Premiera de la Fix: Lumi posibile

Piesa lui John Mighton a cunoscut două montări în Canada, în 1990 și în 1997 – prilej pentru ediția revizuită, folosită și pentru premiera de la Fix. Alături de regizorul Robert Lepage, Mighton semnează scriptul pentru filmul din 2000, avându-i în distribuție pe Tilda Swinton și Tom McCamus. Ambele pun problema identității, cu pendulări între plasarea centrului de greutate al subiectului în memorie sau imaginație. Ceea ce par a fi frânturi de memorie ale unui eu disociat sunt lămurite la final ca lumi alternative imaginare (”Am visat”).

 În spectacol, scenele – cadre filmice – nu se succed, ci se întrepătrund, prin persistența efectului video anterior, prin intrarea în scenă a personajelor următoare sau rămânerea celor din scene anterioare. Unele ”cadre” sunt redate la scenă pe o suprafață cubică, neagră, netedă, lucioasă – oglinda conștiinței protagonistului –, altele audio sau audiovideo. În loc de reflectoare, sunt folosite neoane, potențând atmosfera glacială și eliminând iluzia scenică, deoarece nu creează efecte de luminație prin nuanțare coloristică. Recuzita este actualizată (laptop, tabletă, smartphone), contrastele scenografice interesante (platforme albastre, vârfurile pletelor – roșii).

Spectatorii, actorii, regizorul aparțin lumii actuale. Prin convenție, acceptăm acțiunea de investigare a crimelor și furturilor de creiere umane – lumea detectivului Berkley și a asistentului său, Williams – ca aparținând tot lumii actuale. Dovadă proiecțiile cu caracter preponderent realist (apartamentul și corpul neînsuflețit al lui George Barber, victima inteligentă cu reale competențe matematice), dar și unele punți evidente între cei doi și public (în trei dintre scenele cu detectivii, se consumă cafea, gogoși, bere de la firme recognoscibile). În caz contrar, pe lângă lumea actuală și lumile posibile (aici lumi imaginare) ar trebui să mai asumăm o lume ficțional-dramatică. Lumile posibile sunt construite în scenele repetate cu nuanțări, în care George o caută pe Joyce. În consecință, proiecțiile performante derulate pe cele opt plasme suspendate vor avea un efect oniric, halucinant ori vor evoca senzații (uneori vid mental).

De la început (după interviul în variantă video), discutând cu Joyce 2 în bar, George emite teoria lumilor posibile, susținând că trăiește mai mult de două vieți simultan. Controversabilul Penfield complică lucrurile. Cercetător al modului de a controla creierul uman, urmele/perturbările rămase în câmpul informațional creat de procesele naturale (scena interogării de polițiști – audiovideo, ca și cum ar aparține unei lumi virtuale, în timp ce ceilalți doi rămân în ”platou”), dar și voce în visul lui George, practic o amintire (doar audio, ”Te voi omorî în toate lumile…”, replicile protagonistului ­– direct din ”platou”). Apoi doctor în lumea actuală. Penfield are acces la toate lumile: la lumea actuală, de unde fură creiere, fără a lăsa urme, la lumile posibile create de creierul lui George, aflat într-un recipient și racordat la un calculator. La lumea ficțională, dobândind pretenții auctoriale, schimbând replici de-ale actorilor.

Penfield determină lumile ficționale prin care mintea lui George pulsează încercând să dezlege misterul propriei existențe. Într-un anume sens, el este încă viu, menținut într-o stare între veghe și vis, într-un vas fluid, despărțit de trup. Singurele întâlniri pe care le are în această stare sunt cu Joyce 1 (scenele 2, 6, 11,15, a doua parte din 9), Joyce 2 (scenele 4, 13, prima parte din 9) și cu Penfield. Diferențierea între două tipologii feminine se face după detalii exterioare, dar există și diferențe de caracter (una e neurolog, cealaltă vinde acțiuni, prima poartă părul în coc, ambele independente, dar în sensuri diferite, pe prima o cunoaște la cantina universității, pe cealaltă într-un bar, celei dintâi îi spune că a avut doar cinci iubite, celeilalte că miliarde). Creierul lui proiectează moartea fizică asupra soției (ambelor le spune că soția lui a murit în urmă cu câțiva/trei ani), conferind o explicație stării asupra căreia nu s-a edificat încă (senzația de braț amputat, ba mai mult).

De la un moment, diferențele se estompează, împrăștierea lui George mergând în sensul deslușirii propriei situații (după prima lecție audio a lui Jocelyn, la aproximativ jumătatea spectacolului, trenându-se în semiobscuritate cu plasmele luminate din contur).  Acesta visează/de fapt, Penfield îi arată două cazuri similare, afazice, în urma mutării creierului; respectivii nu-și mai pot aminti decât trei cuvinte – ”lespede”, ”bloc”, ”ilariant”. Orice obiect (vasul cu pietre decorative) al lui Joyce 2 devine un indiciu pentru lumea imaginară locuită – suferind de pe urma transbordării creierului, rămâne blocat în tautologic; din întâmplare, Joyce 2 vine cu o obiecție (un obiect trebuie comparat cu un altul, nu cu el însuși) și o ironie (comparația cu o plajă pe care cei doi s-ar afla). Bolul era un cadou de la fostul ei prieten: înainte de a fi ucis George se certase cu soția sa, Joyce, din cauza unui cadou primit. Prin asociere, el face legăturile bol/cadou (present) – plaja/mare – (creier) în fluidul unui recipient (”Nu există decât o lume. Știu unde sunt. Într-un recipient.”).

George se desparte într-una dintre lumi de Joyce 2, într-un mod similar certei avute cu soția înainte de a muri (”Ai fost singura…”); Joyce 1 e poate proiecția lui Joyce – soția care-l iubește necondiționat, se schimbă pentru el (visul ei din scena 11, confuzia creată de replica ”Nu am fost făcută să vând acțiuni” și reluată ”(…) să fiu om de știință”), ”călăuza” care prin teorii neurologice îl ajută să devină conștient de modul său de existență actual (cadavru în lumea actuală, creier care încă emite impulsuri în lumile paralele), pe care o caută/(re)întâlnește/pierde în toate lumile. Lui George Joyce i s-a șters din memorie și încearcă să o reconstruiască în imaginație. Spectacolul de la Fix (mai scurt decât piesa și filmul deopotrivă), oprit într-un punct, pune accent pe întreruperea testelor lui Penfield (”În lumea asta sunt doar un criminal”) și pe conștientizarea propriei stări/condiții ontologice de către George; numai că ambiguitatea este deplină pentru cei care nu au citit textul ori măcar nu au văzut filmul.

Florin Caracala are un rol dificil – alienarea unei minți despărțite de trup. Cu cât ne îndepărtăm de scenele când o curtează pe Joyce 1 în restaurant și dincolo de micile momente când joacă mai cu emoție ori de implicarea arătată în momente din scenele 9, 11, 13, un subiect cu percepții (dar fără corp), încercând să deslușească propriul caz, e configurat din grimase, fixații, absenteism. În micromonologul dictat de interogația ”doctorului”, reușește să se eterizeze destul de bine. Stanca Jabenițan aduce în scenă personaje în carne și oase (Joyce 1-2, chiar 3), cu simțiri și orgolii, dar detașate. Momentele de logică situațională ori conversațională sunt întotdeauna bine punctate. Cătălin Mîndru e de un comic distanțat, jucând furat de apatie din cauza misterului cazului (poate că și ”noi” suntem ținuți, fără să știm, asemenea lui Louise, într-un recipient). Alex Iurașcu are o apariție buimacă, în rolul îngrijitorului confuz care văzuse luminile de la recipient și le confundase cu un OZN. Cosmin Panaite face un rol corect (asistentul detectivului care ia lecții audio de sporire a inteligenței prin exersarea imaginației, pentru a reuși să rezolve cazul). Cristian Bojan îl joacă favorabil pe malițiosul și neelucidabilul Penfield.

 

(Lumi posibile de John Mighton, regia: Theodor Cristian Popescu, distribuția: Stanca Jabenițan, Florin Caracala, Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Cristian Bojan, Alex Iurașcu, video: Andrei Cozlac, scenografia: Velica Panduru, Teatru Fix, premiera națională: 25 martie 2015)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/premiera-de-la-fix-lumi-posibile.html