sâmbătă, 15 august 2015

Provizoriu




Spectacolul Provizoriu este conceput sub forma unui work in progress, îmbinând detașarea actorilor de roluri cu atașamentul față de personajele întruchipate. Cei trei intră și ies din roluri cu o lejeritate uimitoare și își justifică cele cinci personaje. Intrările și ieșirile din rol se fac la vedere, cu reacții din partea partenerilor de scenă; fiecare își legitimează personajul/personajele în raport cu tema și conceptele puse în joc.

Spectacolul numără în total cinci roluri de compoziție: un corporatist angoasat și un bătrân de 70 de ani, neglijat de familie și nepoți (Cătălin Filip), o femeie de 47 de ani, divorțată, fără copii, întreținută de părinți și o femeie tânără de 25 de ani, care nu-și găsește locul într-o societate unde contează doar ”ce știi să faci” și ”ce produci” (Oana Mardare), un bărbat de 50 și ceva de ani, vânzător la un chioșc, ignorat de fiul său (Doru Taloș). În permanență actorii negociază poziția propriului/propriilor personaj(e) în cadrul unui performance care îl vizează în modul cel mai direct pe spectator. Acest lucru devine evident la final când camera de filmat aduce pe ecranul de proiecție cadre din sală. Până atunci fusese folosită pentru a sublinia anumite aspecte ale personajelor configurate (fragilitate, instabilitate, incompletitudine); cadrele sunt fragmentare, sugerând personaje invizibile.

Tot în final se derulează o filmare cu actorii plimbându-se pe străzi, având pe cap pungi de hârtie găurite în dreptul ochilor, trecătorii mirându-se ori speriindu-se de ”invizibilii” ce li se par niște ciudați. În fapt, în modul cel mai clar tema uniformizării unei anumite categorii a populației (sărăcite, marginalizate, excluse de la o viață considerată normală din punct de vedere social) și trimiterile înspre conceptele de invizibil și invizibilitate îi au în vedere pe toți privitorii. Invizibilii, cei condamnați invizibilității sunt oameni precum cele cinci personaje imaginate aici care nu contează nici pentru familiile lor, nici pentru societatea ca atare. Fiecare pune probleme la ordinea zilei: corporațiile distrug individualitatea umană, reducând oamenii la câteva trăsături de bază, necesare pentru exercitarea mecanică a sarcinilor; legăturile dintre indivizi devin tot mai pragmatice și mai superficiale; familia se reduce la un arbore genealogic schematic, la vizite ori întâlniri formale. Omul este invizibil pentru celălalt om (fiu, partener de viață, prieten din copilărie, nepot, părinte) și pentru macrosocietate. Nimeni nu contează dacă nu servește interesului pragmatic al cuiva.

Cele cinci caractere sunt schițate cu intermitențe, actorii intervenind prin comentarii în rolurile celorlalți. O notă comică însoțește în permanență tematica destul de amară a spectacolului. Chiar dacă trecerile sunt bruște, compozițiile sunt foarte reușite. Legătura dintre așa-zisele scene (cele cinci prestații, întrerupte prin improvizație dirijată) e realizată prin recitaluri sau simularea unor certuri între actori, plecând de la importanța unuia sau a altuia dintre personaje, reluând într-o altă manieră subiectul și conceptele, menținând atenția publicului.

Într-unul dintre recitaluri este prezent un poem publicat de regizorul Raul Coldea în revista Vatra (”Orașul pedigree”). Poemul este recitat de Doru Taloș, în timp ce pe ecranul din fundal sunt derulate imagini cu oamenii invizibili, cu pungile de hârtie pe cap. Tonul este echilibrat, ușor melancolic, foile luminate cu o lanternă micuță cad, rând pe rând, în întunericul scenei. Poemul aduce în prim-plan o sumă de senzații – senzațiile cu care e nevoit să trăiască individul deposedat de interioritate și de legături profunde cu semenii: plictis, lehamite, alienare, singurătate, lipsa de speranță, neîmplinire. Conceptele de invizibil și invizibilitate sunt foarte prezente în acest poem. Oamenii invizibili sunt ”cea mai patetică și mai tristă formă de viață de la euglena verde încoace” – cei de care nimeni nu a auzit, pentru că nu au făcut niciodată nimic neobișnuit, cei cărora oricând altcineva le-ar putea lua locul, cei care trec neobservați pe stradă, pe lângă noi, lipsiți de personalitate, absorbiți de societatea de consum, de cultura imaginii. Sunt acei oameni care, chiar dacă și-ar propune să schimbe ceva în lumea în care trăiesc, tot nu ar reuși.

Inconstanți (dezarmați și, totuși, optimiști, deznădăjduiți, dar încă mai speră) și inconsistenți (”Sunt toți oamenii pe lângă care am trecut astăzi și de care nu îmi amintesc nimic”), invizibilii suntem chiar noi: ”Sunt aici deocamdată/ Sunt aici și nu am nicio soluție./ Nu am nicio soluție, totul e provizoriu. Pot doar să încerc sa fiu mai bun. Poate așa o să îmi iasă.” Ideile din poem sunt dezvoltate în spectacol, adăugându-se cele cinci compoziții ilustrative. Spectacolul aduce prin mijloace actuale (dans cu figurație burlescă, parodie, documentare, investigație, construirea unor situații din relatările fragmentare ale unor personaje, decor minimalist, accent pe jocul actoricesc) probleme la fel de actuale. Adevăruri cutremurătoare,  mascate prin compoziție și improvizație dirijată, ies la lumină abia în meditația de după spectacol sau doar în subconștient. E cea mai puternică formă de transmitere a unui mesaj social, îmbrăcând drama în comedie și gravitatea în lejeritate aparentă, păstrând mesajul profund pentru nivelul subliminal.

 

(Provizoriu, un concept de Raul Coldea și Petro Ionescu, distribuția: Cătălin Filip, Doru Taloș, Diana Nedescu/Oana Mardare, video: Cosmin Nicoară și Ana Vîjdea, o producție Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca, 9 august, Teatru Fix, 12 august, Theaterstock Bacău, ediția I, 2015)
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu