Piesa lui John Mighton a cunoscut două montări în Canada,
în 1990 și în 1997 – prilej pentru ediția revizuită, folosită și pentru
premiera de la Fix. Alături de regizorul Robert Lepage, Mighton semnează scriptul pentru
filmul din 2000, avându-i în distribuție pe Tilda Swinton și Tom McCamus. Ambele
pun problema identității, cu pendulări între plasarea centrului de greutate al
subiectului în memorie sau imaginație. Ceea ce par a fi frânturi de memorie ale
unui eu disociat sunt lămurite la final ca lumi alternative imaginare (”Am
visat”).
În spectacol, scenele – cadre filmice – nu se succed, ci se
întrepătrund, prin persistența efectului video anterior, prin intrarea în scenă
a personajelor următoare sau rămânerea celor din scene anterioare. Unele ”cadre”
sunt redate la scenă pe o suprafață cubică, neagră, netedă, lucioasă – oglinda
conștiinței protagonistului –, altele audio sau audiovideo. În loc de
reflectoare, sunt folosite neoane, potențând atmosfera glacială și eliminând
iluzia scenică, deoarece nu creează efecte de luminație prin nuanțare
coloristică. Recuzita este actualizată (laptop, tabletă, smartphone),
contrastele scenografice interesante (platforme albastre, vârfurile pletelor –
roșii).
Spectatorii, actorii, regizorul aparțin lumii actuale. Prin
convenție, acceptăm acțiunea de investigare a crimelor și furturilor de creiere
umane – lumea detectivului Berkley și a asistentului său, Williams – ca
aparținând tot lumii actuale. Dovadă proiecțiile cu caracter preponderent realist (apartamentul
și corpul neînsuflețit al lui George Barber, victima inteligentă cu reale competențe
matematice), dar și unele punți evidente între cei doi și public (în trei
dintre scenele cu detectivii, se consumă cafea, gogoși, bere de la firme
recognoscibile). În caz contrar, pe lângă lumea actuală și lumile posibile
(aici lumi imaginare) ar trebui să mai asumăm o lume ficțional-dramatică.
Lumile posibile sunt construite în scenele repetate cu nuanțări, în care George
o caută pe Joyce. În consecință, proiecțiile performante derulate pe cele opt
plasme suspendate vor avea un efect oniric, halucinant ori vor evoca senzații
(uneori vid mental).
De la început (după interviul în variantă video),
discutând cu Joyce 2 în bar, George emite teoria lumilor posibile, susținând că
trăiește mai mult de două vieți simultan. Controversabilul Penfield complică
lucrurile. Cercetător al modului de a controla creierul uman,
urmele/perturbările rămase în câmpul informațional creat de procesele naturale
(scena interogării de polițiști – audiovideo, ca și cum ar aparține unei lumi
virtuale, în timp ce ceilalți doi rămân în ”platou”), dar și voce în visul lui
George, practic o amintire (doar audio, ”Te voi omorî în toate lumile…”,
replicile protagonistului – direct din ”platou”). Apoi doctor în lumea
actuală. Penfield are acces la toate lumile: la lumea actuală, de unde fură
creiere, fără a lăsa urme, la lumile posibile create de creierul lui George,
aflat într-un recipient și racordat la un calculator. La lumea ficțională,
dobândind pretenții auctoriale, schimbând replici de-ale actorilor.
Penfield determină lumile ficționale prin care mintea lui
George pulsează încercând să dezlege misterul propriei existențe. Într-un anume
sens, el este încă viu, menținut într-o stare între veghe și vis, într-un vas
fluid, despărțit de trup. Singurele întâlniri pe care le are în această stare sunt
cu Joyce 1 (scenele 2, 6, 11,15, a doua parte din 9), Joyce 2 (scenele 4, 13,
prima parte din 9) și cu Penfield. Diferențierea între două tipologii feminine
se face după detalii exterioare, dar există și diferențe de caracter (una e neurolog,
cealaltă vinde acțiuni, prima poartă părul în coc, ambele independente, dar în
sensuri diferite, pe prima o cunoaște la cantina universității, pe cealaltă
într-un bar, celei dintâi îi spune că a avut doar cinci iubite, celeilalte că
miliarde). Creierul lui proiectează moartea fizică asupra soției (ambelor le
spune că soția lui a murit în urmă cu câțiva/trei ani), conferind o explicație stării asupra căreia nu s-a edificat încă
(senzația de braț amputat, ba mai mult).
De la un moment, diferențele se estompează, împrăștierea
lui George mergând în sensul deslușirii propriei situații (după prima lecție
audio a lui Jocelyn, la aproximativ jumătatea spectacolului, trenându-se în
semiobscuritate cu plasmele luminate din contur). Acesta visează/de fapt, Penfield îi arată două
cazuri similare, afazice, în urma mutării creierului; respectivii nu-și mai pot
aminti decât trei cuvinte – ”lespede”, ”bloc”, ”ilariant”. Orice obiect (vasul
cu pietre decorative) al lui Joyce 2 devine un indiciu pentru lumea imaginară
locuită – suferind de pe urma transbordării creierului, rămâne blocat în tautologic;
din întâmplare, Joyce 2 vine cu o obiecție (un obiect trebuie comparat cu un
altul, nu cu el însuși) și o ironie (comparația cu o plajă pe care cei doi s-ar
afla). Bolul era un cadou de la fostul ei prieten: înainte de a fi ucis George
se certase cu soția sa, Joyce, din cauza unui cadou primit. Prin asociere, el
face legăturile bol/cadou (present) – plaja/mare – (creier) în fluidul unui recipient (”Nu
există decât o lume. Știu unde sunt. Într-un recipient.”).
George se desparte într-una dintre lumi de Joyce 2,
într-un mod similar certei avute cu soția înainte de a muri (”Ai fost singura…”);
Joyce 1 e poate proiecția lui Joyce – soția care-l iubește necondiționat, se
schimbă pentru el (visul ei din scena 11, confuzia creată de replica ”Nu am
fost făcută să vând acțiuni” și reluată ”(…) să fiu om de știință”), ”călăuza”
care prin teorii neurologice îl ajută să devină conștient de modul său de
existență actual (cadavru în lumea actuală, creier care încă emite impulsuri în lumile paralele), pe care o caută/(re)întâlnește/pierde în toate lumile. Lui George
Joyce i s-a șters din memorie și încearcă să o reconstruiască în imaginație. Spectacolul
de la Fix (mai scurt decât piesa și filmul deopotrivă), oprit într-un punct,
pune accent pe întreruperea testelor lui Penfield (”În lumea asta sunt doar un
criminal”) și pe conștientizarea propriei stări/condiții ontologice de către George; numai că
ambiguitatea este deplină pentru cei care nu au citit textul ori măcar nu au
văzut filmul.
Florin Caracala are un rol dificil – alienarea unei minți
despărțite de trup. Cu cât ne îndepărtăm de scenele când o curtează pe Joyce 1
în restaurant și dincolo de micile momente când joacă mai cu emoție ori de
implicarea arătată în momente din scenele 9, 11, 13, un subiect cu percepții
(dar fără corp), încercând să deslușească propriul caz, e configurat din
grimase, fixații, absenteism. În micromonologul dictat de interogația
”doctorului”, reușește să se eterizeze destul de bine. Stanca Jabenițan aduce
în scenă personaje în carne și oase (Joyce 1-2, chiar 3), cu simțiri și
orgolii, dar detașate. Momentele de logică situațională ori conversațională
sunt întotdeauna bine punctate. Cătălin Mîndru e de un comic distanțat, jucând furat
de apatie din cauza misterului cazului (poate că și ”noi” suntem ținuți, fără
să știm, asemenea lui Louise, într-un recipient). Alex Iurașcu are o apariție
buimacă, în rolul îngrijitorului confuz care văzuse luminile de la recipient și
le confundase cu un OZN. Cosmin Panaite face un rol corect (asistentul
detectivului care ia lecții audio de sporire a inteligenței prin exersarea
imaginației, pentru a reuși să rezolve cazul). Cristian Bojan îl joacă favorabil
pe malițiosul și neelucidabilul Penfield.
(Lumi posibile
de John Mighton, regia: Theodor Cristian Popescu, distribuția: Stanca
Jabenițan, Florin Caracala, Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Cristian Bojan, Alex
Iurașcu, video: Andrei Cozlac, scenografia: Velica Panduru, Teatru Fix,
premiera națională: 25 martie 2015)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/premiera-de-la-fix-lumi-posibile.html