După reprezentația răsunătoare de la Bacău, din Theaterstock 2015, un
festival internațional de artele spectacolului la debut, spectacolul Ziua în care nu se cumpără nimic, în
regia lui Horia Suru, a stârnit deja controverse, împărțind publicul în două
categorii.
În prima tabără s-ar afla tinerii,
unul dintre publicurile-țintă ale festivalului, pe care ar trebui să se mizeze
maxim. Pentru această categorie spectacolul cu mesaj sociopolitic actual, punând
în joc un întreg arsenal de mijloace contemporane (DJ live, light design, proiecție
video), merge la țintă. În cea de-a doua tabără, aș situa publicul conservator
căruia sunetul din boxe le-a violat timpanele. Din păcate, nu e vorba de nicio
greșeală de regie, Horia Suru a afirmat într-un interviu că a intenționat să
facă un spectacol care să urle. La propriu, nivelul de decibeli nu cred să
treacă pragul admis; metaforic, spectacolul urlă
într-adevăr despre ceea ce ne doare în societatea consumistă din care volens nolens facem parte.
Spectacolul curge cu o fluență considerabilă, prin storytelling: performerii (delimitarea actor-personaj) spun
poveștile unor personaje (cuplul Andrei-Petra, bătrânii nemulțumiți și
asistenții lor de la azil, Kati și Irina, rivale, cântând la un eveniment
caritabil, Ana, vânzătoarea frustrată), din spatele mizanscenei însuși
regizorul sugerează o poveste (despre obstacolele întâmpinate până și-a văzut
montarea acceptată la TNB). În absența altei soluții, regizorul traduce soluția
propusă de dramaturg: fragmente de text ori imagini ilustrative sunt proiectate
pe ecrane laterale sau de fundal. Decorul este minimalist, schematizat,
algebrizat (”X” și ”0”, ”+”, ”Ñ” inversat sunt simboluri identificate pe cutiile pătrate ce compun
scenografia de fundal, decorul fiind ulterior descompus). Semnele, care par să
țină de un algoritm ludic, necunoscut, spun și ele o poveste. Abia odată cu
explozia de la mall (punct culminant și central), scenariul devine lizibil în
montare.
Textul anarhist al norvegianului Kim Atle Hansen, un copil teribil al
teatrului contemporan, este ușor modificat la nivelul mizanscenei, astfel încât
poveștile/scenele intercalate să beneficieze de cursivitate, în corespondență
cu întreg arsenalul de mijloace pus în joc, însă coerența spectaculară are
breșe. Ar fi fost utilă o delimitare a scenelor prin titluri pe ecranele din
scenă, dincolo de ilustrările folosite, pentru ca înțelegerea situațiilor puse
în joc să fie completă.
În plus, Horia Suru apelează la
roluri de compoziție și la roluri accentuate, pentru a detașa emoțional
spectacolul de spectator; numai că e cu dublu tăiș, generând paradoxuri – ar
putea părea că actorii exagerează din lipsă de talent ori că tușează (invers
efectului scontat). În esență respectă textul, lăsând în același timp loc
interpretării, și se evidențiază printr-un spectacol cu mesaj. Apoi printr-un
spectacol care abundă în procedee actuale. În cea mai mare parte, se înscrie
cerinței dramaturgului de a realiza o ”convenție performativă”, iar nu un
spectacol în buna tradiție a școlii continentale.
Acceptând convenția de nonimplicare
brechtiană și de antireprezentaționism teatral (actorul nu imită un om, jucând
un personaj, actorul este în același timp om și personaj; acțiunea scenică nu
imită realitatea, ci o recreează), nu putem trece cu vederea că e unul dintre
spectacolele recente care atrag atenția.
De la critica exploatării, economiei
de piață, presiunii cosmetizării exercitate asupra femeii, vocea piesei (prin
vocea jurnalistei Petra suferind trauma amputării mâinilor, de pe urma căreia
nu pare absolut deloc afectată emoțional, idealista care vrea să schimbe cu
orice preț lumea/orice lume) va ajunge la o poziție complet inversată, antidemocratică,
abuzivă, ipocrită: ”Nu, trebuie să
simţi fizic, să conştientizezi puterea pe care o ai ca consumator într-o ţară
bogată, şi cum, cumpărând produse ieftine, transformi piaţa într-o plantaţie de
sclavi lipsită de orice respect pentru om. (…) Dar – şi asta e problema cu
democraţia – trebuie să-i facem pe toţi să vrea asta. Sau – mai exact – să nu îndrăznească
să mai facă altfel.” (trad. Ilinca Hărnuț, Simona Cuciurianu).
În acest mod, vocea piesei atrage atenția asupra
faptului că ne dorim în permanență schimbări, de la cele de ordin personal, la
cele majore, de ordin sociopolitic sau economic, unii chiar acționează prin simple
cuvinte sau acte la limita terorismului înspre realizarea respectivelor
schimbări, însă nu suntem pe deplin conștienți de consecințele vorbelor/actelor
noastre. Schimbarea nu este niciodată plăcută… Și nici ușoară. Iar dorința
de schimbare ori activismul civic (demonstrații, proteste) pot fi generate de traume
personale, morale sau fizice.
Petra ajunge să arunce în aer magazinul de cosmetice
de la mall din complexe personale. Mai mult, frenezia ei civică are cauze
subiective. Petra își explică situații personale prin elemente ce au în vedere
macrosocialul și macroeconomia. Situația ei familială este redusă la termeni
economici și ideologici atunci când descoperă că mama ei biologică avusese
parte de un trecut traumatizant, fusese concediată de la fabrica unde lucra, ajungând
să locuiască în condiții improprii, iar fratele ei murise într-un accident de
muncă. Feminista convinsă se transformă într-o activistă feroce. În urma
accidentului și a propriei traume, însă, Petra revine la pledoariile stric
gazetărești, dar dintr-un alt unghi.
Avem de a face cu o comedie prin detalii, text
și songuri, dar textul e doar o convenție, la fel songurile, soluțiile
regizorale mai mult sau mai puțin textuale (ursulețul de pluș, montajul de
sticle de apă plată post-atentat), și întreg spectacolul. O parodie socială,
dar și o comedie neagră până la urmă: cea care visa să zboare, rămasă fără
mâini, militează pentru amputarea libertății, speranței, elanului tuturor,
pentru tăierea aripilor oricui ar încerca să se sustragă societății consumiste.
(Ziua
în care nu se cumpără nimic de Kim Atle Hansen, regia Horia Suru,
coproducție: ProDrama și Programul 9G al Teatrului Național București, cu
sprijinul ArCuB, distribuția: Ilinca Hărnuț/Petra, Rolando Matsangos/Andrei, Cristina
Găvruș/Kati, Olivia Alexandra Niță/Irina, Andrei Morariu/Toma, Emil
Măndănac/Petru, Simona Cuciurianu/Ana, scenografia: Bogdan Costea, costume:
Anca Miron, DJ live: Andreea Veder, light design: Cristian Șimon, Claudiu Stan,
Richard Stan, Theaterstock Bacău, ediția I, 14 august 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu