Spectacolul Provizoriu este
conceput sub forma unui work in progress,
îmbinând detașarea actorilor de roluri cu atașamentul față de personajele
întruchipate. Cei trei intră și ies din roluri cu o lejeritate uimitoare și își
justifică cele cinci personaje. Intrările și ieșirile din rol se fac la vedere,
cu reacții din partea partenerilor de scenă; fiecare își legitimează
personajul/personajele în raport cu tema și conceptele puse în joc.
Spectacolul numără în total cinci roluri de compoziție: un corporatist angoasat
și un bătrân de 70 de ani, neglijat de familie și nepoți (Cătălin Filip), o
femeie de 47 de ani, divorțată, fără copii, întreținută de părinți și o femeie
tânără de 25 de ani, care nu-și găsește locul într-o societate unde contează
doar ”ce știi să faci” și ”ce produci” (Oana Mardare), un bărbat de 50 și ceva
de ani, vânzător la un chioșc, ignorat de fiul său (Doru Taloș). În permanență
actorii negociază poziția propriului/propriilor personaj(e) în cadrul unui
performance care îl vizează în modul cel mai direct pe spectator. Acest lucru
devine evident la final când camera de filmat aduce pe ecranul de proiecție
cadre din sală. Până atunci fusese folosită pentru a sublinia anumite aspecte
ale personajelor configurate (fragilitate, instabilitate, incompletitudine);
cadrele sunt fragmentare, sugerând personaje invizibile.
Tot în final se derulează o filmare cu actorii plimbându-se pe străzi,
având pe cap pungi de hârtie găurite în dreptul ochilor, trecătorii mirându-se
ori speriindu-se de ”invizibilii” ce li se par niște ciudați. În fapt, în modul
cel mai clar tema uniformizării unei anumite categorii a populației (sărăcite,
marginalizate, excluse de la o viață considerată normală din punct de vedere
social) și trimiterile înspre conceptele de invizibil și invizibilitate îi au
în vedere pe toți privitorii. Invizibilii, cei condamnați invizibilității sunt
oameni precum cele cinci personaje imaginate aici care nu contează nici pentru
familiile lor, nici pentru societatea ca atare. Fiecare pune probleme la
ordinea zilei: corporațiile distrug individualitatea umană, reducând oamenii la
câteva trăsături de bază, necesare pentru exercitarea mecanică a sarcinilor;
legăturile dintre indivizi devin tot mai pragmatice și mai superficiale; familia
se reduce la un arbore genealogic schematic, la vizite ori întâlniri formale.
Omul este invizibil pentru celălalt om (fiu, partener de viață, prieten din
copilărie, nepot, părinte) și pentru macrosocietate. Nimeni nu contează dacă nu
servește interesului pragmatic al cuiva.
Cele cinci caractere sunt schițate cu intermitențe, actorii intervenind
prin comentarii în rolurile celorlalți. O notă comică însoțește în permanență
tematica destul de amară a spectacolului. Chiar dacă trecerile sunt bruște, compozițiile
sunt foarte reușite. Legătura dintre așa-zisele scene (cele cinci prestații,
întrerupte prin improvizație dirijată) e realizată prin recitaluri sau
simularea unor certuri între actori, plecând de la importanța unuia sau a altuia
dintre personaje, reluând într-o altă manieră subiectul și conceptele,
menținând atenția publicului.
Într-unul dintre recitaluri este prezent un poem publicat de regizorul Raul
Coldea în revista Vatra (”Orașul
pedigree”). Poemul este recitat de Doru Taloș, în timp ce pe ecranul din fundal
sunt derulate imagini cu oamenii invizibili, cu pungile de hârtie pe cap. Tonul
este echilibrat, ușor melancolic, foile luminate cu o lanternă micuță cad, rând
pe rând, în întunericul scenei. Poemul aduce în prim-plan o sumă de senzații – senzațiile
cu care e nevoit să trăiască individul deposedat de interioritate și de
legături profunde cu semenii: plictis, lehamite, alienare, singurătate, lipsa
de speranță, neîmplinire. Conceptele de invizibil și invizibilitate sunt foarte
prezente în acest poem. Oamenii invizibili sunt ”cea mai patetică și mai tristă formă de viață de la euglena verde
încoace” – cei de care nimeni nu a auzit, pentru că nu au făcut niciodată nimic
neobișnuit, cei cărora oricând altcineva le-ar putea lua locul, cei care trec
neobservați pe stradă, pe lângă noi, lipsiți de personalitate, absorbiți de
societatea de consum, de cultura imaginii. Sunt acei oameni care, chiar dacă
și-ar propune să schimbe ceva în lumea în care trăiesc, tot nu ar reuși.
Inconstanți (dezarmați și, totuși, optimiști,
deznădăjduiți, dar încă mai speră) și inconsistenți (”Sunt toți oamenii pe
lângă care am trecut astăzi și de care nu îmi amintesc nimic”), invizibilii
suntem chiar noi: ”Sunt aici deocamdată/ Sunt aici și nu am nicio soluție./ Nu am nicio soluție, totul e provizoriu. Pot
doar să încerc sa fiu mai bun. Poate așa o să îmi iasă.” Ideile din poem sunt
dezvoltate în spectacol, adăugându-se cele cinci compoziții ilustrative.
Spectacolul aduce prin mijloace actuale (dans cu figurație burlescă, parodie, documentare,
investigație, construirea unor situații din relatările fragmentare ale unor
personaje, decor minimalist, accent pe jocul actoricesc) probleme la fel de
actuale. Adevăruri cutremurătoare, mascate prin compoziție și improvizație
dirijată, ies la lumină abia în meditația de după spectacol sau doar în subconștient.
E cea mai puternică formă de transmitere a unui mesaj social, îmbrăcând drama
în comedie și gravitatea în lejeritate aparentă, păstrând mesajul profund
pentru nivelul subliminal.
(Provizoriu, un concept de Raul
Coldea și Petro Ionescu, distribuția: Cătălin Filip, Doru Taloș, Diana
Nedescu/Oana Mardare, video: Cosmin Nicoară și Ana Vîjdea, o producție Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, 9 august, Teatru
Fix, 12 august, Theaterstock Bacău, ediția I, 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu