(A)Live. Teatru hibrid

 

Ce mai poate însemna astăzi să fii viu (alive) într-o lume hibridă, la limita dintre virtual și real? Când educația și teatrul, două elemente de bază ale unei societăți, sunt la fel de hibride. Când în toate mediile de activitate umană discutăm preponderent despre ”scenarii” (e.g. scenariile verde, galben roșu în educație, în contextul pandemic actual). Când o răsturnare fundamentală ar putea să se producă – între artă și realitate, între digital și real…

Spectacolul jucat de actori pe scenă, însă fără spectatori în sală, la care se poate avea acces live sau prin intermediul unei filmări, construiește cinci sensuri pentru ce mai poate însemna să fii viu (alive) astăzi, fiecare dintre acestea propunând câte o variantă de a fi live: 1. Să faci un live cu telefonul mobil despre un eveniment care te-a marcat și să-l transmiți prietenilor sau unei audiențe mai largi via internet; 2. Să dai un interviu online, în căutarea jobului vieții tale, respectiv să ai o programare virtuală la psiholog și să ieși remontat de pe urma ședinței live; 3. Viața ta să fie negociată online, pusă în balanță între costul transportului în țară și cheltuielile medicale din străinătate, cu cele mai bune intenții de ambele părți; 4. Să ai doar întâlniri virtuale pe servere și prin intermediul aplicațiilor online și al gamingului, dar să te simți viu alături de celălalt; 5. Să transmiți live o emisiune de investigație despre contrastele din țara carpato-danubiano-pontică și alte păcate.

De fiecare dată, foarte multe probleme complică situațiile, scenariile, sensurile. Prezentatoarea unei emisiuni culinare transmite un live despre un incident de violență familială din România, la care s-a făcut părtașă în mod direct, primește comentarii mai mult sau mai puțin deplasate (de la subiect) și este cutremurată existențial la propriu. E genul de scenariu când vinovatul este pretutindeni și nicăieri: un băiețel i-a spus fiicei ei că nu are ce căuta în parcul de skateboard (discriminare pe motiv de gen), iar protagonista și-a reclamat drepturile în fața mamei băiatului; în condițiile în care mama băiețelului a reacționat violent, protagonista a reclamat live întregul incident.

Cel de-al doilea scenariu reprezintă reactualizarea unui interviu online sub forma unei ședințe online la psiholog și, în același timp, o formă de terapie prin artă. Protagonista se simte nulificată de propunerile de job care nu au legătură cu pregătirea ei și sapă adânc, atingând traume din copilărie (grădina, bunicul român) care sunt asociate cu exploatarea românilor prin muncă la cules de sparanghel sau îngrijit persoane vârstnice la domiciliu, în străinătate. Scenariul are două fațete, una la vedere și o alta acționând din umbră și două modalități alternative de a ataca problemele prin limbajul folosit. Anularea personalității se soldează cu o remontare existențială, cel puțin de moment.

Tot despre muncă în străinătate este vorba și în cel de-al treilea scenariu, de această dată despre angajatul unui abator care a suferit un grav accident și a cărui asigurare la angajator nu poate acoperi toate cheltuielile medicale. Întrucât costul transportului către România e mai mare decât suma restantă, mama lucrătorului este interpelată online de un medic, bănuit inițial de scam, spre a decide asupra continuării tratamentului în Germania și a acoperirii diferențelor. Uneori a fi viu presupune lupta pe viață și pe moarte cu frauda angajatorului, sistemul medical deficitar sau alte subteme ale noii exploatări a omului de către om, la limita dintre subiectiv și obiectiv, dintre melodramă și brutalitatea faptelor.

Penultimul sens al lui a fi viu introduce o secvență lirică, iar sensul locuirii împreună în mediul virtual, ludic și melancolic, în umbra nostalgiei după o apropiere concretă, fizică, dobândește valențe de neimaginat. În ciuda distanței, intimitatea își reclamă drepturi neașteptate în cadrul acestui pasaj de viață virtuală în doi, la limita dintre iubire și prietenie, dintre copilărie și vârstă adultă, dintre oniric, digital și real. Escapada pe un server, într-un peisaj simulat pe computer, zborul, micile atenții, entuziasmul celor doi alienați – complet absorbiți de o lume inaccesibilă din afară – sunt indescriptibil de frumoase.

În fine, viața din România este analizată în cadrul unei emisiuni de investigație fără succes în identificarea locului (localitate, biserică, mânăstire) unde a izbucnit un scandal cu privire la un preot ortodox gay. Contrastante sunt din plin nu numai peisajele ce amestecă turbine eoliene și turme de oi, curțile ce mixează panouri solare și toalete improvizate, dar și frumusețea locurilor și urâțenia morală, discrepanțele dintre exterior și interior, aparență și esență, discreția aparentă și spiritul de bârfă propriu românului.

Actorii Secției Germane sunt excepționali, interpretarea lor nu diferă cu nimic în live față de filmare, nu improvizează, sunt de un profesionalism impecabil, la rigoare. Camera de filmat este mutată dintr-o parte în cealaltă a scenei divizate asemenea unui platou de filmare, deschis privirii spectatorului virtual, înainte, în timpul și imediat după reprezentarea scenelor, rând pe rând. Senzația este de filmare în timp real, chiar și atunci când răsfoiești înregistrarea disponibilă după live. Rămâi cu două dileme, una teatrală și o alta, evident, existențială. Prima, cum ar arăta spectacolul din sală… A doua, în câte moduri și în ce măsură reușim să rămânem vii (alive) – date fiind toate modalitățile, pe care tehnologia ni le pune la dispoziție, de a fi live…

Nu în ultimul rând, putem vorbi de teatru hibrid în sensul că spectacolul e o mixtură de online și offline, de teatral și filmic, de scenic și virtual, un pas înainte spre viitorul teatrului, la granița cu cinematografia.

 

 

 (Live de Thomas Perle, regia și spațiul scenic: Bobi Pricop, un spectacol inspirat de realitatea anului 2020, distribuția: Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier și Valentin Späth, TNRS – Scena digitală, prezentat livestreaming și în FITPTI, 2.10.20)

Dana Țabrea

 https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/alive-teatru-hibrid.html

Exeunt: ieșirea din claustrare, în solidaritate

https://www.facebook.com/watch/?v=685422495579691

De la spectacolele filmate și  prezentate în regim livestream, s-a trecut la realizarea de spectacol online. Exeunt, care tocmai a avut premiera, este reprezentativ pentru producția de spectacol online. Bobi Pricop este un regizor care experimentează foarte mult și integrează în spectacolele sale tehnici inovative, multimedia, silent disco, proiecții caleidoscopice, reinventând spațiul de joc și raportul actor-public-spectator, de aceea realizarea unui spectacol pentru a fi distribuit special în mediul online îl recomandă.

Prin spectacolul Exeunt, producătorii își propun să sondeze limitele teatralității, în condițiile în care realizarea unui spectacol de teatru este condiționată de mediul online. Este vorba de un spectacol experiment, un hibrid între teatral și filmic. Interesează atât o radiografiere a lumii contemporane ultratehnologizate, cât și implicațiile evoluției tehnologice asupra noastră și a lumii în care trăim. Acest mesaj este evident din modalitățile folosite. În mod normal, un spectacol pentru scenă nu ar fi putut arăta în felul acesta decât dacă s-ar fi proiectat conținutul pe un ecran. Spectacolul se compune din imagine și muzică, iar vocea actorilor este preînregistrată, astfel că storytelling-ul vine cumva în paralel cu ceea ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine, nefiind vorba de replică; imaginea surclasează sunetul vocii umane, iar spectacolul ar putea fi înțeles chiar dacă s-ar opri înregistrarea cu vocile actorilor.

Fiecare dintre cele șase personaje are propria poveste despre însingurarea sa, iar poveștile alternează. Până într-un final când actorii de întâlnesc în față la Reactor de creație și experiment, înafara spațiului unde se face teatru, purtând măști și îndreptând unul spre celălalt camera de la telefonul mobil; întâlnirea lor, chiar dacă mijlocită de imagine, se petrece simultan în realitate și echivalează cu o ieșire din scenă (exeunt), cu o ieșire din claustrare, fiecare renunțând la spațiul personal, construit din emoțiile, amintirile și gândurile fiecăruia, pentru a fi solidar cu ceilalți, într-o ultimă ipostază, umanizată, foarte actuală, în acord cu timpurile pe care le traversăm, cu vremurile pe care le trăim.

Traume (nevoia de a-și reîntâlni fratele chiar dacă din copilărie nu i-au rămas chiar cele mai plăcute amintiri, nu a avut niciodată haine noi, purtând mereu hainele fratelui mai mare etc.), levitație cu ideea de cuplu în minte și poate amintirea unei seri în club, anxietate produsă de gândul că va îmbătrâni și va avea soarta bunicii, repetitivitate în activitățile cotidiene, prietenie și speranță, teamă, explorare a realității parcurgând spațiul pe marginea prăpastiei, a trăi la limită sunt doar câteva dintre stările mentale ale protagoniștilor, fără a deveni emoții sau stări sufletești. Spectacolul este glacial, toate trăirile personajelor sunt filtrate de reflecție, machiaj, coloristică, lumini, video, natură lipsită de prezența umană vizibilă.

Sunt prezentate imagini prelucrate pe calculator, dominate de incandescențe, imponderabilități, de senzația că radiații infraroșii străbat corpurile. Cel mai paradoxal mi se pare faptul că trebuie să vorbesc despre aceste imagini redate la limita umanului, extrem de tehnologizate, făcând referire la o eră tehnologizată, în perfect acord cu subiectul, în ciudat poeziei care infuzează textul, deși nu e genul de spectacol despre care să se poată vorbi. Imaginile nu își propun să formeze un construct omogen. Dimpotrivă, e cultivată eterogenitatea, diversitatea, disonanța. Spectacolul oglindește foarte bine era postmodernă, post-umană, după cum reiese din titulatura proiectului, astfel că între mesaj și mijloace tehnice acordul este deplin.

S-ar putea totuși spune, în ciuda faptului că virtualul și lumea construită prin imagine preluată din realitate sau prelucrată cu ajutorul tehnologiei sub formă video predomină, că spectacolul are nu doar o dimensiune filmică, ci o dimensiune teatrală, o alta virtuală și o alta reală, trecută prin filtrul camerei de filmat. Dimensiunea teatrală iese cel mai bine în evidență odată cu machierea în direct a Luciei Marneanu, care trece de la figura tânără, la cea îmbătrânită, a nepoatei care se teme să (nu) devină asemenea bunicii ei, dar și prin construirea în miniatură a unei camere de carton și derularea ritualului unei zile obișnuite din viața oricărui om. Textul creează un contrast pentru că pune probleme umane, se referă la trăiri, frustrări, temeri, anxietăți, traume, dar e liric în cea mai mare parte. Acest oximoron nu e o contradicție în termenii spectacolului.

Imaginea, virtualul, construcția asistată de calculator au, fără îndoială, cea mai mare pondere în spectacol. Filmarea naturii este foarte realistă, dar și de efect. Iar uneori se folosesc imaginile duble, actorul filmat, de pe ecran, iar nu din scenă, intră în interacțiune cu un video, astfel că lumea imaginii își dezvăluie potențialul tehnic, dar și limitarea, atunci când se pune problema unei comparări cu scena sau cu realitatea. Oricât de satisfăcătoare din punct de vedere tehnic și tehnologic, în absența umanului, o lume este inevitabil săracă. Tocmai acesta e sensul paradoxului realizat între poezia textului și muțenia imaginii, în ciuda unei varietăți de sunete care survin din realitate, cel puțin în filmarea cu natura.

Sunt redate mai multe grade de îndepărtare de realitate, primul păstrând realitatea ca imagine, în defavoarea trăirii directe, ba chiar trăirea directă e înlocuită de una indirectă – nu mai trăim clipa, ci prin intermediul tehnologiei, trăim fotografieri sau filmări ale clipei care trece, iar următorul nivel ne îndepărtează tot mai mult de realitate, devenind asemenea unor cosmonauți în spațiu, imponderabili, transparenți, robotizați, echipați sufletește și mintal pentru o lume tehnică. Imponderabili, transparenți, absenți, reduși la tăcere afectivă, blocați cu propriile imagini interioare, claustrați. Finalul are rolul unei izbăviri de toate aceste solitudini, prin redescoperirea solidarității umane.

(Exeunt, regia: Bobi Pricop, texte: Lavinia Braniște, cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Marneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța, video: Dan Basu, muzică: Eduard Gabia, programare și suport tehnic: Mizdan, Spectacol produs în cadrul programului cultural „Postuman. Abordări performative”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Reactor de creație și experiment, premiera: 22 mai 2020, spectacol online)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/05/exeunt-iesirea-din-claustrare-in.html

Autorul și identitatea spectacolului: raportul om-actor-personaj

În condițiile unei distincții dintre abordarea tradițională și cea modernă a spectacolului, pe baza opoziției dintre teatru de text (centrarea pe piesa de teatru, rolul auctorial revine dramaturgului) și teatru de regie (rolul auctorial al regizorului, regizorul putând fi chiar autorul textului de spectacol), intervine în discuție chestiunea identității actorului (în situațiile în care fie dramaturgul e ridicat la rangul de autor, fie regizorul este considerat autor) sau chiar a identității spectacolului însuși. În condițiile apariției teatrului de tip devised (creație colectivă, în colaborare, rolul echipei de actori în elaborarea spectacolului, improvizație, creație de atelier), problema identității actorului este cu atât mai problematică cu cât actorul poate fi ridicat la rangul de autor (echipa de actori preia rolul auctorial în crearea de spectacol).

Plecând de aici, regizorul Bobi Pricop are prilejul să abordeze spectacular problematica autorului și a identității spectacolului, cu mențiunea că nu se situează în nici una dintre situațiile extreme de mai sus.  Dar e cumva la limita dintre acestea. În primul rând, alege un text, dar jonglează cu rolul auctorial al dramaturgului, plasticizând textul prin reprezentație. În al doilea rând, jonglează cu propriul rol auctorial de regizor, situându-se pe o poziție detașată față de spectacol și actori, lăsând spectacolul să se construiască firesc, de la sine, de la o reprezentație la alta. Neerijându-se ca regizor într-un dirijor de orchestră dictatorial. În al treilea rând, lasă foarte mult loc de improvizație acolo unde e cazul, recurgând în același timp la posibilitățile actorilor de construire a rolurilor.

Autorul reprezintă povestea unui spectacol extrem naturalist de Tim Crouch. Povestea se construiește încetul cu încetul din fragmente care se reunesc cu intenția de reconstituire a unui puzzle, însă nu e împotriva conceptului regizoral nici ca puzzle-ul să rămână fragmentar. Rândul la interpretare și replică e pasat de la un actor la altul ca și cum ni se împărtășește o experiență, fără a se insista pe interconectarea celor patru actori aflați în sală, printre spectatori. Abia atunci când actorii se strecoară printre spectatori, se vede cât de greu este să te sustragi energiei sălii și să faci abstracție de orice pentru a putea să îți duci la împlinire rolul. Actorii interpretează prin storytelling actori care au jucat în spectacolul extrem naturalist al lui Tim Crouch (Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu), pe autorul însuși (Claudiu Bleonț) sau personaje intermediare care încearcă să facă legătura cu spectatorii prin improvizație, să stabilească un minim contact, să medieze, să explice pe de o parte reacțiile publicului, pe de altă parte nevoia unui altfel de teatru (Vlad Udrescu).

Autorul este un spectacol paradoxal deoarece aparent, scenografic, cel de-al patrulea perete e dizolvat, însă în spectacol se pariază foarte mult pe rolul de compoziție (specific teatrului de scenă), Ioana Florentina Manciu excelând în acest sens. Actorilor nu li se imprimă un ritm comun și poate că miza nu e aducerea lor la un numitor comun în ceea ce privește interpretarea. Scenele nu sunt legate prin faptul că adresabilitate e directă, mai directă decât într-un spectacol obișnuit, iar ruptura dintre interpretarea detașată, reflexivă și cea emoțională, implicată e adâncită de caracterul fragmentar al spectacolului.

Al doilea sens în care Bobi Pricop aduce în discuție problema identității spectacolului cu Autorul de la Craiova privește raportul dintre om, actor și personaj. Bobi Pricop jonglează cu identitățile omului din spatele actorului sau a personajului reprezentat de actor. Caracterul e tot un actor, actorul din spatele actorului, iar povestea trimite la omul din spatele actorului interpretat de actor. Cu privire la prima afirmație (caracterul e tot un actor), Ioana Manciu nu numai că are rol de compoziție multiplu, dar dublează rolul prin faptul că, în calitate de actor, interpretează un alt actor, mai exact pe actrița traumatizată de rol din spectacolul lui Tim Crouch. Autorul (Claudiu Bleonț/Tim Crouch) e neutru și detașat pentru că spectacolul din storytelling nu are nici o legătură cu viața sa. Vlad Udrescu mizează foarte mult pe improvizație. Iar Vlad Drăgulescu joacă, la fel ca Ioana Manciu, un actor afectat de violența spectacolului lui Tim Crouch.

Cu privire la cea de-a doua afirmație (povestea trimite la omul din spatele actorului interpretat de actor), nici un actor nu interpretează un rol fără a fi modificat ca om de acesta. Sub influența spectacolului lui Tim Crouch (despre care e vorba în spectacolul lui Bobi Pricop) actorii  ajung să se comporte altfel, iar comportamentul lor modificat este complet nociv pentru viața lor. Într-o oarecare măsură, violența extremă, deși mascată de trucuri în spectacol, ajunge să contamineze viața actorilor. Nu e vorba doar de faptul că un spectacol ne poate schimba modul de a gândi, simți, acționa. Ci, mai mult, spectacolul irumpe în realitate, modificând-o conform esteticii sale extrem naturaliste și agresive. Actorii sfârșesc prin a trăi asemenea realități naturaliste și agresive în viața lor. Spectacolul continuă să supraviețuiască și după încheierea reprezentațiilor prin efectele pe care le are asupra psihicului actorilor, prin modul în care le schimbă viața, determinându-le în mod negativ comportamentul. În cele din urmă, ultima victimă a spectacolului este chiar autorul acestuia (Tim Crouch interpretat de Claudiu Bleonț) care comite acte monstruoase, distrugându-și familia.

Momentul în care spectacolul intervine în viața autorului, coincizând cu momentul asumării auctoriale a spectacolului (identitatea lui Tim Crouch/Claudiu Bleonț ca autor e revelată), e momentul în care însuși spectacolul format dintr-o înșiruire de storytelling-uri presărate cu exerciții de compoziție și improvizație se încheie. Odată spectacolul asumat auctorial, acesta poate interveni în realitate. Granița dintre estetic și real se dizolvă, iar spectacolul schimbă realitatea, devenind într-o formă sau alta real.

(Autorul de Tim Crouch, traducerea: Andrei Marinescu, regia: Bobi Pricop, cu Claudiu Bleonț, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu, scenografia: Lia Dogaru, muzica: Eduard Gabia, Teatrul ”Marin Sorescu” din Craiova, prezentat în cadrul FITPTI 2018 pe 8 octombrie la Teatrul Luceafărul din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/11/autorul-si-identitatea-spectacolului.html

Storytelling și silent disco la FITPTI 2015

Cu Alex Iurașcu, George Cocoș și Carmen Mihalache m-am întâlnit anul acesta în Hansel și Gretel (alături de Liliana Mavriș Vîrlan, regia: Ion Ciubotaru) prezentat în prima etapă a showcase-ului Teatrului Luceafărul din cadrul FITPTI (3 octombrie), și i-am reîntâlnit și în cea de-a doua etapă – premiera spectacolului Pisica verde (alături de Dragoș Maftei, Natalia Corban și Camelia Dilbea, regia: Bobi Pricop).

În primă instanță, tinerii actori dovedesc o excelentă adaptare în trupa teatrului, evidențiindu-se într-un spectacol de storytelling cu obiecte tradiționale, păpușile fiind construite din obiecte de artizanat, furculițe sau linguri din lemn cu ochi sau gură, plecând de la un tel sau prin manevrarea unor instrumente similare, de unde am dedus că un asemenea spectacol ar putea fi de interes pentru publicul occidental. Display-ul de obiecte de colecție (fier de călcat pentru cărbuni, fierăstrău elastic cu mâner dublu din lemn, mojar etc.), dintre care unele favorizează momente de muzicalitate scenică aparte, sunt subîntinse de o întreagă mitologie autohtonă, cu trimiteri înspre cea universală (lada, cutia Pandorei).

În al doilea rând, lirismul piesei Elisei Wilk devine obiectul unui edificiu spectacular de proporții. Majoritatea textelor scrise de Elise Wilk au fost montate folosind tehnica storytelling, cerută de înlănțuirea minimonologurilor și întrepătrunderea replicilor, și de creșterea tensiunii dramatice prin acumulare, povestea dezvăluindu-se treptat. Regizorul Bobi Pricop nu renunță la storytelling, însă face ca publicul să fie captiv și părtaș la crescendoul dramatic.

A intra în atmosfera spectacolului Pisica verde este inițial echivalent cu a te lăsa prins în iluzia clubului silent disco (o petrecere în care toată lumea are căști wireless prin care se conectează la muzică). Într-un loc numit Periferia, un spațiu circumscris în interiorul unei curbe (scenografia: Irina Moscu), unde adolescenții își petrec timpul, uitând realitatea pe ritmuri dance. Dar tocmai realitatea e cea care se construiește pe măsură ce actorii încep să se adreseze pe rând publicului din ring sau din nișele lăsate în zidurile care ne închid circular, ca într-o fortăreață. O atmosferă psihedelică datorată jocului de lumini intens colorate din geamurile false, efectelor fumigene și intrării pe negândite în convenția teatrală propusă.

Și pentru că vocile actorilor sunt distorsionate de căști și microfoane, raportarea la realitatea construită prin concept și convenție artistică se face prin păstrarea reperelor din textul de spectacol în costumația personajelor (tricoul cu pisica verde, hanoracul galben, căciuliță roșie), prin pauze filmice, și prin introducerea unor momente verosimile (scena din mașină – cei doi protagoniști ai dramei, așezați unul lângă celălalt, spun publicului în paralel povestea despre adolescenta cu o pisică verde pe tricou, ștrangulată printr-o coincidență stranie de tânărul ciudat a cărui consolare existențială rezidă într-o pisică verde, în imaginație, acum devenită realitate), în timp ce fondul muzical schimbat în blues vibrează la fel de puternic coarda sensibilă a celor ce participă.

Chiar dacă îți scoți căștile și asculți cum podeaua răsună de pașii celor ce dansează, iar vocile actorilor revin la modul unei reprezentații teatrale obișnuite, atmosfera emoțională continuă, ești un martor mai obiectiv, însă nu poți scăpa neafectat. Regia descarcă un carusel de stări, indelebil, prietenie, dragoste, remușcare. Astfel că spectacolul este intens localizat emoțional, îl păstrezi în timpane, în imagini interioare mult timp după ce vei fi părăsit spațiul ”perifericilor”. Identificăm o circularitate voit incompletă, revenindu-se în final la minimonologul de la început (”Ți-ai imaginat vreodată o pisică verde…”) cu aceeași intensitate, dar în fața unui public perplex, căruia i s-a întâmplat ceva. Cât privește atmosfera inițială de club, pe fondul căreia au fost prinși spectatorii în convenția teatrală, aceasta nu se mai poate resimți și nu este readusă.

Cei ce se vor încumeta să intre în ”purgatoriul” emoțional (petrecerea doar aparentă lasă loc pas cu pas melancoliei adânci) construit de Bobi Pricop –  petrecerea de tip silent disco ce constituie conceptul și convenția prin care povestea Elisei Wilk este adusă în actualitate, ar trebui poate să afle că Dani/Dragoș Maftei, Bianca/Natalia Corban, Boogie/Alex Iurașcu, Robert/George Cocoș, Flori/Camelia Dilbea și Roxana/Carmen Mihalache sunt 5 adolescenți între 16 și 19 ani emancipați, dar superstițioși, cu personalități accentuate, dar fragili, uneori indiferenți, dar îndrăgostiți de viață, în lumea specifică tinerilor de vârsta lor, fiecare cu conflictele, traumele, credințele și visurile sale. Dani e convins că numai o pisică verde imaginată te poate face să suporți realitatea și în același timp crede cu tărie că dacă îți imaginezi ceva suficient de mult, acel lucru va ajunge să existe în realitatea, de aceea se asigură că nu-i va da drumul niciodată să se întoarcă acasă fetei cu o pisică verde pe tricou. Boogie crede că amestecul de pastile te ajută să evadezi din prezent, uitând de exemplu că fostei prietene, cea care l-a învățat să desenezi un dinozaur fără să ridice creionul de pe hârtie, îi place acum de altcineva, sau că aceasta a fost omorâtă. Roxana e prietena cea mai bună a Biancăi, împărțind totul, chiar și îngerul păzitor imaginat împreună. Robert crede că nu e momentul să aibă o prietenă, ci doar să impresioneze cât mai multe fete. Flori e sora Biancăi și crede într-o mulțime de lucruri (că apropiind două oglinzi una de cealaltă și privind înăuntru până amețești vei vedea locul unde te duci după ce mori, că numărând ceva în concordanță cu o dorință și adeverindu-se numărul respectiv, ți se va îndeplini dorința etc.).  Flori se simte vinovată că a furat un nasture de la o tunică militară de la muzeu și l-a cusut pe paltonul Biancăi, dorindu-i moartea. După ce aflăm de dispariția fetei, precipitarea lui Flori este redată printr-un moment în care aceasta se deplasează în mod repetitiv, circular prin spațiul împărțit deopotrivă de actori și spectatori, toți devenind actanți. Bianca e acolo și ea, de la început și până la final, asigurându-ne că vrăjile surorii ei sunt niște copilării, că ea nu va avea niciodată 20 de ani. Dar că în apropierea pământului sunt foarte multe planete, cele mai multe verzi şi portocalii, care câteodată au o viteză atât de mare că se izbesc unele de altele şi atunci se sparg în milioane de bucăţele – stelele. A muri nu e cine ştie ce chestie, ca și cum ți-ar trece prin faţă un fel de film cu viaţa ta. Înainte să mori, trăieşti. Şi după aia te trezeşti brusc pe una din stelele alea.

Sunt credințele unor tineri exprimate într-un loc în care ne aflăm cu toții, cei despre care se povestește, cei ce povestesc și cei ce ascultă povestea. Privim la arcadele ascuțite, povestea lor e povestea noastră și ieșim din acel loc deopotrivă familiar și halucinant. Iremediabil schimbați. Pisica verde simbolizează locul în care visele și moartea se întrepătrund, în care convingerile încep să prindă contur, iar realitatea e disimulată în spatele imaginilor, sunetelor și simțirii. Pisica verde scormone prin cotloanele sufletului uman și te conduce înspre tine însuți, așa cum ești.

 

Dana Tabrea