Acuzat: femeia… Ce mai e nou pe la Ateneu

 

Ultima premieră de la Ateneu (Acuzat: femeia [Sincer… Te iubesc?!], regia: Viorel Vârlan, distribuția: Andrei Ciobanu, Erica Moldovan, Viorel Vârlan, Ionel Apetrei, 14 februarie) are la bază un intertext, cel mai probabil un scenariu colectiv, realizat de Viorel Vârlan împreună cu Andrei Ciobanu. Originalitatea acestui script o plasează pe Eva/Erica Moldovan sub un spot, într-o sală de tribunal, în fața juraților (publicul) somați să dea un verdict bine-cunoscutei acuzații cum că ”la donna e mobile”. Cele două părți (acuzarea și apărarea își construiesc pledoariile în forma unor miniscenarii, fragmente de intertext, Boccacccio, dramaturgie română – Nicolau, Solomon, Mazilu, adaptate): scenele se petrec în secolul al XVI-lea, Italia (roluri de compoziție), anii ’80, România (roluri veridice, ușor tușate), contemporaneitate, undeva, dar probabil tot România (joc realist). Prea mult, România… De ce femeia universală e judecată în Carpați? – aici lipsește justificarea.

Fiecare actor interpretează mai multe personaje în spectacolul de la Sala mică a Ateneului, recent redeschisă pentru a fi utilizată în scop teatral, unde reprezentațiile au ceva de spectacol de bar atât în ceea ce privește modul de construcție al scenariului, cât și jocul actorilor ca atare, mai înclinat înspre improvizație uneori, alteori mimând improvizația pentru a capta și a amuza. Uneori a se amuza nu e chiar atât de facil cum ar putea părea la prima vedere: există și umor de calitate, actori cu carismă, ce pot trece cu ușurință de la o extremă la cealaltă, să zicem de la compoziție la improvizație totală.

Erica Moldovan face un tur de forță actoricesc, înfățișându-se într-o multitudine de ipostaze: falsa ingenuă, ingenua sinceră, casnica isterică, femeia fatală etc. A trecut de-acum prin atâtea tipuri de roluri, încât ai senzația că ar putea juca orice și pe oricine. Într-un spectacol de Ateneu se evidențiază de la distanță. În rest, lucrul cu sine nu e nicicând epuizat. Andrei Ciobanu și-a găsit un spațiu pentru a se manifesta relaxat ca actor și regizor, ceea ce sperăm să-i fie de ajutor. Decorul și luminile lasă de dorit, însă poate vor exista pe viitor oameni care să le facă și pe acestea la un nivel acceptabil măcar.

Primele două miniintrigi sunt convingătoare ca pledoarie a acuzării, însă ultima nu îmi pare la fel ca probă adusă de apărare. Femeia-victimă iese destul de ușor de sub papucul soțului și intră în scenariul absurd în care s-a văzut prinsă (soția de o zi, câștigată la cărți/jocuri de noroc de un necunoscut). Necunoscutul se dovedește vital, iar femeia se pliază de bună-voie pe o nouă soartă. Această poveste nu îmi comunică nimic, nici cu privire la vinovăția sexului frumos, nici cu privire la dezvinovățirea acestuia. E mai curând un scenario neutru și nici măcar reprezentativ pentru anii 2000. Dacă s-ar fi mers mai adânc în mitologie, s-ar fi văzut că Lilith, iar nu Eva e prototipul de judecat. Lilith a fost prima soție a lui Adam, care a părăsit grădina Paradisului (referitor la motiv, există mai multe versiuni), după care acestuia i-a fost dată Eva, împreună cu care au dat naștere spiței omenești. Umanitatea, nu femeia, ar trebui pusă sub acuzare și, în acest sens, monologul rostit de E.M. la final capătă mai mult sens. Oricum, locurile bătătorite (Eva, Adam, coasta și mărul) dau bine la o anumită categorie de public mai neinițiată.

În rest, despre ce se mai întâmplă pe la Ateneu: la sfârșitul lui ianuarie (29) Adi Afteni  a semnat regia unui spectacol de pantomimă (Eu îi iubesc. Tu?!), realizat cu elevi de liceu. Prima și ultima parte construiesc circular o poveste, însă miezul e compus din pantomimă de cele mai multe ori extrem de previzibilă pe melodii ultracunoscute, fragmente disparate, neexistând o logică a spectacolului. În schimb, există o miză a mesajului: problema tot mai stringentă cu care se confruntă familiile cu copii autiști, solidaritatea dintre persoanele aflate în această situație, acceptarea fenomenului și găsirea unor soluții pentru normalizarea socială și evitarea marginalizării celor care au de a face cu așa ceva. Pe fragmentele care au în vedere aceste aspecte ar trebui pus accent și, eventual, eliminate ori reduse cât mai mult cele cu aspect de spectacol școlar pentru sala de festivități.

Noi mai sunt la Ateneu castingurile pentru spectacolele care au câștigat competițiile de proiecte regizorale. Se anunță între cinci și șapte premiere până la finele stagiunii actuale. Ceea ce nu e neapărat rău dacă vom avea spectacole de calitate. Din ceea ce am observat, Ateneul și-a consolidat un nucleu de colaboratori fideli, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar începe să dobândească configurația de castă instituțională. În ce măsură sunt castingurile valabile de vreme ce colaboratorii sunt unii și aceiași? Spectacolele vor sfârși prin a semănă unele cu celelalte ș.a.m.d. Chiar dacă se păstrează preferința pentru colaboratori fideli, de evitat monotonia și ”monocromia” instalată mai ales la nivel tehnic și scenografic – pe care eu am mai semnalat-o și în alte rânduri.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/acuzat-femeia-ce-mai-e-nou-pe-la-ateneu.html