prin agonia femeilor troiene și prin dezlănțuirea aheilor. Și se încheie cu imaginea poetică a celor trei trupuri înlănțuite (Hecuba, Polydoros, Polyxene).
Incantația pe care protagonista o rostește pînă la refuz, te pun în postura de a-ți acoperi urechile, pentru că nu mai suporți să o asculți și, cînd într-un final, crezînd că ai înțeles și ți-a fost de ajuns, descoperi că ai uitat cu desăvîrșire cuvintele ei: ”Stînd, ca un pictor, ceva mai departe, priviți-mă și cuprindeți cu văzul toate nenorocirile care mă copleșesc, aici la porțile beznei”.
Fără îndoială, din chiar aceste cuvinte ale protagonistei disociem și funcția estetică a spectacolului: conceput cu scopul de a stîrni senzații puternice în spectator (de înfiorare, dar și perplexitate, resimțite aproape carnal). Spectacolul nu se adresează laturii emoționale din om, nu se resimte nici milă și nici teamă și nu cred că își propune ca auditorul să ajungă la catharsis, în sensul propriu tragediei grecești. Ci mai degrabă vizînd latura intelectuală a spectatorului, care participă detașat la dramă, observînd, în același timp, efectele acesteia asupra carnației proprii, fără ca aceasta să medieze înspre altceva.
Construcția dramatică, extrem de bine consolidată, fuziunea impresionantă a actorilor din distribuție, pasiunea cu care aceștia joacă, faptul că este un spectacol complet, care are și forță și poezie, mă îndreptățesc să-l recomand celor ce vor avea prilejul și curajul să-l regăsească în programul stagiunii următoare. În rest, să aveți grijă să nu dați crezare grecilor, mai ales atunci cînd vă oferă daruri!


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/tragedie-la-grecque-si-manele.html

Psihanaliză, determinism psihic, hermeneutică

Sigmund Freud, Psihopatologia vieții cotidiene. Despre uitare, greșeli de vorbire, superstiție și eroare, editura Trei, 2010

Problema actelor ratate este una dintre cele mai interesante ale psihanlaizei lui Freud. Acesta constituie tema cărții de față, tradusă din limba germană la Editura Trei.

Volumul cuprinde douăsprezece capitole, fiecare analizînd dintr-un anume unghi fenomenul extrem de complex al actelor ratate: Uitarea unor nume proprii, Uitarea unor cuvinte din limbi străine, Uitarea unor nume și grupuri de cuvinte, Amintiri din copilărie și amintiri-ecran, Greșeala de vorbire, Greșeala de lectură și greșeala de scriere, Uitarea unor imprsii și a unor intenții, Apucarea greșită a unui obiect, Acțiuni simptomatice și întîmpătoare, Erori, Acte ratate combinate, Determinism – credința în coincidență și superstiția – puncte de vedere.

Cu toții ne amintim truisme ale psihologiei de bază: uitarea este un fenomen necesar, fără de care nu am putea trăi sau am trăi foarte greu, întrucît e bine să scăpăm de balastul de date pe care nu le mai utilizăm, ori de acele elemente care ne fac rău (uităm mai degrabă evenimentele neplăcute  decît pe cele plăcute). Dar care este cauza uitării? Unul dintre cele mai pertinente răspunsuri la acestă întrebare rămîne, fără îndoială, cel al psihanalizei, mai exact al lui Sigmund Freud.

Ni se întîmplă în viața de zic cu zi să uităm lucruri (nume, evenimente, ocazii) de care aparent avem nevoie. În acest caz, există un motiv ascuns pentru care uităm și prin intermediul psihanalizei trebuie să îl aflăm. Uităm în acest mod numele unei persoane care tocmai ne-a fost prezentată (semn că poate nu o simpatizăm pe noua noastră cunoștință) sau uităm că aveam de mers undeva (semn că nu doream să facem respectivul drum) etc. În același timp, omitem silabe în rostirea unor cuvinte, litere în scrierea acestora, obținînd un cu totul alt sens decît am intenționat (semn că avem altceva în gînd decît am vrea să arătăm interlocutorului).

Cartea abundă în exemple sugestive din viața autorului ei, a unor cunoscuți sau chiar pacienți, astfel că toată problematica expusă este pe îndelete valorificată și explicitată cititorului. De cele mai multe ori, actele ratate, să zicem uitarea unui cuvînt, ne trimit la un conținut refulat. Faptul că ne amintim un cu totul alt nume decît cel pe care dorim să-l comunicăm interlocutorului (să zicem, numele unui oraș ori al unui sculptor)  ne poate duce la un eveniment anterior, care ne-a marcat și pe care am dori să-l ștergem din memorie. Uneori amintiri întregi, numite de Freud amintiri-ecran, substituie amintiri reale din copilărie legate de anumite traume suferite, în orice caz evenimente neplăcute și, de aceea, refulate.

În mod evident, potrivit lui Freud nu există hazard la nivelul mecanismelor care constituie viața noastră psihică, el fiind adeptul  determinismului. La cauzele care determină uitarea unui nume ori rostirea lui eronată putem ajunge doar cu ajutorul psihanalizei. Inconștientul este fără îndoială real și nu știm în care ipostază ar trebui să ne temem mai mult: că ne-ar  rămîne iremediabil străin ori că se manifestă  indirect, prin vise, acte ratate, gesturi inexplicabile.

În viața psihică nimic nu e arbitrar, nedeterminat (p. 288). Chiar atunci cînd ne gîndim la un număr foarte mare, primul care ne vine în minte, la întîmplare, la o analiză mai atentă vom descoperi că acesta are o profundă semnificație pentru noi, pentru viața noastră, chiar dacă nu l-am ales în mod deliberat. Deși aruncat neintenționat, acesta este, de fapt, determinat din inconștient (p. 289). La fel atunci cînd greșim un nume ori în cazul oricărui alt act ratat, există o motivație inconștientă pentru care am folosit acel nume și nu un altul.

Psihologia abisală a lui Freud este o hermeneutică, insistînd asupra faptului că există motive inconștiente incontestabile, fie că ajungem să le descifrăm, fie că uneori nu ne e dat să le accesăm decît în mod eronat, fie că reușim să construim interpretări  complexe ale viselor ori actelor ratate. Același mecanism prin care iau naștere visele (condensări și formațiuni de compromis) stau la baza apariției actelor ratate: gînduri inconștiente se exprimă în mod neobișnuit, prin asocieri externe, ca modificare a altor gînduri (pp. 325-326). Ceea ce în mod conștient respingem (sentimente  egoiste, de gelozie, de ostilitate, dorințe imorale se manifestă într-o formă sau alta (vis, act ratat).

Diferența dintre psihanaliză și superstiție ar consta în aceea că superstițiosul proiectează în exteriorul său (presimțiri, vise profetice, experințe telepatice, manifestarea unor forțe extrasenzoriale) explicații pe care  mai degrabă ar trebui să le caute în interior. Superstițiosul  interpretează coincidențele (fapte aparent inexplicabile, bizare) printr-un incident, în timp ce psihanalistul va face referire la un gînd ascuns, la o motivație inconștientă. Pentru Freud există coincidențe în realitate, dar nu există hazard psihic, pentru superstițios invers, acesta din urmă crede în hazardul psihic. Orice acțiune ”întîmplătoare”, faptul că ne ”trezim” în alt loc decît am avut în mod conștient intenția să mergem, nu este un fenomen al hazardului, ci o acțiune cu intenție inconștient ce trebuie descifrată, interpretată.

În mare parte, concepția mitologică despre lume nu este, potrivit lui Freud, altceva decît psihologie proiectată în lumea exterioară (p. 305). Metafizica, în sensul de încercare de construire a unei realități extrasenzoriale, trebuie transformată în metapsihologie, într-o psihologie a inconștientului, care se ocupă de chiar înțelegerea motivațiilor inconștiente, de ”cunoașterea” factorilor psihici și a relațiilor inconștientului (p. 305).

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/06/psihanaliza-determinism-psihic.html

 

 

 

Despre noi si pacatele altora

”Universitatea George Enescu” din Iași pune în scenă la Naționalul ieșean spectacolul Despre oameni și alte păcate, o adaptare după Ivanov de A. P. Cehov. Distribuția: Ionuţ Cornilă (Nikolai Alexeevici Ivanov), Laura Bilic (Anna Petrovna), Andrei Grigore Sava (Evgheni Konstantinovici Lvov), Loredana Cosovanu (Sașa), Cristina Florea (Zinaida Savișna), Alexandru Amarghioalei (Pavel Kirillici Lebedev). Regia: Vasilica Blohat. Scenografia: Titus Ivan. Spectacolul a avut premiera pe 22 mai și se va mai juca pe 14 și 21 iunie la sala ”Uzina cu teatru” a TNI.
Piesa de teatru controversată a lui Cehov, Ivanov (1887), a cunoscut două variante, fiind aleasă de această dată cea mai spectaculoasă (personajul principal se împușcă la final). Temele abordate sînt grave și vor interesa mereu: ce valabilitate are jurămîntul marital ”pentru toată viața” dacă omul nu poate garanta decît rațional pentru fidelitatea sa, nefiind complet stăpîn pe evoluția sentimentelor sale. Orice situație poate fi privită din cel puțin două unghiuri: așa cum e resimțită de către cei în cauză și așa cum e percepută și disecată de ”gura lumii”. Ce ne facem dacă părerea celorlalți ne otrăvește? Cum poate fi depășit spleen-ul care ne acaparează, inactivitatea, plictisul cotidian ce ne roade pe dinăuntru? Oare e ceva ce ne-ar mai putea salva?
Spectacolul este un exercițiu realizat de o echipă de oameni de teatru tineri, unii încă studenți, căruia îi e rezervat, am constatat, un public destul de eterogen. Este o reprezentație cuminte, respectînd atît realismul lui Cehov cît și textul său (atît cît e folosit și pînă într-atît încît Ivanov îi face Sașei observație că i s-a prăfuit mîneca de la...bluza fără mîneci). Cu unele excepții. Prima excepție: rolurile sînt concepute un pic forțat, cu mici exagerări de interpretare, altminteri mă tem că spectatorul contemporan nu ar fi putut ține pasul cu acea complexitate psihologică discretă a personajelor cehoviene.
De exemplu, rolul doctorului Lvov, de altfel un joc reușit, se bazează pe o anume ostentație, încorsetare, prin care înverșunarea și încrîncenarea personajului să fie perfect vizibile și, în plus, redate într-o manieră comică. Același lucru e valabil pentru rolul Zinaida Savișna; pe actriță trebuie s-o mai văd jucînd pentru a decide dacă rămîn fidelă ideii că are acel ceva special pentru comedie. De aici, a doua excepție: în dramă sînt inserate cadre de comedie. Excepția excepției doi, care confirmă regula - rolul lui Lebedev: actorul e ceva mai natural, însă personajul său nu dezvăluie nimic dincolo de acest joc plin de haz. A treia excepție: decorul este cehovian, culorile nu întotdeauna. Se observă inserția unor nuanțe aprinse (roșu, siclam), în chiar vestimentația Sașei. Cît privește rolul junei Sașa, amuzant și străduit, o impune drept candidata perfectă pentru jocul unei ”tinere neliniștite” în orice spectacol; o alternativă interesantă la Cehov.
Însă cele enumerate mai sus nu sînt singurele elemente de noutate privind personajele. Rolul Annei Petrovna este interpretat de Laura Bilic într-o manieră uimitoare. Această actriță are o disponibilitate impresionantă pentru a juca stări de spirit contradictorii, dar și trecerile bruște de la o stare de spirit la alta. Nici nu mai contează dacă Anna Petrovna a fost vreodată chiar într-atît de complicată. Iar despre rolul Nikolai Alexeevici Ivanov, nu am crezut că depresivul Ivanov ar putea deveni vreodată atît de tumultos și de impetuos (dar se pare că tocmai a devenit). Disperarea care-l cuprinde spre final e fulminantă. Trebuie să remarc că e un rol lucrat, foarte bun.
Cu acordarea unei minime atenții la detalii (împușcătura se aude cu mult înainte ca Ivanov să ducă pistolul la tîmplă), spectacolul are toate șansele să se joace în continuare cu sala plină, pentru că personajele sînt creionate cît se poate de relevant, de la moralismul îndîrjit al doctorului la exuberanța superficială a Sașei.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/despre-noi-si-pacatele-altora.html

Povesti de familie

Spectacolul Povești de familie (Porodicne Price), în interpretarea Teatrului Ludic, adaptare după textul dramaturgului sîrb Biljana Srbljanovic, în regia lui Aurel Luca, se joacă la Iași în sala Casei de Cultură Mihai Ursachi din Copou. Piesa de teatru Povești de familie a fost scrisă de Biljana Srbljanovic în aprilie 1998 și pusă în scenă la Atelje 212 în Belgrad și a cîștigat premiul pentru cea mai bună piesă nouă la festivalul de teatru de la Novi Sad. De atunci, a fost tradusă și montată peste tot în lume (Germania, Polonia, România, Republica Moldova, Slovenia, Statele Unite ale Americii, Elveția, Olanda).
Trupa Teatrului Ludic participă cu acest spectacol, în perioada 10 - 15 iunie, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret din Vratsa, Bulgaria. Distribuția: în rolul fetiței care se joacă de-a mama (Milena), o tînără actriță cu dublă disponibilitate înspre ludic și dramă, Vera Pîntea. În rolul băiatului care se joacă de-a tata (Vojin), un actor pentru care comedia nu mai prezintă nicio taină, Ionuț Nacu. În rolul copilului anarhist, care nu se mai satură să-și ucidă cu sadism părinții și, în plus, realizînd un reușit travesti la un moment dat al spectacolului, un actor convingător, Radu Mihoc. Jucînd la dublu același personaj, expresive și cu străduință, Anca Stănescu și Catrinel Constantinescu. Felicitări tuturor și împlinit succes în Bulgaria!
Construcția dramatică redă climatul războielor prin care au trecut țările fostei Iugoslavii după căderea comunismului, atacînd sărăcia, egoismul, cinismul omului simplu, nepriceput la politică, dar profund prins în mrejele ei. Mesajul poate fi reactualizat, deoarece ar viza atît criza economică de astăzi, cît și prăbușirea valorilor familiei tradiționale. Piesa este o comedie sumbră foarte reușită, în care actorii joacă rolul unor copii, jucîndu-se la rîndul lor de-a mama și de-a tata. De fiecare dată, jocul se oprește atunci cînd copilul își ucide părinții (dîndu-le foc, împușcîndu-i, ștrangulîndu-i ori printr-o glumă menită să-i dea gata). Dictonul ”tatălui” – ”Oamenii sînt dușmanii omului” este, astfel, ilustrat pînă la ultimele consecințe: nu poți avea încredere în nimeni, nici în părinți, nici în frați ori surori, nici în propriul tău copil. Oricine îți poate face rău, toți te vor vinde.
Ori de cîte ori un joc se sfîrșește, un joc nou îi ia locul, aceleași personaje (tata, mama și copilul), o nouă dramă. Personajele din piesă (copiii ce se joacă) sînt incapabili să vadă consecințele dezastruoase ale faptelor și vorbelor adulților pe care îi mimează. Cu nonșalanță, ei se joacă de-a viața, de-a familia, de-a moartea. Unica făptură care reacționează la toate aceste evenimente nu e întrutotul rațional. Cel de-al patrulea protagonist este unul controversat, în rolul cîinelui, poate că nu întîmplător numit Nadejda (însemnînd speranță), interpretat de două actrițe legate între ele printr-o coardă elastică, executînd mișcări simetrice. Este, ciudat, singurul personaj ce poartă cu sine o licărire de umanitate (se înfiorează de cîte ori fiul mai comite o atrocitate la adresa părinților săi și dă glas vocii copilului care își urlă nefericirea ori își cere iertare de la părinți). Alteori, personajul acesta interpretat de două actrițe, redevine o fetiță sălbatică, întrupînd într-o imagine remarcabilă amorul violent dintre Andrei și Nadejda (trei capete, trei trupuri învălmășite, sculptînd vertiginos de sub o bucată enormă de pînză roșie).
Spectacolul este foarte foarte bine sudat și orchestrat prin lumini, muzică, imagini scenice. Astfel că la final rămîi cu o unică reprezentare inedită, foarte colorată, pestriță în ceea ce privește calitatea umană (sînt etalate valori și trăsături morale contrastante), totuși gravă. Asemeni unui clown căruia îi zărim, la o privire mai atentă, o lacrimă în colțul ochilor.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/povesti-de-familie.html

Flash Euroart II

Pe 27 mai, în cadrul aceluiași festival, EuroArt, Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila, a adus pe scena Casei Studenților din Iași, comedia Scandal în culise, aparținînd dramaturgului englez contemporan Michael Frayn, regia: Radu Nichifor, distribuția: Bujor Macrin, Mihaela Trofimov, Valentin Terente, Alin Florea, Cătălina Nedelea, Liviu Pintileasa, Adrian Ștefan, Corina Borș, Alexanda Poiană.
Actorii teatrului brăilean au rezistat pe scena ieșeană timp ce trei ore, cu pauze pentru schimbarea decorului între acte, jucînd impecabil și declanșînd rîsete frenetice și aplauze interminabile, fiind chemați la rampă de mai multe ori la finele spectacolului. Prin acest spectacol, fără a mă referi la numele consacrate din program (ex. Ion Caramitru, Horațiu Mălăele), cred eu că festivalul EuroArt și-a recîștigat parcă reputația odinioară dobîndită. Dat fiind că se știe, oricît de banal ar suna, nimic nu rămîne ca la început (ca să nu mai insistăm că biletul costa 5 Ron la celelalte ediții, cînd în program erau chiar și piese de Radu Afrim, anul acesta ajungînd la 20, în timp ce programul per ansamblu a lăsat loc de mai mult).
Am ales această piesă pentru că este neobișnuită în cel puțin o privință: ne pune în temă cu fațetele multiple ale realizării unui spectacol de teatru. Constituită din trei acte, reprezentația conferă trei perspective diferite asupra actului scenic: 1. Repetiția generală a spectacolului, unde ne devine clar că avem de a face cu un teatru în teatru, 2. Același spectacol, în turneu, într-una dintre reprezentații, numai că scena este întoarsă, piesa fiind de această dată privită din culise și 3. Scena este din nou adusă cu fața la spectator, iar spectacolul degenerat, ajuns la aniversarea a o sută de reprezentații, este modificat prin improvizațiile actorilor evident afectați de ceea ce se întîmplă în culise.
E inedită o asemenea disecție pe viu a actului scenic. Sînt atinse în mod critic unele aspecte care vizează atît lucrul la un spectacol, cît și produsul creat: cum să nu ajungi la repetiția generală, cît îți este permis să improvizezi, gravitatea lipsei de sincronizare dintre actori, ce se poate întîmpla pe scenă dacă lucrurile scapă de sub control în spatele scenei. Comedia care stă la baza ansamblului metateatral construit este una bulevardieră, deosebit de ușoară, chiar ieftină, cu răsturnări de situație ridicole și hilare. Cu intervenții ale regizorului exasperat de nedumeririle, stîngăcia, rolurile neasumate ale actorilor, la rîndul lor ajunși la limită, stresați și copleșiți. Asistăm, în fond, la o repetiție generală nu tocmai reușită (deși mai sînt doar cîteva ore pînă la premieră), extrem de plauzibilă, cu situații problematice excelent construite, fiind de multe ori luați prin surprindere (actul I).
Apoi, privit din culise spectacolul devine și mai captivant, atenția deplasîndu-se înspre comédia umană din spatele scenei, la care avem acces în mod direct (actul al II-lea). Parțial, pot fi urmărite în paralel rezultatele pe scenă ale evenimentelor dezastruoase din culise (actorii sînt împinși de la spate, intrigi amoroase le răpesc atenția de la momentul intrării în scenă, iar spectacolul din culise devine de nedescris). Consecințele a ceea ce se petrece în arrière-plan devin vizibile în totalitate, odată ce scena este reîntoarsă cu fața la spectator (actul al III-lea), iar comedia inițială se derulează cu întreruperi, intrări dezincronizate ale actorilor, nepotriviri de replică (un actor recită replica inițială, celălalt improvizînd în funcție de situațiile nou create pe scenă din cauza celor ce se petrec în culise), cu lovituri în rotulă, actorii fiind de cele mai multe ori aruncați în scenă și mai mereu luați prin surprindere.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/flash-euroart-ii.html

