EuroArt 2015: Un conglomerat, ad hoc, cu paradox

Un festival de teatru devine o componentă centrală în definirea identității culturale a unui oraș, a unei regiuni, uneori chiar a unei țări. Drept dovadă, avem prestigioasele festivaluri naționale sau internaționale, din țară și din străinătate, și e inutil să le mai numesc, din teama de a nu omite vreunul.

Soarta festivalurilor de teatru din Iași pare să nu fie una tocmai fericită. În loc să evolueze, se pierd de la un an la altul, din motive necunoscute mie (nu îmi place să îmi bag nasul în treburi administrative, politice sau contabilicești). Deși uneori selecția de spectacole a fost una de excepție și chiar dacă exista potențial pentru continuitate. De amar de vreme, un asemenea deznodământ trist nu poate fi decât descurajant. Cu atât mai mult cu cât ți se aruncă în nas formule de genul ”Dacă voi la Iași ați rămas fără festival de teatru, ce să vă fac…”, și nu din partea reprezentanților vreunui festival pe care l-aș înscrie pe lista ilustrativă a primului paragraf de mai sus. Nu e că am rămas fără festival(uri), ci că nu avem un festival de teatru care să acorde o marcă acestui oraș, fără îndoială cultural, dar prea puțin competitiv în acest sens, ”aici, la porțile beznei”.

EuroArt avea inițial un profil bine conturat (festival de comedie) și umplea sălile de spectacol de tineri, timp de o săptămână, în luna mai. Ulterior, numărul montărilor cu renume, pe text clasic, dar care nu excelau neapărat ajunseseră să izoleze genul de spectacol care crease de la început caracterul festivalului. Astfel că, deopotrivă lăudabil și criticabil, s-a menținut din 2006 până în 2013 inclusiv, dispărând încet, dar sigur de pe firmament, până la extincție în 2014. Anul acesta revine, însă nu în forță, ad hoc (foarte multe modificări în program au loc chiar în timpul desfășurării) și ca un conglomerat de teatru profesionist (cum ar fi Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani sau Teatrul ”Nottara” din București)  și de amatori (în deschidere, trupa de teatru ”Republica Veche”, a Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași), de teatru instituțional (de exemplu, Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea) ori independent (Chris Simion/Theatre and More, Andrei și Andreea Grosu/UnTeatru), de teatru propriu-zis și lectură dramatică (Octavian Jighirgiu) ori recital pe muzica folk (Andrei Maftei, Cezar Popescu, Adi Beznă), alături de manifestări conexe (conferință, lansare de carte, concert).

Să zicem că s-a încercat o formulă de integrare a unui festival de teatru în cadrul unui festival mai amplu (Festivalul Internațional al Educației). Motivele de apreciere a laturii de concert folk nu sunt doar subiective (alături de Emeric Imre, cu mimica-i expresiv-teatrală și măiestria într-ale chitarei, o sală întreagă intonează refrenul de la ”Nebun de alb” sau râde la piesele muzicale parodice). Deși mă bucur de fiecare dată când speciile teatrale se îmbogățesc (eu însămi am redenumit câteva și voi continua să o fac), spectacolul de teatru-folk nu-i decât o improvizație, însoțită de un recital folk, în cel mai bun caz potrivit pentru o scenă de teatru pentru copii, atunci când intră în joc tema din titlu (”Mai bine cântăm la pisici miau, miau!”) și costumația; în schimb, poemele sunt bine alese și recitate/interpretate vocal și instrumental.

În ceea ce privește latura strict teatrală a festivalului EuroArt 2015, aduc în atenție trei spectacole: Studii despre iubire (după eseurile cu același titlu de Ortega Y Gasset), în regia lui Chris Simion, Scrisoare către Casandra de Pedro Eiras, regia: Andrei și Andreea Grosu, și 20 de minute cu îngerul de Alexandr Vampilov, regia: Ion Sapdaru.

Toate cele trei montări, fiecare într-un fel aparte, constituie câte un paradox. Studii despre iubire renunță la latura reflexivă a autorului-pretext, lansând aforisme despre iubire (vorbind de aforism, ne referim deja la sentințe gata fabricate), în contextul unui spectacol de teatru-dans, cu scurte pauze recitative, în care regăsim cam tot ceea ce e în trend în mediul teatral occidental, dar în doze mici (beat box, dans de la balet modernizat la mișcări pe ritmuri lăutărești, pantomimă, light design competitiv, proiecții). Se începe cu redarea unor arhicunoscute defininiri ale iubirii, continuând cu un minisondaj în rândul publicului (tot înspre definirea dragostei), momente puțin legate de cele peste 10 scene scurte (demarcate prin modificări ale luminilor), construite din oximoroane artistice reușite (proiecție de secvență de film romance, Gone with the Wind, ca suport pentru momente de spectacol parodice; seriozitatea maximelor și comedia situațiilor sau invers, traducerea dramaticului unor situații de cuplu prin joc și mișcare care declanșează râsul).

Scrisoare către Casandra e un duet-duel între două personaje, între două stări de spirit (luciditate, ajungând la divinație, pe de o parte, la nebunie, pe de altă parte), cu un decor voit uzat, amintind cumva pe dos de bucătăria modulară ultrasofisticată tehnic din Femeia mării, susținut de jocul celor doi actori (Liviu Pintileasa, Cristina Casian), ale căror replici devin grimasă, clocot, crispare; repetițiile, prezența în absență în același spațiu a personajului masculin, circularitatea, evitarea pronunțării concluziei (finalul poate fi doar dedus) sunt doar câteva dintre calitățile acestui spectacol. Paradoxală e asocierea dintre interpretare accentuată și expresivitate interiorizată.

20 de minute cu îngerul reprezintă consecința primei colaborări a regizorului ieșean cu trupa Teatrului ”Jean Bart” din Tulcea, o bine-venită surpriză în festival, una dintre modificările ad hoc, anunțate în ultimul moment. O montare clasică se construiește pe acorduri muzicale rusești prin acumulare treptată (bulgărele de zăpadă), cu două descărcări la final, marcate de modificări ale luminilor (momentul cu vioara, dispariția străinului). În schimb, tema este pur și simplu actuală: mai putem crede astăzi în acte dezinteresate/cristice/din compasiune? În spatele unui dar/gest aparent gratuit și nevinovat nu se ascund crimele atroce pe care ni le putem imagina, însă un motiv trebuie să existe (să-l numim remușcare). Suntem oameni pentru că judecăm în acești termeni faptele noastre ori pe cele ale semenilor; în caz contrar, am fi fiare sau îngeri. De multe ori, aceste două categorii între care pendulăm nu ne sunt deloc străine (de exemplu, dragostea necondiționată invocată de Sf. Augustin sau homo homini lupus, explicitat de Hobbes). Paradoxală devine compoziția următoare: montare clasică, joc dinamic, epicizarea meditativului, comedie cu miez contemplativ, întrebări actuale.


Dana Tabrea

 

(Festivalul EuroArt, în cadrul FIE, director: Adi Afteni, 24-31 mai 2015, Iași)


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/euroart-2015-un-conglomerat-ad-hoc-cu.html

 

ELS: Ecouri

 

Cand Carmen Gradeanu (alias Compania FaPt:) mi-a lansat provocarea de a participa la festivalul de muzica electronica si arte vizuale, organizat impreuna cu Razvan Scurtu & Underground (proiectii si video mapping: Andrei Cozlac), asistati de Florin Caracala, am primit respectiva provocare din doua motive: imi era dor de un eveniment de talie occidentala, pe care, fara exagerare, Compania FaPt l-a facut posibil, in premiera, la Iasi. Cu sinceritate, ne-a povestit si despre satisfactiile obtinute, dar si despre obstacolele pe care le-a intampinat pana ce si-a vazut proiectul realizat.

In al doilea rand (un al doilea motiv), festivalul reuneste trei domenii artistice (dintre care ultimul ramane deocamdata la nivel de provocare): muzica electronica, artele vizuale si dansul. E cazul sa formulam inca o data ca avem de a face cu primul Festival International de Muzica Electronica si Arte Vizuale din nord-estul Romaniei, si cu un eveniment inedit pentru Iasi, aflat la prima editie si caruia ii dorim inca multe altele si o ascensiune pe masura.

Evenimentul a avut loc la Centrul Expozitional Moldova, pe care organizatoarea (Carmen Gradeanu), “motorul ELS”, cum imi place sa o numesc, il compara cu unul dintre spatiile explorate de Max Richter, in cautarea locului potrivit pentru noul sau proiect (https://www.facebook.com/MaxRichterMusic/photos/a.10150521237353943.467384.285056078942/10153794084993943/?type=1&__mref=message_bubble) sau cu spatiul in care se desfasoara Tallin Music Week (https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10153102629245240.1073741869.216085980239&type=3&__mref=message), si pe care mi le-a semnalat.

ElectroLive Session aduce atat artisti din tara, cat si din strainatate. Discutand cu fiecare in parte si raportandu-se la fiecare tipologie de sound, Andrei Cozlac a conceput proiectii simple ori complexe, mai mult sau mai putin abstracte, adaptate sunetelor inalte, ascutite etc. Cel mai greu e sa incerci sa descrii muzica electronica ori proiectiile lui Cozlac. E practic aproape imposibil. Insa ne putem referi la o experienta de doua zile vii, comasate (22 si 23 mai, de la 21 pana in zori, 8[9]x2 ore in total), despre care ar trebui sa afle chiar si cei care au fost acolo, dar carora le-au scapat, desigur, proiectiile, dansand in diverse stiluri, ceea ce dovedeste ca publicul este in formare si e nevoie de inca multe editii pentru a-l educa inspre receptarea unui fenomen artistic de acest gen si de o asemenea amploare.

Pentru prima seara, as aduce in discutie Extrawelt – originari din Hamburg (DE), dar recunoscuti in Anglia, Irlanda, Olanda etc. Soundul nondansant, totusi ritmat, rafinat, pentru degustatori, asociat cu proiectiile in cea mai mare parte conceptuale ale lui Andrei Cozlac, unele cu trimiteri istorice la spatiul german, altele nonfigurative m-au facut sa stau  aproape cuminte in scaun si sa ingerez calitate la puterea a treia, simtind ca “I have my eyes glued to it”.

Tot atunci, a mai evoluat Zamilska, debutanta, foarte energica si antrenanta, creandu-si propria relatie, una aparte, cu publicul, pe care nu l-a pierdut nici o clipa din vedere, nici macar atunci cand a cerut proiectii simple.

 De asemenea, Rochite – un concept special, dar repetitiv ca beat (“one-two-three”), dar incadrat atmosferei generale de light & sound, la care personal nu ma racordez, neavand afinitati; de data aceasta, soundul anticipa proiectiile, aducand explicitari (“Bufnita Minervei”, incursiuni in mitologia greaca); in ciuda Minervei, masca “personajului” din Rochite (pe care numele trupei era proiectat periodic, pe litere, a starnit controverse, pentru ca nevoia de asociere cu ceva existent (un animal venerat in unele culturi, bunaoara o oaie cu ciucur rosu, o vaca etc.) s-a resimtit din comentariile, plecand de la butade, pe care le-am facut cu colegii mei.

Vlad Caia a incheiat seara/dimineata nonlive, insotit de proiectie figurativa, aducand a vietuitoare acvatica (roz!), replicandu-se iar si iar.

Fascinatia electrizanta a celei de-a doua seri a fost Throwing Snow (UK), iar nu dupa cum ma asteptam Telepopmusik (FR), desi acestia din urma au beneficiat de lasere si jocuri de lumini printre cele mai performante si de un contrast interesant intre “personajul” feminin strident si trupa electro propriu-zisa.

 In cazul artistului britanic, soundul si proiectiile au corespuns manusa (abstractul proiectiilor acompania perfect sunetele) acesta mixa excelent live, dansa si crea atmosfera aceea de “can’t keep my eyes off”. In materie de proiectii – geometrizari alb-negru, caleidoscop, paradox (“cercul patrat”).

Au mai evoluat Tomma Alistar si Casetofoane din Romania. Chiar si proiectiile semifigurative au avut rolul lor, imagini de femei virtuale, multiplicate, descompunadu-se in universul interstelar, astronauti sau femeia des(re)compusa revenind circular, sacadat, pe beat etc.

Nu in ultimul rand, as dori sa precizez ca DJ Calin a realizat majoritatea introducerilor si legaturilor, un final in forta, si merita toata consideratia pentru efortul depus si antrenul creat.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/els-ecouri.html

2 h in 1.5

În 2011, Florin Caracala monta ”O casă de păpuși” de Henrik Ibsen (spectacolul N.O.R.A) la Ateneul Tătărași, încadrându-l realismului psihologic; dacă Flaubert mărturisea despre sine – ”Madame Bovary c’est moi”, la fel de bine, ”N.O.R.A sunt eu” era valabil pentru tânărul regizor la început de carieră (atmosfera spectacolului construită la confluența dintre categorii estetice conflictuale și aducând în prim-plan o stare de spirit, a celui ce nu se simte în armonie de vorbă cu sine însuși). Ulterior, Caracala s-a îndreptat înspre performance sau proiecte de teatru experimental, având la bază o componentă sociologică. Am remarcat că spectacolul său de licență din 2011 avea să-i imprime parcursul ulterior, chiar dacă întâlniri cu alte forme de teatru și interschimburi colegiale aveau să se producă între timp. Astăzi, acesta face un teatru documentar nonstandard (ca variantă a realismului), cu vădite implicații psihologice.

În ciuda faptului că și-a contrariat colegii de breaslă prin declarații de genul ”arunc ceva înspre actori, arunc ceva pe scenă (…) și uite că iese”, cu referire la propriul spectacol, cea mai recentă premieră de la Teatru Fix chiar izbutește. În spatele bravadei identific o minte reflexivă, în continuă mișcare, dând sensuri noi la ceea ce a acumulat până în prezent din mediul artistic, ludică, riguroasă fără a fi concluzivă. Uneori actorii mai folosesc câte ceva din roluri anterioare, Ancuța Gutui din Stadiu mediu de degradare, Andreea Spătaru din Ce am ales să uit – lucru ce nu se admite dacă un regizor amprentează suficient sub aspectul sondării în profunzime a actorului, mai ales că modalitatea de lucru a fost aceea a unui workshop în prealabil cu actorii, servind scrierii textului și găsirii soluțiilor regizorale.

E un spectacol susținut prin concept (ultimul telefon) și prin energia actorilor, care reușește prin continuitate. Actorii joacă la foc continuu, iar scenele propriu-zise nu sunt nici măcar cadre filmice, între care să poți percepe acel cut invizibil, dinaintea montării finale. 2 H curge șnur preț de o oră și jumătate. Pentru aceasta, sunt alese trei cazuri realiste de situație-limită (o bancă jefuită, un hotel distrus din cauza unei avalanșe, un avion avariat), explicitate toate la început și gândite în așa fel încât ținuta office a performerilor (de fiecare dată, membrii staffului) să rămână aceeași pe tot parcursul reprezentației. În permanență, cei cinci funcționează în formație, fiecare contribuind cu seriozitate la jocul spectacular.

Subiectul rulează în jurul întrebării: ”Dată fiind iminența morții, pe cine ai suna și ce ai spune?”. Fiecare actor răspunde la această întrebare, doar două intervenții intră în spectacolul propriu-zis. Mai interesează schimbarea identității actorilor din actul II, când fiecare joacă pe altcineva, jonglându-se cu raportul anima-animus (se remarcă Ancuța Gutui, Alex Iurașcu), sesizându-se legătura dintre moarte și sexualitate, cea dintre plăcere și durere, atipic percepută ca disociere (durerea ținând de instinct, plăcerea de social și comportament învățat). Atmosfera scenică e neutră (neoane, actorii plasați sub un reflector unic, ca și cum ni s-ar sugera că reacțiile, gândurile, emoțiile le sunt trecute printr-o lupă, decupate și transformate, în urma filtrării regizorale, în script, ulterior în punere în scenă. Absența decorului se replică în simplitate la nivel tehnic (voce/lanternă din off/sală, un receptor cu minimicrofon atașat care coboară). Foarte inspirat este momentul de band.

Două ecrane servesc pentru a cronometra timpul (două ore sunt alocate fiecărei particularizări a unei nenorociri care vizează cinci personaje, purtând numele reale ale actorilor, interschimbabile în II, cu revenire în III, astfel că se creează senzația că nu mai știi who is who) și pentru a evidenția faptul că fiecare scenă are o minivedetă a monologului, dar, mai ales, pentru a puncta prin subtitluri (scenariul este foarte organizat) implicațiile psihologice ale scenelor (perplexitate; panică; manifestarea instinctului de autoconservare; căutarea unor soluții de ieșire din criză; blamarea celorlalți; acceptare; stare de confesional, mărturisirea celor mai intime gânduri, dorințe, temeri, atunci când știi că mai ai doar câteva ore de trăit; defulare, depășirea inhibițiilor, urmând stării de abandon – renunțarea la prejudecăți, la a te abține să fii ceea ce ești ori de la a face ceea ce dorești, la limitele impuse de societate sau de propria rațiune). Cu cât șansele de supraviețuire scad (100%, bancă, 50%, hotel, 20%, avion), cu atât reacțiile înregistrate devin extreme.

Unele subtitluri sunt ironic alese (”marea unire” și ”munca în echipă”) și unele scene foarte restrânse, numai că diferența dintre acestea este sesizabilă doar pe desfășurător, nu și în unitatea spectaculară. Momente de respiro sau de improvizație dirijată (jocul lipsit de artificialitate al lui Cătălin Mîndru) sunt integrate în fluența generală, fără a știrbi impresia de absență a fragmentarității. Dacă e să analizăm, totuși, legătura dintre cele trei acte, sunetul grav al cronometrului, dansul lejer dintre primele două acte și ridicarea personajului Alex (jucat de Stanca Jabenițan) ar fi de menționat, deși, repet, cursivitatea este ireproșabilă.

Per ansamblu, spectacolul este o mixtură/un mixt de dramă (subiectul ales) și comedie (jocuri de cuvinte și poante istețe), de realism (ca și poantele, cazurile construite sunt inspirate din situații reale, unele destul de actuale) și imaginație (specificările), de ideatic (regizorul își exprimă idei proprii, folosind, pe rând, identitatea performerilor) și imaginar (unele aspecte sunt un rezultat colectiv, obținut prin sondarea subconștientului actorilor), de teatru documentar (aplicare de chestionare) și teatru de regie. În intervalul dintre astăzi (poziția favorizată a regizorului) și deja mâine (accent pe creația colectivă).  

De la 2 h de dezastru la 1.5 de spectacol, rămân 20 de minute de așteptare… a vieții sau a morții. ”În 20 de minute se poate trăi o viață de om”. Mai ales dacă ne-am obișnuit să trăim prin a ne abține în permanență  – ”(…) te abții să mănânci, (…) să trăiești ca să nu îmbătrânești, (…) să fii sensibil/ă (…)”. Odată jocul jucat, iar măștile ridicate, mai rămân întrebări. În fața inevitabilului morții (sau al vieții), se poate un om simți ofensat odată ce purta o mască în timpul interacțiunii cu un interlocutor? Fără a fi pe aceeași lungime de undă, am putea învăța să fim mai toleranți? În ciuda faptului că fiecare ține atât de mult la mărginirea umbrei pe care o poartă după sine, am putea vedea cât de fragili suntem în fața lucrurilor pe care nu le înțelegem (de exemplu, fenomenul morții)?

(2 H [2 ORE], textul și regia: Florin Caracala, distribuția: Ancuța Gutui, Alex Iurașcu, Stanca Jabenițan, Cătălin Mîndru, Andreea Spătaru, styling: Velica Panduru, mapping: Ionuț Daniel Ungureanu, sunet: Gabriel Belcescu, premiera: 28 aprilie 2015, Teatru Fix)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/2-h-in-15.html
 

Colivia

Publicul ieșean numără spectatori de teatru de repertoriu, intelectuali, elevi/studenți sau absolvenți educabili, un public conservator, iar din repertoriul unui teatru național nu poate lipsi un vodevil. E drept că acum două stagiuni (2012-2013) s-a mai montat Pălăria florentină de Eugène Labiche, numai că, în ciuda unor asemănări de ordin regizoral (Hadji-Culea lăsându-se ușor influențat de Purcărete), acum se lucrează altfel cu actorul (scoțându-l în evidență individual sau în grupuri mici, iar nu în cohorte), chiar dacă e vizibilă și libertatea lăsată acestuia/acesteia de a explora și a da din roluri anterioare sau din modul în care reușește să construiască independent.

Georges Feydeau e mai interesant ca autor imaginativ de spectacol prin didascalii și indicații de scenă decât Labiche, intervenția regizorală fiind incontestabilă în fluența pe care o dobândește mizanscena (în acord cu rapiditatea succesiunii quiproquo-urilor în piesă). În cazul lui Silviu Purcărete au fost necesare eforturi mai mari pentru actualizare, existența unui concept regizoral funcțional, însă, mi-a scăpat cu desăvârșire. Acum, decorul se schimbă între cele trei acte cu o rapiditate demnă de secolul XXI, secolul punerii în scenă, actorii sunt prezenți printre modulele în mișcare, mașiniștii în negru, însemnați prin inițialele recognoscibile (TNI) sunt la vedere, modalitate a teatrului postmodern. În rest, se rămâne undeva între clasic (costumele) și modern (valorificarea cu succes a absurdului).

Dincolo de ceea ce oricine poate identifica (o comedie de situații, dar și de limbaj), conceptul regizoral are în vedere ideea (ce nu-i e străină nici lui Feydeau) că omul nu-i decât o marionetă (și aici se poate jongla, în funcție de epocă – a destinului, a societății, a prejudecăților, a celorlalți, a responsabilităților, a amanților ori a triunghiurilor amoroase etc.). Explicitarea conceptului regizoral se face abia la final, prin folosirea păpușăriei umane (human puppetry). Până atunci, spectatorul este țintuit în convenția teatrală clasică, îmbucurătoare pentru un anumit tip de public, realmente o colivie pentru un altul.

Din toată distribuția, de altfel foarte generoasă în roluri, Horia Veriveș/Bouzin construiește în cea mai mare măsură paratextual. Până la momentul în care personajul revine pentru o umbrelă uitată, acesta mânuise deja cu dezinvoltură umbrela, căutându-i un loc potrivit pentru a putea fi uitată, despicând firul vodevilului în patru, de un comic savuros: a uita sau a nu uita umbrela; am uitat să uit umbrela; dacă (nu) îmi amintesc să uit umbrela etc. De altfel, tot el este cel care anunță la final ideea postmodernă a morții autorului, tot în cheie comică: vânat de poliție, se avântă prin intervalul dintre balustradele de la casa scării, rostind tendențios: ”Posteritatea mă va răzbuna”.

Călin Chirilă (generalul spaniol, Irrigua) e responsabil aproape total de comicul de limbaj din spectacol, cu mențiunea că în cea mai mare parte acesta derivă din text. Un actor care are nevoie de susținere regizorală pentru reușita actoricească, Călin Chirilă s-a bucurat în ultimul timp de cele mai ieșite din tipare roluri pe scena TNI, fie că ceea ce am expus drept condiție a fost îndeplinit, fie că nu. Ceea ce l-a condus mai departe, înspre îmbinarea rigorii construcției cu riscul improvizației și al comunicării directe cu publicul. Din păcate, rolul de compoziție realizat de Andrei Sava/Antonio, aici un fel de aghiotant al generalului, în serviciul și la ordinele acestuia, este secund și nu îi permite să se manifeste mai mult, însă atât cât este, e un foarte reușit contre-emploi; de obicei, distribuit în roluri de sensibilitate și finețe, acum Andrei Sava devine marionetă de gradul al doilea, marioneta unei alte marionete a dragostei, hidos (se sugerează un ochi lipsă, menținându-l mereu închis) și limitat prin servitute și comportament milităros. Un nou din păcate, Ada Lupu/Viviane, deși adorabilă, se bazează prea mult pe gestică și se face prea puțin auzită/vizibilă ca voce/prezență scenică.

Ionuț Cornilă/Fernand și Pușa Darie/Baroana descind din Pălăria florentină, însă nu aș putea afirma că joacă la fel. Un actor implicat în rolurile cu care se întâlnește, Ionuț Cornilă ar fi putut să joace acum și la polul opus (maximum de detașare, ironie și cinism), însă păstrează acestea din urmă în doze mici, pentru a fi presărate ici-colo, preferând să trăiască rolul într-o manieră care îl caracterizează și nu poate deveni un reproș. Pușa Darie e foarte reținută, cred că a atins deja stadiul când un artist nu mai are nevoie de efort pentru a se evidenția. Un stadiu care nu ține de vârstă și nici măcar de experiență de rol, cât de talent. Foarte rezervat îl regăsesc și pe Emil Coșeru/Firmin.

În majoritate, actorii trupei ieșene joacă de multe ori previzibil. Cu stupoare am observat că nu prea le ies cântările. Or, în secolul XXI, cu sau fără vodevil, fără song (nu mai zic, dans și imagine scenică, ultima nu neapărat prin proiecție) cam nu prea ai ce face în teatru. Foarte uzitată este tehnica aparteului (plecând de la text), explicând pe viu un termen de dicționar teatral absolvenților de studii de actorie sau regie.

Deși în această commedia dell’arte cu roluri foarte mult tușate (Haruna Condurache/Lucette, Petronela Grigorescu/Marceline, Irina Răduțu Codreanu/Nini etc.) și accente de comedie absurdă, ai uneori senzația că fiecare vorbește (artistic) pe limba lui, iar alteori că scopul e de a aduce actorii în prim-plan, în armonie pe scena ieșeană, spectacolul își află în cele din urmă o voce proprie, dictată de conceptul amintit (teatru de marionete în teatru) și de publicul-țintă menționat la început. În plus, consider că e nevoie de lecții teatrale fără pretenții, de texte clasice bine montate, fără alte veleități.

(Colivia/Un fil à la patte de Georges Feydeau, traducerea: Gabriel Avram, regia: Cristian Hadji-Culea, distribuția: Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Ada Lupu, Irina Răduțu Codreanu, Catinca Tudose, Brândușa Aciobăniței, Delu Lucaci, Ionuț Cornilă, Călin Chirilă, Daniel Busuioc, Constantin Pușcașu, Horia Veriveș, Gelu Zaharia, Emil Coșeru, Andrei Sava, Constantin Avădanei, Sorin Cimbru, Radu Homiceanu, decor: Ștefan Caragiu, costume: Rodica Arghir, premiera națională: 23 aprilie 2015, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/colivia.html
 

Visul american

 

Două texte ale Savianei Stănescu, dramaturg de origine română, stabilit în SUA, montate și la NY și în România, la teatre din București, au fost selecționate pentru secțiunea FDR a Festivalului European al Spectacolului Timișoara (Useless, traducerea: Andreea Chindriș, spectacolul Organic de la TNB, respectiv Aliens With Extraordinary Skills, coordonarea traducerii: Iulia Popovici, spectacolul Viză de clown de la Teatrul Odeon). Autoarea abordează subiecte inspirate din realitate, creionând experiențele unor personaje din spațiul est european lăsat în urmă, – emigrație, exil, coabitare, dragoste, căsătorie, trafic de organe, asemenea teme interesând publicul american și devenind importante pentru cei ce se confruntă cu aceste chestiuni ori măcar doresc să afle mai multe despre. Voi menționa rapid că apreciez enorm cum un autor român de limbă engleză beneficiază de o bine-meritată recunoaștere în România, astăzi.

Faptul că ambele piese de teatru conțin pasaje de (mini)scenariu de vis/”viziuni onirice” permite regizorilor care s-au încumetat să le facă față (Andrei Măjeri, respectiv Alexandru Mihail) să își (re)dimensioneze propriile constructe spectaculare, stabilindu-și propriile repere, cadrate de propriile viziuni artistice. Visul american, mai exact o critică a sa, aduce la un numitor comun cele două puneri în scenă, diferite stilistic. În sine, montarea lui Andrei Măjeri beneficiază de varietate stilistică, întrucât el optează în spectacolul Organic pentru o structură compozită, demonstrând cum teatrul poate deveni cu succes lucru în echipă, în detrimentul estetizării și în favoarea introducerii filmului și a performance-ului în teatru. Pentru aceasta, regizorul a colaborat cu alți colegi, regizori de teatru (Ioana Păun) și film (Tudor Giurgiu), regizori-coregrafi (Arcadie Rusu), artiști ce dramatizează și regizează audio, Ada Milea, sau video, Les Ateliers Nomad, acoperind toate zonele artelor spectacolului (mișcare scenică, song, proiecție, video mapping, film în teatru).

Acestea fiind date, avem toate ingredientele unui spectacol actual, plus un joc actoricesc bine condus regizoral, cu un mesaj puternic (criza unei țări subdezvoltate, agățându-se în mod ridicol de firul visului american), miniscenariile de vis subliniind fiecare altfel conceptul (în total, cinci vise, realizate de artiștii colaboratori, două ale Korei, două ale lui Chris și unul al lui Omy).

Visul american (familia perfectă, fotbal american, gospodina care ”patinează” printre semipreparate, purtând drapelul visului trăit ca pe o trenă) s-ar putea să nu fie decât un coșmar (adopție, infertilitate, prostituție, familie disfuncțională, trafic de carne vie ori de organe). Cât de facil e să echivalăm fericirea cu o casă și cu suficiența alimentară: un acoperiș și mâncare și avem impresia că trăim, doar pentru că încă mai respirăm. A respira înseamnă însă altceva – dragoste, echilibru, normalitate. Cele mai elocvente referințe la România le dă Ioana Păun, românii fiind mari devoratori de semințe  – visul lui Chris despre moartea lui Omy, căruia vrea să îi ia nu doar rinichiul, ci creierul (deoarece Kora îl place), devenind coșmarul lui Chris, îngropat într-un pat în semințe de floarea soarelui, proiecție alb-negru; în capul patului, Omy e spectatorul cinic al automistuirii lui Chris în distracția favorită.

Ferma de porci de unde provine adolescentul străin, convins să își vândă un rinichi în spațiul occidental, ar putea fi o referință la Animal Farm, inversată (prin folosirea ironiei, jocul colorat al Silvei Schmidt, asociat cu ”visul roz” din minifilmul lui Tudor Giurgiu, inspirat de picturile Suzanei Dan, fantezie erotico-umană, despre îngeri-ancoră sau aripi-raniță, edulcorare-hiperbolă a umanismului) și reactualizată – o satiră a comunismului din spatele coșmarului american distopic: edificator în acest sens devine visul lui Omy. Adică, momentul în care Omy spune povestea adolescentului victimă din ”lumea a treia”, fluturând steagul țării vitrege (chipul lui e compus și recompus prin jocul proiecțiilor). Povestea unui fermier, căruia i-au murit toți porcii din cauza gripei  (monologul dramatic e adresat mamei, ca în Iona); despre o fermă unde au venit oameni în alb, cu măști albe și au împușcat toți porcii; despre așteptarea căreia i-a urmat venirea a doi oameni în negru, care l-au dus în New Jersey, ademenindu-l cu frânturi de vis american: bani, mâncare, în special carne, călătorie. Ferma de porci e lăsată în urmă pentru o altfel de fermă, una umană, în care fiecare om vrea în mod nejustificat ceva esențial de la celălalt, când drepturile omului sunt încălcate și traficul de carne vie și de organe sunt la ordinea zilei. Când moartea unui ”ratat” dintr-o țară subdezvoltată e un fapt insignifiant. Când pentru ”om” nu mai găsim corespondențe altundeva decât în ”hrană”, ”marfă”, ”circulație”.

Decorul este minimalist și realist, cu tușe pe costumație (peruci multicolore). Actorii își construiesc conștiincios rolurile, nimic nu e forțat, jocul lor este natural și, totuși, artistic. Silva Helena Schmidt e foarte expresivă și emoțională, Lucian Rus trece prin mai multe ipostaze de rol, dovedindu-și aptitudinile pentru diverse tipologii spectaculare (performance, joc veridic, teatru documentar), Andrei Stehan e un actor ludic, înclinat spre improvizație. Spectacolul este o tragicomedie, drama supurând prin invazia de poante și de viziuni filmice menite să distragă, ca o rană rămasă deschisă.

Spectacolul lui Andrei Măjeri (& co.) se înscrie pe direcția teatrului contemporan: temă actuală, tratată cu maximum de mijloace multimedia și song, îmbinarea poveștii-mărturie cu teatralul jocului actoricesc, punerea esteticii la lucru, în favoarea mesajului de transmis.

 

(Organic [Useless] de Saviana Stănescu, regia: Andrei Măjeri, distribuția: Silva Helena Schmidt/Kora, Andrei Stehan/Chris, Lucian Rus/Omy, artiști asociați: Ada Milea, Arcadie Rus & Les Ateliers Nomad, Ioana Păun, Tudor Giurgiu, scenografia: Irina Chirilă, Teatrul Național București, în FEST-FDR, ediția XX, secțiunea Festivalul Dramaturgiei Românești, 15-22 aprilie, Teatrul Național Timișoara)

 

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/visul-american.html