Ambiguitatea fundamentală pe care se bazează acest film
realist, inspirat de un caz real chiar, constă în următoarea întrebare: e vorba de
simplă corupție la nivel național, extinsă, și de supralicitarea investigației de
către tânărul procuror ceva mai ”deștept și mai flămând [după
afirmare] decît alții” sau, mai curând, de înscenare și manipulare înspre
obținerea rezultatului scontat de la bun început? În ciuda accentului pe prima
interpretare (regimul Năstase, fantoma lui Ponta, explicații detaliate despre
implicarea securității în sistemul juridic și despre prezența a numeroși
nomenclaturiști printre membrii numitei securități etc. se dau din plin la
începutul și finele filmului), tind să optez pentru cea de-a doua, fără a
neglija aspectele evidente conținute de prima și fără a le pune în opoziție,
mai degrabă într-un raport ce are în vedere preeminența uneia, în defavoarea
celeilalte.
Un
om pierde totul. Orele de la facultate, jobul de procuror în plin avânt carieristic... Și, ceea ce e foarte important, a fost
ales în baza unor trăsături atent studiate din dosarul personal, printre care
impulsivitatea, spiritul de observație, imposibilitatea de a conlucra cu
ambiguitatea (griul) legislativ etc. Întâmplarea a făcut ca profilul său să fie
potrivit cu ceea ce se dorea în momentul respectiv: o închidere a dosarului, cu
acuzație de mituire a procurorului. Și dacă ar fi înaintat dosarul,
sacrificându-l pe L., așa cum hotărâseră mai marii, ar fi înaintat în grad,
devenind un procuror de succes? Discutabil. Am senzația că ar fi fost
sacrificat, într-un mod sau altul, indiferent cum ar fi procedat.
Trecerile
lui Emilian Oprea de la imperturbabilitate la fragilitate și apoi maximă
vulnerabilitate, prin paranoia febrilă, dar și depresie sunt foarte bine redate. Cadrele se succed ritmic, rapid.
Chipurile se văd ca într-un film european valabil, cu imperfecțiuni umane, în
același timp nu asistăm la o filmare, ci la un film. Nu e de Oscar, dar e
reprezentativ pentru noi. Așa cum francezii s-au ridicat strigând ”Je suis
Charlie”, urmați de o lume întreagă, îmi imaginez românii conștientizând și repetând
frenetic într-un marș al nontăcerii – De ce eu?! Pentru că, de fapt, despre asta e vorba.
***
În aeroport stau la coadă cu pașaportul în mână, pentru
verificare. Mai am tichetele. Înaintez. Un tip din spate se uită pe unul dintre
tichetele mele, pentru că de nerăbdare le răsfoiesc ca pe niște cărți de joc,
1-2-3… Ce are de văzut. S-a uitat peste umăr și gata. Numărul zborului? Merg
înspre locul de unde se iau bagajele, îl văd impacientat, așteptând… Știind că
se uitase pe tichetul meu peste umărul meu, îl întreb în limba engleză, deși
părea român: ”Are you looking for my luggage?”. Răspunde într-o engleză
stricată: ”Lady, I think you are looking for trouble”.
Înșfacă o valiză medie albastră și se face nevăzut. În tot acest timp, fusese
vizibil nervos și grabit. Ajung în aeroportul din țară. Una dintre genți lipsă.
Tipa de la ghișeu citește ceva pe ecran și mă privește ciudat, aproape
îngrozită. ”Dar ce scrie acolo, vreau să știu și eu”. Pauză. Sigur e în magazie.
O veți lua mâine. Porftim?! Descuiați-mi să văd… Un angajat al aeroportului
începuse deja să tragă de geamantanul meu voluminos, care conținea mai mult
hârtii și haine, în nici un caz aur… dar poate că e aici înăuntru, ia să vedem
ce aveți înăuntru. Ați pus-o înăuntru și ați uitat. Poftim?! Eu trăgeam de zor să nu îmi ia propriul geamantan. Urlu: vă
rog să luați mâna… etc. Se retrage...
Peste câteva zile, geanta îmi e trimisă de la București,
cu un alt zbor, se pierduse eticheta cu datele de identificare de pe mâner. Ajunge la Iași. Mă duc să o iau.
Insist. Încă nu. Avionul a venit, vreau geanta. Ce culoare are? Eu mă pierd,
albastru cu negru… Încă nu…. Așteptare, nervi… Vine geanta neagră cu puțin
albastru. Ne scuzați, am crezut că e vorba de un geamantan albastru. Nu înțeleg
nimic. Din geantă lipsea ceva, foaia cu traseul parcurs înspre aeroport,
îngreunat din cauza reparațiilor, am schimbat mai multe trenuri și un autobuz,
când trebuia să fie un singur schimb sau direct. Întreb unde este. La București
îmi identificaseră geanta după ea și după o banală sticlă de plastic goală. DE
CE EU.
...
(2012)
...
...
2015.
Un film documentar despre istoria foarte recentă a României, însă tind să cred că e mai mult de atât. Un film actual.
P.S. Dacă fiecare am relata o asemenea poveste similară sau altfel, după caz... la sfârșitul căreia să putem spune toți/fiecare -- DE CE EU!... Ce-ar fi?... Încercați!
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu