Goldberg Show: Pe muchia dintre farsă și inefabil

Mihai Măniuțiu este unul dintre cei mai actuali creatori de spectacol din teatrul românesc; pe cât de spectaculos în montări, pe atât de profund conceptual. De această dată, cu Goldberg Show, și-a găsit un partener pe măsură: George Tabori. Spectacolul este viu, alert, cursiv, dens, atent lucrat în ceea ce privește conlucrarea dintre regizoral, scenografic și coregrafic, tehnic ireproșabil.

Ca o repetiție de teatru în teatru, Variațiunile Goldberg (1991) reiterează, mai întâi ca farsă și apoi efectiv, momente semnificative din Vechiul și Noul Testament (crearea lumii, scena Paradisului, Cain și Abel, dansul în jurul Vițelului de Aur, Moise și Aaron, răstignirea), cu inserții metateatrale (pauzele dintre scenele repetate, polemici regizor-asistent, regizor-actori, conflicte amoroase între regizor și actrița din rolul Evei). Adaptarea preia și face mai evidentă latura metateatrală (scenografa, regizorul tehnic etc.).

Tabori inversează metafora shakespeariană a lumii ca teatru, explicând teatrul prin viață, dragoste sau moarte. În acest sens, o serie de replici rămân memorabile, chiar dacă registrul metateatral este, de cele mai multe ori, unul parodic: ”în iubire, ca și-n teatru, nimic nu e ca prima oară”, ”celibatul e bun pentru Biserică și e bun și pentru teatru”, ”teatrul e unica alternativă la morgă” etc. Însă unele afirmații sunt serioase, lăsând loc de meditație și controversă: ”omul e teatrul, nu tehnica”, ”Oare teatrul trebuie să placă?”, ”Iubiți teatrul?”.

Prin urmare, disputa de fond dintre regizorul Mr Jay (Călin Chirilă) și Goldberg, asistentul său (Marcel Iureș), o reprezintă teatrul. Pentru regizor, ”teatrul este mort”, acesta căutând o modalitate radicală de a șoca printr-un ”teatru al cruzimii” (cum ar fi, o crucificare pe viu a evreului Goldberg, supraviețuitor al Holocaustului, într-un teatru din Ierusalim), în timp ce pentru secondantul său teatrul este sacru, purificator, mântuitor. Asistentul regizorului crede în teatru și în miracol, în timp ce regizorul – nu.

Comutând registrul, din nou dinspre teatru înspre lume, Mihai Măniuțiu vine cu o ipoteză regizorală explozivă, în cheie parodică: Și dacă lumea nu se mai află în stăpânirea lui Dumnezeu? Dacă regizorul lumii nu e Dumnezeu, ci Lucifer? Iar creatorul (autorul) acesteia e ”mort”? Ipoteza este susținută de jocul actoricesc exemplar al lui Călin Chirilă, voit ridicol atunci când își arogă atotputernicia divină, alteori contemplativ, scăpărător, subtil și cu alunecări spre grotesc, atunci când ia forma diabolicului; el excelează prin trecerile bruște între cele trei ipostaze, regizorul autoritar, cinic, dar plin de slăbiciuni, Dumnezeu și Lucifer.

La această ipoteză se adaugă alte idei ce întregesc conceptul regizoral: lumina și umbra (binele și răul) nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede, valorile contemporanilor noștri îi plasează într-un con de umbră, nivelul spiritual al omenirii a scăzut îngrijorător de mult. Ideea că lumina și umbra se completează survine din discuțiile între regizor, asistent, actori – virtuți cardinale (îndurarea, iubirea aproapelui, toleranța) sunt ”inventate” din defecte umane. Principiile creștinismului sunt redescoperite prin luare-n derâdere; umorul, ironia, cinismul ascund o căutare și o luptă (scena Moise-Aaron). În ipostazele lor de bază, Mr Jay și Goldberg simbolizează lumina divină și umbra acesteia, deși interpretările actorilor exprimă exact opusul: teatralitate vizibilă, compoziții dinamice (C.C.) versus teatralitate discretă (M.I.). Marcel Iureș explodează de deznădejde în interpretarea deosebită a monologului lui Iona, asistat în delirul prevestitor al dezastrului de Madam Mop (Tatiana Ionesi), maternă, alinătoare – trimitere mutatis mutandis la Maria. Chiar dacă sacralitatea și diabolicul îmbracă alte forme în secolul nostru, nu rămân nereperabile.

 În același timp, credința în salvare rămâne unica alternativă viabilă. În viziunea lui Mihai Măniuțiu, centrul de greutate al spectacolului îl reprezintă scena crucificării (susținută excelent muzical și printr-o anumită austeritate reverențioasă a imaginii din final, pierdute într-o lumină caldă, misterioasă), când trăirea live a tainei euharistice devine posibilă prin teatru. Reprezentarea, mimesisul fac loc teofaniei. Ca atunci când asculți Bach. Funcția teatrului devine una aproape ritualică, iar spectatorul ajunge contemporan cu patimile lui Iisus („Teatrul este arta imposibilului”).

Parodia și seriozitatea, comicul grotesc și gravitatea reușesc astfel să se armonizeze admirabil într-o montare ancorată în mitologic, echivocă (Tereza/Livia Iorga o interpretează pe Eva prin Lilith, având în vedere dansul la bară sau cel orgiastic din scena Paradisului), dar și în acord cu tendințele actuale ale teatrului (muzică live, coregrafie, proiecție). Conceptul regizoral îmbracă modalitatea spectaculară a teatrului contemporan. Nu cred să lipsească vreunul dintre ingredientele unui spectacol actual: fluent, fără blackout; scenele sunt legate prin momente de coregrafie ce dublează excelent parodia scenariului (cei 16 tineri susțin intens, concentrat, expresiv, unitar dansurile, mișcați parcă de o forță exterioară) și prin întreruperile regizorului tehnic, jucat cu ghidușie de Horia Veriveș, ori ale scenografei, interpretate ironic, sobru de Doina Deleanu (vocea istoriei obiective); decor minimalist, accent pe lumini (un întreg arsenal de reflectoare și spoturi în mișcare funcționează impecabil, separând lumina de umbră, dar menținându-le totodată împreună prin efecte fumigene și aerul tulbure prins în intervalul fasciculului luminos; muzică originală într-un mixaj estetic abil, dinspre bufonerie (rock), înspre grotesc (prelucrări de muzică evreiască) și culminând cu inefabilul din scena răstignirii (prelucrare de muzică sacră); muzică vocală live (Cosmin Maxim este în mare vervă, simulând un rock star).

Soluțiile sunt amuzante și ingenioase (o bară de striptease pe un piedestal roșu în fața pomului cunoașterii, un schelet din carton coborât în completarea cortinei pentru proiecție, negru pe alb, cu merele punctate prin spoturi roșii; Golgota e un morman de recuzită de scenă – reflectoare nefuncționale, pe fundalul unui eșafodaj metalic aparent sudat în timp real și întrezărind culisele). Acestea formează un tot armonios cu jocul actoricesc teatral, actorii asumându-și registrul parodic care domină cea mai mare parte a spectacolului (dintre cei rămași nemenționați, în cele mai interesante dintre rolurile jucate – Ionuț Cornilă, ilar în costumul șarpelui, Doru Aftanasiu, grotesc în Adam, Radu Ghilaș, bizar în balerina cu epoleți). Chiar când nu sunt scânteietoare, elaborate (în acord cu explozia muzicală, coregrafică și de lumini), ci simple halate albe de baie sau veșminte lejere negre, costumele, actualizate, sunt adaptate fiecărei scene și esteticii spectacolului (parodic, grotesc, absurd, dar și contemplativ, inefabil).

(Goldberg Show. Facerea lumii și alte întâmplări, după Variațiunile Goldberg de George Tabori, traducere: Alexandru Al. Șahighian, adaptare: Anca Măniuțiu, regie: Mihai Măniuțiu, decor: Adrian Damian, coregrafie: Andrea Gavriliu, light design: Lucian Moga, Cristian Șimon, muzică originală: Mihai Dobre, asistent coregrafie: Oana Sandu, costume: Cristina Milea, distribuția: Marcel Iureș/Goldberg, Asistentul regizorului, Călin Chirilă/Mr Jay, Regizorul, Tatiana Ionesi/Madam Mop, femeie de serviciu, Livia Iorga/Tereza Tormentina, superstar, Doina Deleanu/Ernestina van Veen, scenografa, Cosmin Maxim/Vițelul de Aur, Doru Aftanasiu/Raema, Ionuț Cornilă/Maș, Radu Ghilaș/Iafet, Horia Veriveș/regizorul tehnic și dansatorii/Hell’s Angels, avanpremiera: 10 iulie 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/07/goldberg-show-pe-muchia-dintre-farsa-si.html