Întâlnirea teatrelor naționale românești de la Chișinău

Între 23 și 27 martie 2016, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău a organizat o reuniune a teatrelor naționale românești, cu scopul de a readuce în atenție o dată istorică importantă, la care românii din Republica Moldova țin foarte mult – 27 martie 1918, când a avut loc Unirea Basarabiei cu România. 27 martie reprezintă totodată Ziua Mondială a Teatrului. De data aceasta, a fost vorba de o (re)unire în sens teatral la care au participat cu spectacole Teatrul Național ”Ion Luca Caragiale” din București (20 de ani în Siberia, în regia lui Sorin Misirianțu, și Între noi e totul bine, în regia lui Radu Afrim, pe 23 și 24 martie) și Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași (Pălăria florentină, în regia lui Silviu Purcărete, și Cabaretul cuvintelor, în regia lui Ovidiu Lazăr, pe 26 și 27 martie).

Mă voi referi mai detaliat la spectacolul 20 de ani în Siberia ce are la bază mărturiile Aniței Nandriș-Cudla din volumul omonim apărut la Editura Humanitas, în cadrul colecției ”Memorii. Jurnale”. În 1991, un manuscris, însoțit de o scrisoare, a fost primit de editură, rezultând o carte despre ”destinul bucovinean” al unei țărănci cu harul povestirii, pe care încercările sorții o aseamănă lui Iov. Dintr-o eroare, aceasta a fost ridicată de KGB, despărțită de soț și deportată în adâncul Siberiei, împreună cu cei trei copilași, pentru care a făcut foarte multe sacrificii. Supraviețuind deportării, Ana Cudla îi lasă manuscrisul nepotului ei Gheorghe Nandriș, dorindu-și ca povestea ei să devină publică. Cartea, considerată de Monica Lovinescu o ”revelație” și o ”mărturie esențială”, reeditată de câteva ori, a primit în 1992 premiul ”Lucian Blaga” din partea Academiei Române.

Montarea a fost realizată în cadrul programului ”Procesul comunismului prin teatru”. Dramatizarea volumului de memorialistică, regia și scenografia îi aparțin lui Sorin Misirianțu. Monodrama este interpretată de Amalia Ciolan. Amalia Ciolan nu este un personaj, ci ea dă curs tuturor vocilor din trecut care se cer auzite (vocii Aniței Nandriș-Cudla și vocilor apropiaților acesteia, dar mai mult decât atât vocilor disperării, speranței, curajului, perseverenței, datoriei împlinite). Actrița Teatrului Național din București a fost implicată direct în procesul de creație, deoarece, odată intrată în posesia cărții, a început să resimtă nevoia de a mărturisi despre Anița Nandriș-Cudla, manifestând o empatie profundă cu trăirile acesteia.

Apărând cu un geamantan simplu, de lemn, îmbrăcată în negru, Amalia Ciolan e de o simplitate înduioșătoare. Evoluția ei scenică, însă, atinge cote de nuanțare actoricească nebănuite; e și naturală, dar și supraumană, dând curs rezistenței, efortului, capacității personajului de a trece prin situații de viață nebănuite și de a le depăși; e dramatică, expresivă, frizând grotescul – atunci când strigă, într-o stare de spirit vecină cu nebunia că vin moscalii, sau când picioarele-i devin infime, iar corpul i se balansează nefiresc, printr-un efect jucat, potențat de proiecție; nu te face să râzi, nu te face să plângi, te ține încordat, desfășurându-se întreagă prin povestea de necrezut. Iar când zici că a căzut în comă iremediabil, se ridică din nou cu o forță nebănuită – forța personajului pe care îl reprezintă și cu care se identifică prin simpatie și empatie.

Acest one-woman show, cu storytelling și proiecție, are ca miză reconstituirea istoriei recente. Realismul este depășit prin proiecție – peste imaginile din mediul natural (lanuri, cer, apă, foc, furtună, ochiul), redate în stilul folosit de Complicite, plutește umbra morții (păsări negre) și simbolul libertății pierdute (sârma ghimpată ce fragmentează și umbrește proiecția dintr-un colț). Proiecția video e de efect, chiar dacă nu tocmai originală. Dacă nu aș fi văzut one-man show-ul lui McBurney de la the Barbican, l-aș fi urcat pe actualul un piedestal pentru efectele speciale create prin proiecție. Însă notez doar că teatrul românesc e la curent cu ce se petrece în Occident și preia noile tehnici și estetici.

Decorul minimalist (panoul de fundal pentru proiecție, simulând un zid de cărămidă, și sârma ghimpată din fața spectatorilor) pune anumite limite: între spațiul libertății cucerite prin războaie de independență și revoluții, spațiul spectatorului, și spațiul celui ce se zbate pentru subzistență, libertate, regăsire de sine, recucerirea demnității umane. De asemenea, între Europa de Vest (proiecțiile amintesc aproape incredibil de mult de un spectacol occidental) și marginile Europei, până dincolo de granițe.

Cu prilejul manifestării de la Chișinău, apreciez interesul organizatorilor pentru ”teatrul românesc” de la Nistru pân’ la Tisa. De asemenea, rețin preocuparea scriitorilor și a regizorilor din Republica Moldova pentru rescrierea a ceea ce ei numesc ”istoria neamului”. În acest sens, aș menționa spectacolul de teatru documentar Copiii foametei. Mărturii, în regia Luminiței Țîcu, bazat pe mărturiile supraviețuitorilor foametei din 1946-1947.

Tot pe această temă, cu sprijinul cu sprijinul Institutului de investigare a crimelor comunismului în România, Larisa Turea a publicat Cartea foametei (Editura Curtea veche, 1998). Pentru  a impune colectivizarea, sovieticii au apelat la metoda crudă a înfometării. Iar genocidul este cutremurător deoarece autoarea nu menționează doar moartea a sute de mii de oameni, ci situații limită când părinții ajunseseră să își mănânce copiii. Aceste element mi se pare de domeniul fantasticului, cu atât mai mult cu cât contrazice teoriile privitoare la instinctul de conservare. (Instinctul de conservare a speciei este cu mult mai puternic față de cel al conservării individuale).

 Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/04/intalnirea-teatrelor-nationale.html