Un spectacol ratat

Viața omului nu-i decât un spectacol ratat – reprezintă ideea de bază pe care se construiește reprezentația de la Sala Studio a Teatrului Tineretului. Spectacolul este realizat după volumul de texte literare ale lui Daniil Harms, intitulat Un spectacol ratat, apărut în 1982 la Editura Junimea, în traducerea lui Ioan Radin-Peianov, cel care l-a descoperit pe autor în Liternaturnaia gazeta în 1973, făcându-l ulterior cunoscut și publicului român (pentru început în revista Vatra). Nici în Rusia autorul de avangardă nu a fost descoperit cu mult mai devreme, undeva între 1950 și 1960 începând să se manifeste interesul pentru opera sa, prin publicări în reviste, apariția unor reacții critice și deschiderea apetitului publicului.

Suprarealismul la care predispun fragmentele lui Daniil Harms, în același timp absurd și grotesc, este încadrat într-un ”pat al lui Procust” regizoral în cazul de față. Manifestul mișcării de avangardă din care face parte și Daniil Harms (OBERIU) proclama o ”artă analitică”, fantastică și realistă în același timp. Acest paradox încearcă să îl pună în valoare și regizorul Horațiu Mihaiu (tot el semnând și scenografia), într-o montare nu lipsită de limitări, neajunsuri ori rezerve. Textul de spectacol valorifică unele dintre ”microevenimentele”/faptele diverse prezente în volum (povestea, scrisoarea, închiderea teatrului etc.), ordonându-le după logica în care s-a gândit spectacolul. Personajele nu sunt decât schițe de oameni în carne și oase, lipsite de adâncime și nepsihologizate, rolurile – de compoziție (doi bețivi care așteaptă trenul într-un bar dintr-o gară și, întâmplător, se cunosc, un barman, o chelneriță).

Abia spre final, după episodul oniric, se schimbă registrul de joc – schematismul personajelor este schimbat prin firesc, râsul superficial lasă loc de mai mult, întrezărindu-se latura serioasă din spatele poveștii. Actorii, lucru pe care arareori mi-e dat să îl văd, au lacrimi în ochi. Realismul apare ca veracitate, fantasticul e redat prin mijloace regizorale extrem de previzibile, fără ironie. Metaliteratura lui Harms nu se transpune în metateatru (există o replică singulară, cu trimitere la spectacolul în care se joacă și o încercare hilară de integrare a publicului în poveste), protestul autorului de text față de stereotipii, obișnuințe, mediocritate nu devine un protest similar al autorului de spectacol.

Astfel că ceea ce salvează un spectacol comun prin decor (improvizația unui bar, Paraiso, imprimeul cu palmieri, tapetul cu băștinași, fețele de masă cu dublu rol, platourile cu fructe și decorațiuni exotice) e ideea că banalitatea poate fi ridicată la rangul de artă atunci când plutim în derivă într-un vid axiologic, ne lipsește comunicarea autentică cu semenii, ne complacem în depersonalizarea ce ne macină orice fărâmă de interioritate rămasă. Suntem cinici, în loc să ne recunoaștem în tristețea cea mai profundă, ascunsă în spatele râsului neeliberator. De asemenea, jocul deplin conștient al actorilor salvează spectacolul. Și cele două scurte interludii de mișcare scenică ludică (dansul palmelor printre cocteiluri pe tejghea, mersul cu automobilul imaginar, improvizat din alinierea taburetelor roșii). Aceste două momente sunt construite să semene cu jocurile copiilor, este căutat ludicul pur, bucuria inocentă oferită de imaginație, comicul autentic. Numai că dincolo de comicul pur, de ludic și de reverie rezidă adevăruri grave, ce se lasă abia întrezărite – fapt ce desparte spectacolul de estetica absurdului.

Drept urmare, sunt 50-60 de minute de spectacol de anonimat evenimențial și regizoral (nu și actoricesc), cu repetiții, simetrii, stereotipii și ebrietate (absența lucidității în gândire și simțire), în acord, totuși, cu scriitura atipică a lui Harms. Cea mai mare pondere în ”Spectacolul ratat” o are fragmentul ”Despre Kolka și cum a zburat el în Brazilia iar Petka n-a crezut o iotă”. Călătoria în imaginație (palmieri, colibri, bizoni) stabilește o conexiune cu memoria arhetipală a omului: o zonă mai adâncă din om este accesată atunci când, plecând de la principiul că ”totul s-a spus deja”, se recuperează un sens originar, revenind la ”rădăcinile” literaturii ori ale teatrului. Odată cu respingerea literarității de către Harms, este respins și teatralul. Dând la o parte cortina de construcții scenice, decoruri elocvente, dar mai mult sau mai puțin reușite, compozițiile de rol, soluții regizorale plate, rămân doar omul și masca ratării sale.

O linguriță prinsă în dispozitivul pentru muște (pentru că a fost prevăzut cu un magnet), o braziliancă focoasă ieșind dintr-un costum cu forme exagerat construite, un barman aviator cu un ochi lipsă și fumând din patent. Absurdul lui Harms nu e lipsit de idee. Brazilia e doar un nume pentru ceea ce oamenii au căutat mereu, o stare ”paradisiacă”, un ”loc” privilegiat. Poate că viața omului nu-i decât un spectacol ratat, dar în jucarea propriei ratări omul improvizează un sens și tânjește în continuu după ceva. De aceea, chiar după ce toate poveștile s-au spus, povestașului nu-i rămâne decât să o ia de la început.

 

(Un spectacol ratat, după Daniil Harms, distribuția: Victor Giurescu/Kolka, Daniel Beșleagă/Petka, Loredana Grigoriu/Chelnerița, Florin Mircea Jr/Barmanul, Lucreția Mandric/vocea din difuzor, regia și scenografia: Horațiu Mihaiu, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, data reprezentației: 25 ianuarie 2015)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/un-spectacol-ratat.html