Dom na granicy, scurta farsă comico-absurdă, frizând grotescul, a lui
Slawomir Mrozek (1967), în care scene întregi se reduc la precizările
dramaturgului, iar istoria nu-i decât un personaj abstract este dezvoltată
scenic într-o producție teatrală moldo-poloneză. Traducerea titlului în limba
engleză surprinde o subtilitate de limbaj, favorizând varianta Home on the Border, iar nu pe cea The House on the Border. Dacă o casă
devine în modul cel mai real posibil divizată de o graniță, gravă și
iremediabilă apare situația când spiritualitatea unui popor este în joc. Spectacolul etalează lucid o orgie a
disperării umane. Ca un marș militar în ritm de vals.
Textul reprezintă o alegorie politică permisivă interpretărilor regizorale prin
faptul că personajele nu au nume, iar acțiunea scenică nu este localizată.
Macroistoria/istoria colectivă (”marile puteri”, ”granița dintre marile
puteri”, granițele geopolitico-strategice ale Europei, ”trupe”, ”război”,
tabere politice) este identificată ca dușmanul cel mai de temut al
microistoriei, al istoriei individuale. Consecințele deciziilor luate la nivel
macroistoric nu țin cont de insul singular. În fața ”instrucțiunilor” ce
rezultă din ”norme” derivând, la rândul lor, din ”principii”, individul nu-i
decât un anonim perplex într-o lume în schimbare pe care nu o înțelege.
În cazul spectacolului de față, granițele se schimbă în mod absurd și
paradoxal ”natural” amputând o colectivitate familială formată din inși
singulari – dar anonimi – de fondul spiritual căruia au aparținut inițial. A te
împotrivi situației absurde în care te regăsești, continuând să cultivi o
spiritualitate desprinsă forțat de cultura de origine, într-o civilizație diferită
din punct de vedere sociopolitico-economic, echivalează cu anihilarea acelor
elemente care nu permit asimilarea (împușcarea Soacrei/Ninela Caranfil,
personajul care-a trecut fără pașaport granița instalată în propria locuință).
Basarabia este casa de pe granița Prutului, iar home on the border devine o metaforă pentru Basarabia. Cele două
mari puteri care restabilesc problema granițelor sunt Uniunea Europeană și
Rusia. Pactul privind noutatea frontalieră este celebrat printr-un cor intonând
imnul UE, ”Odă Bucuriei”. Regizoarea își
asumă riscurile unei adaptări de o foarte mare concretețe, parodiind figurile
politice ale scenei actuale, adăugând astfel la numărul celor patru diplomați o
multitudine de roluri principale și secundare. Mizanscena desfășoară extrem de
amplu alegoria politică inițială, păstrând chintesența replicilor memorabile
ale lui Mrozek traduse când în germană, când în rusă, când în română (sau
moldovenește?!).
Un rol decisiv în sensul evoluției scenice și un punct forte al montării îl
reprezintă componenta coregrafică (mișcarea scenică: Maciej Zakliczynski):
improvizație dirijată, orgii sodomice mimate, glaciale și parodice,
contrabalansând disperarea umană rămasă încă în stadiul de perplexitate, lipsită
de conștiință de sine. Conștiința propriei disperări face excepție la nivel de
gestică când Socrul/Iurie Negoiță dezvoltă tactici în problema ”găluștelor
istorice”, dar mai ales prin modul în care își ține strâns furculița, cu mâna
îndoită la piept, tremurând, ca și cum printr-o gălușcă în plus ar mai putea salva
ceva din identitatea națională.
De la început, la cina familiei formate din trei generații, deja destul de
separate de granițe mentale (autoritate patriarhală versus spirit rebel adolescentin, revendicat dinspre spiritul de
stepă), problema împărțirii găluștelor (comunicarea și înțelegerea dintre
generații și poate din interiorul unui mariaj interetnic) nu e deloc una
simplă. Ulterior, după o sugestie inserată în scenariu (trădarea fiului
rusofil) și un heblu, îi regăsim pe meseni asaltați de diplomați la patru ace,
înfulecând găluștele familiei. O luptă pare a se da între proeuropeni (în semn
de demarcare a teritoriului de graniță, Soția/Silvia Luca are parte de un cunilingus chiar pe masa cinei cu unul
dintre diplomați, masă care ulterior va face obiectul tăierii simbolice a colțurilor
pentru a deveni iremediabil rotundă, apoi va fi despicată ca simbol al
granițelor interioare, alături de cele exterioare semnificate de reflectorul
roșu prin care se trasează o linie scenică) și rusofili (fiica ascultă muzică
rock în limba rusă) deși aluziile istorice sunt fragmentare și parodice, de la
”liberté, égalité, fraternité” la ”Ești moldovean sau român?”.
Decorul este auster (o cortină mediană din plasă
de sârmă cu portretele familiei și sârmă ghimpată în partea superioară, două
porți laterale din plasă cu diferite semne de interdicție, o pantă în trepte
servind delirurilor negocierilor bahice, în spatele cortinei mediane). Scanerul
cu raze X antrenează un moment coregrafico-ludic când diferențele sunt
restabilite prin aprinderea luminii roșii sau verzi, deși granițele umane tind
să se estompeze. Numai moartea Soacrei oprește asimilarea alienată, opunând
ritualul de înmormântare asistenței à
l'américaine și ridicându-se de pe masa cinei, acum reunită ca masă
mortuară, pentru a rosti un ultim și insolent ”Suka!”.
Toate scenele din Mrozek sunt detaliate în
spectacol (momentele în care intervin vameșii, contrabandistul, căpitanul
genist, momentul cu udatul florilor), mizându-se pe parodie și umor grotesc, în
timp ce momentele coregrafice și lucrul cu luminile deschid un capitol
dramatic. Jocul actorilor din rolurile Eu, Soacra și Socrul e mai implicat
decât cel din rolurile copiilor, al diplomaților, Soția alternând registrele de
joc (implicat și detașat). Astfel că de multe ori regizoarea, folosind
experiența de rol a actorilor, lasă intenționat să pară că asistăm la două
spectacole diferite într-unul singur (la criteriul menționat adăugându-se
costumele). În plus, problema granițelor de ordin sociopolitic adresată de
Mrozek este dublată de problema granițelor culturale, peste care se suprapune chestiunea
actuală a globalizării.
În final, grupul de nou-veniți cu lanterne, stăpânind
scena în semiîntuneric, lansează flashuri în sală pentru ca personajul Eu/Petru
Hadârcă să fim și noi, fiecare în parte. Iar când nu mai știm care e diferența
dintre ”ai noștri” și ”ceilalți”, istoria nefiind încă scrisă mai departe (fuga
lui Eu), se introduce o filă de demult (invadarea Poloniei de către trupele
URSS-ului), analogă anexării Basarabiei. Apoi independența Moldovei, odată cu
intrarea în ONU.
Zbătându-te între Rusia și UE, divizată multiplu chiar
din interior – Moldova, încotro?
(Casa de pe graniță, după
Slawomir Mrozek, regia și adaptarea: Agnieszka Korytkowska-Mazur, selecția
muzicală și mișcarea scenică: Maciej Zakliczynski, decor și lumini: Pawel
Dobrzycki, costume: Pawel Dobrzycki, Lucia Covali, distribuția: Petru Hadârcă,
Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac,
Petru Oistric, Valentin Zorilă, Iurie Radu, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara
Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Marginean, Ana
Tkacenko, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Chișinău, 24 ianuarie 2016,
Sala Mare, TNI)
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/01/home-on-border-o-orgie-lucida.html
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/01/home-on-border-o-orgie-lucida.html