Flash Euroart I

A cincea ediție a festivalului de teatru EuroArt a avut loc săptămîna trecută (22-29 mai) la Iași. Recunosc că inițial nu am fost prea impresionată de program, de aceea nici nu am semnalat evenimentul. Totuși, nu am lipsit niciodată de la festivalul din mai, odinioară intitulat de comedie și am decis să încerc măcar două spectacole. Am redeschis programul și am ales pentru 24 mai, Teatrul ’74 Tg. Mureș, cu spectacolul Joc fără manual de întrebuințare de Roxana Magdalena Pântice, montat la Casa Studenților. Regia: Timur Felix Mihancea. Distribuția: Cristina Iușan, Oana Galan, Bianca Holobuț, Andrei Chiran, Radu Tudosie.
Prin tematica abordată (schimbul de parteneri între două cupluri, swing) și trecînd peste implicațiile politice prezente în piesă (scandalurile MISA, dragostea universală prost înțeleasă) acest spectacol poate interesa în special tinerii, pe cei ce gustă teatrul nonconformist. Am apreciat decorul extrem de minimalist (scenele se schimbă odată cu așezarea altfel a unor perne pe podea), cu toate acestea, cei patru protagoniști susțin foarte bine prin jocul lor întreg scenariul și reușesc să mențină atenția spectatorului pe parcursul celor mai puțin de 60 de minute cît durează reprezentația.
Am ales acest spectacol pentru actualitatea mesajului. Extrapolînd ceea ce se întîmplă în succintul scenariu de față, cred că acesta vizează, de fapt, un mod de a fi în plan erotic al societății secolului XXI. În mod clasic, astăzi se perpetuează încă ideea de cuplu. Oamenii se angajează în parteneriate afective, prietenii, uniuni consensuale, căsătorii. Cei rămași în afara unei asemenea legături formale, ori găsindu-se într-o relație nemulțumitoare, insuficientă sau aparentă, folosesc lumea internetului (site-urile matrimoniale), pentru a-și umple golurile existențiale.
Schimbul de parteneri pe diagonală, la un nivel generalizat conduce la următoarea situație: există un număr limitat de indivizi (să zicem utilizatorii site-ului matrimonial X), care formează, rînd pe rînd, așa numite cupluri ori, pur și simplu, prin rotație se cunosc, în timp, cu toții între ei. Ridicolul situației la care mă refer face ca la un moment dat utilizatorii respectivi să formeze o rețea, ca o pînză de păianjen, ale cărei fire să conducă de la unul la altul. Nu-mi dau seama care ar putea fi motivul care a dus la apariția acestui fenomen în societatea actuală, în rîndul utilizatorilor de site-uri matrimoniale, dar identific unele cauze: plictisul individului normal de astăzi, indiferent de situația maritală, după o zi de lucru, odată ajuns acasă (deschide internetul și începe să caute să-și alunge starea de urît); încercarea de a evada din prezent (lumea virtuală poate constitui o alternativă); nevoia de distracție (omul poate resimți nevoia unei detensionări facile) etc.
Prin toate acestea, erotismul astăzi, oricît de serioși ne-am pretinde, nu mai poate depăși nivelul unui joc, mai mult - a unui joc cu reguli aleatorii, ori care se stabilesc din mers, cu alte cuvinte, fără manual de întrebuințare.


Dana Țabrea