Trei caractere feminine puternice, interpretate de actrițe cu personalități
artistice la fel de profilate (Monica Bordeianu, Doina Deleanu, Mihaela
Arsenescu-Werner), făcând abstracție de personalitatea din viața reală, își dau
întâlnire în Joc de pisici, un
spectacol ca o lecție de viață: despre arta de a îmbătrâni sau de a trăi frumos
la o vârstă înaintată, despre conformare, acceptând limitele pe care le impune
înaintarea în vârstă în privința imaginii și a modului de a te purta în
societate, despre refugiul în tinerețea mimată, despre disperarea sau curajul
de a compensa ceea ce nu a fost trăit la timp, sau despre capacitatea de a
renunța, despre pericolele pierderii și ale regăsirii de sine la orice vârstă.
Cerințele dramaturgului vizează de la început continuitatea scenică și
unitatea decorului pe toată durata, acestea susținând tensiunea interioară a
eroinei, deoarece piesa ”trebuie jucată în așa fel încât să pară alcătuită
dintr-o singură frază”. Decorul este minimalist, iar costumele au ștaif, muzica aleasă e
clasică, și se acordă atenție la sunet și lumini. Cerințele din
didascalii se mai reflectă în intențiile filmice ale spectacolului, dezvăluite
chiar de interpreta eroinei: ”[piesa] e alcătuită secvenţial în stil cinematografic (…)
structura asta cinematografică (…) rolul comportă un foarte mare număr de
acţiuni fizice, un număr mare de obiecte manipulate, intrări şi ieşiri prin
locuri diferite, un fel de maraton (…)” (Mihaela
Arsenescu-Werner).
Secvențele de
spectacol sunt izolate în casete de jur împrejurul scenei, demarcate prin
elemente de decor (cea mai evidentă e caseta din care intervine sora eroinei,
din scaunul cu rotile) și se derulează cu o anumită frecvență, acompaniind
crescendoul conflictului din prim-plan. Spectacolul are o anumită structură de
cadre, anticipative de la un anumit moment, și este coerent, fără a fi fluent,
iar succesiunea filmică este destul de limitată (pauze lungi). Mai mult decât prin
cursivitate, convinge în sensul unei neconteniri rolul Mihaelei
Arsenescu-Werner, un veritabil tour de force, deoarece actrița dă din
nou seama de măiestria sa.
Într-un du-te-vino
continuu, cu intrări, ieșiri și explozii, Mihaela Arsenescu-Werner punctează
excelent instabilitatea eroinei, scoasă de pe făgașul unei vieți rutinate, dar
care îi asigura o anumită stabilitate existențială (jocul cu Șoricel și
pisicile vecinilor, cinele de joi cu adoratorul din tinerețe, pe care l-a
închis într-un sertar al minții, punând etichetele ”trecut” și ”dezaprobare”,
dar fără a închide capitolul de tot, pendulând între tulburarea regăsirii unui
personaj diferit de cel ale cărui defecte i le îngroșase din comoditate și de
teama pierderii ritualului cinei, care îi acorda un sens existenței serbede.
Dintre gesturile efectuate, formarea numărului de telefon cu un uriaș cuțit de
bucătărie este cel mai relevant.
Structura piesei
urmează o serie de dialoguri prin intermediul scrisorilor sau al convorbirilor
telefonice, transpuse scenic. De cele mai multe ori, acțiunea scenică este
anticipată sau urmată de evenimentul scrisorii, printr-o explicație sau
completare, dar uneori acțiunea dublează la câteva fracțiuni de secundă
povestirea. Storytelling-ul și acting-ul ajung în paralel, spre
deosebire de filmele la care se face trimitere, unde storytelling-ul are
mai mult un rol introductiv (de atragere a atenției asupra poveștii), fiind
urmat de acting-ul poveștii propriu-zise (pe relatarea scrisorii trimise
de Șoricel Gizelei sau în surprinderea celor doi în flagrant delict). În aceste
momente de pierdere la nivel de tehnică regizorală, se câștigă tocmai prin
lucrul cu actorul pe care regizoarea mizează cel mai mult (”performanța
actoricească”).
În filmul lui Makk Károly din 1972, vocea interioară a
eroinei dublează în mod reușit scene de o mare încărcătură emoțională ce se
petrec ca prin vis (temerile și dorințele Elizei), alternând cu scene realiste.
Nu sunt evidente în spectacolul de față nici delimitarea de autor și nici cea
de ecranizare. În construirea personajelor, ar fi fost interesant de mers împotriva
didascaliilor, iar nu în acord deplin cu acestea (bunăoară, inversând
distribuirea Mihaelei Arsenescu-Werner și a Doinei Deleanu în rolurile Eliza,
respectiv Paula). Însă se rămâne la Eliza ca femeie puternică, rigidă, dar
având în ea ceva șleampăt, la Gizela rafinată și discretă, la Paula plină de
farmec, cochetă, dar interesată și dominatoare. Chiar și așa, Doina Deleanu o
interpretează de minune pe mironosița părând mai tânără decât vârsta, pedantă
și ipocrită, fiind potrivită și pentru roluri malefice, deși e o excepțională lady
a scenei.
Pare o montare ca o
etalare de prestații actoricești feminine extrem de variate, prezența masculină
e fie episodică (Cosmin Panaite), fie strâns legată de psihologia personajului
feminin (Constantin Avădanei face un rol în buna tradiție stanislavskiană în
care s-a format și joacă de-o viață). Episodică este și prezența scenică a
Biancăi Ioan, care, deși joacă fără reproș, și-a pierdut sclipirea de la
început. Personajul Șoricel este șters și totuși bufon (Catinca Tudose).
Rolurile adolescentine ale Harunei Condurache, de la Acasă, în miezul verii
încoace, o surprind în ipostaze tot mai favorabile.
Realismul psihologic
dezvăluie o tragicomedie cu accente absurde și grotești. Realismul magic și
onirismul își fac simțită prezența din compoziția puternică, grotescă a
personajului Adelaida Bruckner, inspirat redat de Brândușa Aciobăniței, și în
momentele de coșmar ale Elizei (înmormântarea, nunta), aceasta crezând că s-a
sinucis cu pastilele date de ginere (farsă absurdă). În același timp, e vorba
de egoismul uman, de falsa comunicare, de prăpastia dintre generații, ultima
sugerată de duelul simulat între Brândușa Aciobăniței și Monica Bordeianu – ”
(…) Iar atunci când bătrânii au ceva de împărțit între ei, noi [tinerii] râdem”
–, și de foarte multe refulări (Victor renunță la amor, în schimbul meselor
copioase, dar Eliza rămâne cu nostalgii și sentimente, cu sentimente de
vinovăție).
(Joc de pisici/Macskajáték de Örkény István, traducerea:
Gelu Păteanu, regia: Irina Popescu-Boieru, scenografia: Axenti Marfa,
distribuția: Mihaela Arsenescu-Werner/Eliza Orban, Monica Bordeianu/Gizela,
Doina Deleanu/Paula, Catinca Tudose/Șoricel, Constantin Avădanei/Victor
Csermlenyi, Haruna Condurache/Ilona, Brândușa Aciobăniței/Adelaida Bruckner,
Cosmin Panaite/Josef, Bianca Ioan/Chelnerița, Irina Crețu/Infirmiera, premiera:
9 aprilie 2016, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”, TNI)
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/un-spectacol-ca-o-lectie-de-viata.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu