Tinerii actori de la Frilensăr, alături de Teatru Idiot
se reunesc pentru a realiza un spectacol, după un concept de Daniel Chirilă. Trei
dintre ei (Ioana Corban și George Cocoș din distribuție, și Alex Iurașcu de la
tehnic) sunt angajați ai Teatrului Luceafărul, dar, cu toate acestea, găsesc
timp pentru teatrul de tineret cu miză sociopolitică, participând la proiectul
propus de D.C.
Acțiunea se petrece într-un sat uitat de lume (Cucuieții
din Vale), unde timpul pare să fi stat în loc (tabloul cu dictatorul e la locul
său într-o sală de clasă din mediul rural, anii ’80-’90, ornată cu mult fast și
tot pe-atâta kitsch pentru începerea anului școlar). Vestea despre venirea unui
inspector survine mai întâi în forma unui zvon (adus de tocilarul clasei,
Elvis, care se pregătește pentru ”momentul omagialo-epocal” în stil ceaușist),
fiind ulterior confirmat de profesorul unic (în același timp primarul satului),
dând curs, cu ajutorul elevilor săi semianalfabeți, lecturii unei adrese
primite, anunțând inspecția.
Nu este greu să îți dai seama că, folosindu-se hiperbola
artistică (prin decor, joc actoricesc, elemente de scenariu), este vorba despre
România. Sunteți siguri că suntem în 14 martie 2015? Atunci puteți viziona o nouă
reprezentație a spectacolului la Teatru Fix. Însă ceea ce am vrut să exprim
este: în ceea ce privește mentalitatea, modul și condițiile de viață, în
special din mediul rural, sunteți siguri ca toți românii beneficiază de același
secol, de educație, de un mediu sociopolitic și mai ales economic la standarde
europene, sau nu cumva ne-am oprit, asemenea unui banal aparat (ceas,
instalație de orice fel, electrică să zicem, radio etc.), rămânând cantonați
undeva între anii ’80-’90?! Într-un sondaj recent realizat, se arăta că
aproximativ 60% dintre românii din mediu rural au internet și telefoane
inteligente, însă doar 30% au apă curentă pentru toaletă în casă…
Revenind la Cucuieții din Vale… Comicul este creat prin
decor și joc actoricesc. Hiperbola este însoțită de oximoron. Curentul electric
este generat printr-o instalație pe cât de amuzantă și ingenioasă artistic, pe
atât de rudimentară pentru scenariul în cauză, folosindu-se himerica ”tehnică a
burghiului”. O râșniță, un mecanism de curele, un întrerupător, producând un
soi de generator electric, activat ori de câte ori (și se întâmplă adesea)
protagoniștii rămân fără curent. Profesorul-primar bea compot, primit de la un
elev, direct din borcanul de proporții, dar pe catedră regăsim iarbă de pampas
într-o vază. Băncile sunt asamblate prin șuruburi dintr-un maldăr de plăci, chiar
sub ochii spectatorilor. Până la apariția profesorului, prin mici jocuri și
schimburi de replică specifice elevilor de școală, îi cunoaștem pe Smaranda
(într-un rol de compoziție, Ioana Corban dă naștere unui personaj lipsit de
apărare, cu deficiențe psihomotorii, care se exprimă mai mult figurativ, decât
prin limbaj articulat), John/Aluion (George Cocoș face un rol în care mimica
spune tot, neavând foarte multă nevoie de replica propriu-zisă), Vasi (Codrin
Dănilă întruchipează prototipul micului țăran român, cu aspirații înalte, de un
comic debordant), Elvis (într-un contre-emploi,
jucând la limită obediența și candoarea).
Misiva primită și datată (28 septembrie 1992)
restabilește ordinea temporală în satul cu pricina, în așteptarea
inspectorului, a cărui venire e anunțată pentru 12 aprilie. În fața acestuia, o
paradă de etalare a cunoștințelor e dirijată de profesorul-primar. Numai că,
spre surprinderea celor prezenți, în țară avuseseră loc modificări despre care
aceștia nu aveau habar (revoluție, căderea dictatorului și a regimului
totalitar, democrație). Adaptarea profesorului-primar la noile concepte (cel
mai mult pare să-i dea de furcă cel de ”educație nonformală”, dar simulează știința
și interesul) se realizează brusc. Lui Ovidiu Ivan îi revine sarcina de a juca
trecerea unei întregi nomenclaturi prin anul de grație 1989, mimând schimbări
”în punctele esențiale”, fără a se schimba deloc. Inspectorul (pe Andrei
Emilian nu l-am mai văzut jucând, el aduce în scenă un personaj ambiguu, ușor
efeminat, suspect prin ticuri) vine cu un televizor în dar, scoate portocale
din diplomat ca un jongleur – iepuri din pălărie și ia unica elevă într-un
proiect elaborat de Ministerul Educației, care pare mai mult trafic de carne
vie deghizat sub forma inspecției și a racolării de inteligență
feminino-rurală.
Plecarea inspectorului readuce satul în negura din care
doar aparent o mână de cuvinte și câteva concepte noi îl scoseseră. Televizorul
montat pe catedră e deschis, însă nu are imagine. ”E stricat?” (vocea națiunii:
”Ce se întâmplă cu noi?/ E ceva de făcut?”)// ”Nu, Târnăcop, trebuie doar să
așteptăm…” (vocea României conduse de neonomenclaturiști de 25 de ani încoace).
Așteptarea e starea de fapt a unui popor, a României de atâția ani, iar timpul
s-a mișcat din loc doar pentru a conștientiza că ceasul a stat. E incredibil
cum o mână de copii se adună, cu tot umorul de care dispun, pentru a ne aduce
la cunoștință aceste adevăruri sumbre. Oare oamenii mari ce fac în țara asta
acum, î.e.n. (î.Hr.)? Secolul XXI, spunea Malraux, va fi spiritual/mistic/religios
sau nu va fi deloc. Secolul XXI nu este spiritual…
(Înaintea erei
noastre, concept: Daniel Chirilă, distribuția: Ioana Corban, George Cocoș,
Codrin Dănilă, Tiberiu Enache, Ovidiu Ivan, Andrei Emilian, premiera: 13
februarie, Teatru Fix)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu