E o miză serioasă în joc ori de cîte ori un regizor la început de drum decide să monteze un Shakespeare, un Cehov, un Ibsen sau un Strindberg? Radu Afrim, după sute de spectacole, abia s-a apucat de Shakespeare, decizînd, așa cum reiese dintr-un interviu, să-și îndrepte atenția și asupra a doi dintre dramaturgii mai sus menționați (unul l-a făcut deja). Ceea ce admir eu la regizorii tineri este curajul de a-și juca visurile, uneori visele/coșmarurile pe scenă. Cazul Vasei Blohat cu Cehov. Cazul lui Florin Caracala cu Ibsen. Apoi cazul lui Radu Afrim cu Shakespeare. Și este și cazul Ioanei Moisii cu o punere în scenă în premieră la sala Uzina cu teatru a TNI. Spectacolul Pelicanul, o adaptare după piesa omonimă a lui August Strindberg, încheie stagiunea 2011-2012 a Teatrului Național din Iași. Premiera: 10 iunie. În reluare: 12, 13, 23, 27 și 30 iunie. Distribuția: Roxana Mîrza, Ioana Lefter, Dumitru Georgescu, Dan Grigore și Brăndușa Aciobăniței.
Pelicanul reprezintă teza de licență a Ioanei Moisii. Dar asta nu e tot: ea a terminat Colegiul Național din Iași, unde a cochetat cu teatrul și cu texte dintre cele mai serioase (Shakespeare, Sartre, Cehov) încă din clasa a VII-a. A citit Strindberg pentru prima dată în clasa a IX-a. În facultate a lucrat cu regizorii Ovidiu Lazăr și Octavian Jighirgiu. Ioana Moisii a înțeles legătura dintre teatru și joc, o idee ce-i însoțește mai mult sau mai puțin, pe toți tinerii regizori mai sus numiți. Chiar Ioana Moisii mi-a mărturisit că pentru ea ”spectacolul este o reîntoarcere în locul preferat”, pe care nu-l divulgă, lăsîndu-ne să-l descoperim atunci cînd îi vom vedea spectacolul. În acord cu Strindberg, pentru ea teatrul devine un joc cu sine însuși.
Pelicanul este una dintre cele cinci piese într-un act, cuprinse în pachetul denumit Chamber Plays, scrise de Strindberg între 1907-1908, pentru a fi jucate la teatrul lui, Intima Teatern (Intimate Theater), din Stockholm. Piesele sînt cu această ocazie numite pentru prima dată kammarspel (cameră de joc). Termenul, forjat după kammerspiele (Max Reinhardt), desemnează un tip de piesă de teatru cu o distribuție limitată, punînd accent pe dispoziție, mai degrabă decît pe acțiune, cu o pronunțată tentă psihologică, dar nelipsind nici componenta socială. În plus, cadrul spațial (decorul) este unul intim și rezonează cu interioritatea personajelor.
Drama lui Strindberg pionierează expresionismul: o mamă fără suflet își aduce copiii în postura de a arde de vii, după ce și-a ucis cu cruzime soțul, lăsîndu-l pradă disperării. Strindberg este modern și în alt sens. El propunea chiar stiluri de joc, prin care actorii să fie aduși mai aproape de public. Iar piesele de cameră au fost comparate cu reprezentările dintr-o cameră obscură. În acest sens, mi-aș dori să se îndrepte un spectacol realizat după Strindberg: folosirea unor tehnici de apropiere a spectatorului de personaje și, eventual, un film care să meargă cu nararea invers ori pe dos decît scena. Cu accent, bineînțeles, pe chesiuni de interes pentru noi astăzi: ”Suflet” și ”om contemporan” devin acum termeni antagonici? A face sacrificii pentru altul înseamnă a iubi? Lista (răspunsurile, nu mai zic) rămâne, bineînțeles, deschisă.
O felicit pe Ioana Mosii pentru întîlnirea cu scena în postura de tînăr regizor ieșean debutant și îi doresc mut succes! În al doilea rînd, ea merită, cred, congratulată pentru răspunsul plin de curaj pe care îl dă, indirect, întrebărilor de mai sus: Pelicanul este spectacolul care vă invită la rememorarea sufletului dumneavoastră. Matură și sensibilă, odată pactul cu scena făcut, depășindu-și ”furia” din care mi-a spus că a plămădit spectacolul, Ioana Moisii a învățat nu doar să-și privească sufletul în față, ci - sper eu – să și ierte.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.nl/2012/06/teatrul-ca-joc-debut-regizoral-ioana_09.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu