Alexander N. Ostrovsky și Radu Ghilaș în redeschiderea Ateneului

E important când un regizor își alege o zonă de interes (teatrul rus în cazul lui Radu Ghilaș) și când își propune să vină cu o grilă de lectură proprie: simboluri (spațiul ori atitudinile umane devin personaje – vasul, Volga, banii), simetrii, completarea realismului dramaturgic printr-un onirism punctat prin scenografie (Cătălin Târziu) și light design. Onirismul intervine atunci când sunt redate gândurile personajelor, momentele intercalate fracturând atât constructul scenic realist, cât și intențiile dramaturgului clasic Ostrovsky, dificil de preluat în acest registru. De aceea, la o privire atentă luminile respectă, în pofida rolului de efecte en vogue, o anumită rigoare regizoral-conceptuală (instalația de beculețe albastre din colacii de salvare –Volga, în plan inferior, apoi se meditează pe lumină albastră și se moare pe cea roșie – în plan superior, se folosesc complementarități clasice, galben-albastru etc.).

 Se poate remarca o încercare de adaptare a realismului clasic, care pe alocuri reușește, însă în anumite momente devine mai anostă decât o montare care își asumă pe deplin dulcele stil clasic. Intențiile de actualizare reușesc atunci când se pune accent pe intertextul din Shakespeare (”Frailty, thy name is woman”) sau prin modificări de scenariu operate de regizor, pentru a aduce textul mai aproape de înțelegerea spectatorului contemporan.

Nu de puține ori, regizorul Radu Ghilaș a demonstrat că e capabil să ducă la capăt un concept regizoral, revalorificând simbolic un text, introducând momente de teatru în teatru, muzică live și lucrând atent legătura dintre scene. Implică actori tineri, aspect deloc de neglijat, deoarece poate ajunge să-i formeze în timp, oferindu-le, dacă nu o scenă pe care să se afirme, măcar una pe care să învețe și unde să crească. Radu Ghilaș este un colaborator fidel al Ateneului Tătărași, deoarece a montat aici spectacole memorabile, cu distribuții eterogene. Dintre colaborările sale cu Ateneul, rețin Inimă de boxer (2010) sau Cerere în căsătorie (2014), deoarece regizorul a obținut premii la categoriile ”cea mai bună regie” și ”cel mai bun spectacol”. De aceea, consider potrivită redeschiderea instituției cu un spectacol în regia sa, chiar dacă anumite dificultăți de ordin tehnic și problema reluării repetițiilor după o pauză de câteva luni au pus unele piedici în calea unei premiere mult așteptate și care ar fi avut, poate, șansa de a arăta cu totul altfel dacă ar fi venit la momentul programat inițial.

Cel mai probabil din motivele menționate, atmosfera proiectată regizoral nu ajunge să se contureze, iar actorii au trac de parcă ar fi la examen – se falsează nu doar vocal, ci și în partiturile actoricești. În schimb, muzicienii interpretează cu entuziasm (atât instrumental – acordeon, vioară, tamburină, chitară, cât și vocal) și animă atmosfera sau fac legătura, prin momentele de taraf, între scenele, de altfel, lipsite de dinamism. Alexandru Arnăutu (Robinson) are voce și e curajos, extravertit, tocmai pentru că vine dinspre stand-up comedy și nu are abilitățile de interiorizare a rolului proprii unui actor, jucând bine un cabotin. Ionuț Gînju supralicitează în sensul comicului facil (hazliul), pentru a reuși să își facă loc într-o scenă plină de gesturi actoricești voite regizoral sau improvizate, necesare sau inutil emfatice. Tăind din personaje sau măcar din efectele de scenă (gesturi cu mâinile, pălării, bastoane etc.) care împăunează rolurile fără sens, dar sporind dinamismul, ritmicitatea, coerența, spectacolul ar avea de câștigat. Diana Bucur ar mai avea de lucru la mimică, pentru a fi în acord în permanență (nu doar uneori) cu acțiunea scenică, lucru care îi reușește de minune Mariei Câmpean. Muzical, Diana Bucur o salvează pe Andreea Enciu care nu cred că ar trebui cânte singură, deoarece falsează; momentul ar trebui modificat sau preluat în totalitate de solista Operei Naționale Române Iași. Ar fi de dorit folosirea amplificatoarelor pentru instrumente pe toată durata spectacolului, nu doar la final.

Invers situației când decorul deține propriul glas dramatic, actorii sunt făcuți să vorbească prin tăceri, gestică, priviri ori stop-cadre. Numai că întâlnim actori talentați în roluri de figurație – opririle și tăcerile Mariei Câmpean comunică mai mult decât replicile și gesturile personajelor din rolurile principale (Andreea Enciu/Larisa, Alexandru Răbulea/Paratov). Alexandru Răbulea are o dexteritate fizică de invidiat, dar nu nuanțează în interpretare. Codrin Dănilă (Karandyshev) are câteva momente foarte bune, culmea nu doar atunci când e în elementul său, al comediei (rolul neghiobului), ci mai ales când intră pe contre-emploi. Coeziunea scenică în ceea ce privește modalitățile de joc ale actorilor cu experiență (Georgeta Burdujan/Ogudalova, Liviu Manoliu/Knurov) și cei tineri nu se realizează. Fiecare își urmează propriul tipar actoricesc, fără a se plia pe nevoile și posibilitățile partenerilor de scenă. Liviu Manoliu și Theodor Ivan fac un tandem interesant, datorat și cârdășiei dintre personajele lor mercantile (Knurov-Vozhevatov).

Astăzi, Larisa pare o fantasmă, femeile nu se mai scot la mezat, și e greu să mai înțelegem o asemenea situație, de aceea nici Andreea Enciu nu-și poate conștientiza rolul (nu are nici experiență de viață și nici experiență scenică). În schimb, naivitatea Andreei Enciu, dat fiind că acesteia îi iese parțial finalul (scena despărțirii pe mișcare scenică, dar nu și ca intonație, moartea în tempo lent, din nou exceptând rostirea), e potrivită dacă e să luăm în calcul o posibilă ironie regizorală: în zilele noastre, totul este de vânzare; mai puțin ceea ce contează cu adevărat. O actriță mai matură, însă, ar fi putut pune punctul pe i: ideea tratării femeii ca obiect în societatea contemporană. Nu am mai văzut-o pe Andreea Enciu jucând pentru a-mi permite o sentință definitivă, mai ales că e încă studentă, foarte tânără și avea mari emoții. Dar în mod cert nu e încă stăpână pe joc, nu se poate detașa, gândind în permanență ceea ce are de făcut, nereușind să-și coordoneze rostirea și gestica, și să dea curs unui rol coerent.

Tot de conceptul regizoral ține modul în care Larisa moare: afirmându-și iubirea necondiționată pentru oameni, dincolo de dramă. Radu Ghilaș încearcă o îndepărtare a actorului de rol și o plasare a dramei la vedere (la un moment dat, Liviu Manoliu și Theodor Ivan anunțând că: ”de aici începe drama”. Însă, din păcate, actrița Andreea Enciu rămâne dincoace de rol. E foarte greu pentru ea să deslușească între a intra pe bune în rol și a juca cu rolul la vedere ca și cum ar îmbrăca o haină străină, lucru care se practică în teatrul contemporan și pe care cred că l-a avut în vedere regizorul. Detașând actrița de rol, s-ar fi ajuns la idee: Larisa e capabilă să iubească un bărbat pe care îl disprețuiește și, dincolo de decepție, continuă să iubească oamenii, oricât de meschini și nedrepți, preluând asupra sa vina crimei din pasiune săvârșite de Karandyshev, un gest de o noblețe supremă, complet lipsit de egoism (pentru că victima este ea însăși).

Cu alte cuvinte, măcar ideile regizorale, dacă nu și reprezentarea lor în formă artistică, sunt valabile. Pe Radu Ghilaș l-au preocupat și îl preocupă, fără îndoială, teme dintre cele mai adânci, cum ar fi moartea spirituală a celor ce supraviețuiesc fizic și reversul – a renunța la viața printre oameni, pentru a trăi prin altceva, sau a muri pentru o idee, a fi capabil de sacrificiu, până la jertfa absurdă pentru o idee abstractă, omenirea. În cazul de față, sacrificiul venind din partea unei ființe candide, nonactoricești convinge destul de mult și devine limpede ceea ce a vrut regizorul să interogheze, jonglând cu dileme de sorginte dostoievskiană: Ce ați alege între moartea unui suflet nevinovat și perpetuarea omului, în stadiul în care s-a ajuns? Ar putea moartea unui copil nevinovat să salveze lumea? Dacă pervertirea și uciderea unui suflet pur este permisă, mai putem crede în Dumnezeu?

(Fata fără zestre de Alexander N. Ostrovsky, regia: Radu Ghilaș, scenografia: Cătălin Târziu, muzica: Dragoș Mihai Cohal, coregrafie: Lorette Enache, distribuția: Georgeta Burdujan, Andreea Enciu, Liviu Manoliu, Theodor Ivan, Alexandru Răbulea, Codrin Dănilă, Alexandru Arnăutu, Ionuț Gînju, muzicieni: Diana Bucur, Dragoș Mihai Cohal, Adrian Ionescu, Maria Elena Câmpean, Alexandru Arnăutu, premiera: 5 aprilie 2016, Ateneul Tătărași, Iași)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/alexander-n-ostrovsky-si-radu-ghilas-in.html