Agamemnon (Nașterea tragediei, moartea speranței)

Numele lui Agamemnon, figură a mitologiei grecești, dă titlul piesei dramaturgului-regizor de origine argentiniană, Rodrigo García (2003). Eroii tragediei antice (Agamemnon, Clitemnestra, Egist) devin antieroii lumii contemporane (echivalențele nominale de pe ilustratele trimise din distopia intitulată ”undeva”). Trăim într-o lume gata făcută și contrafăcută. Suntem o ”omenire fără omenie”, lipsită de originalitate/valoare/spiritualitate. Consumăm compulsiv produsele acestei lumi, până ce sângerăm.

Poemul subversiv al lui Rodrigo García este transpus scenic de Andrei Măjeri cu mijloacele teatrului absurd, fără a exclude teatralitatea, explorând dramaticul și dramatismul la nivel de convenție (nu întâmplător, la începutul și finalul montării se reia melodia Puro teatro), chiar expunând teatralul la vedere (improvizația coregrafică dirijată de la început introduce conceptul de teatru ca iluzie în permanență demascată). În același timp, efervescența transpunerii scenice duce esteticul într-o zonă a teatrului militant. Anarhismul lui García se regăsește, însă poeticul se dizolvă în burlesc sau în tăceri semnificative. Fără a fi un poem anarhist, spectacolul reușește să surprindă nașterea tragediei domestice, printr-o dublă ridiculizare a apolinicului (WC-ul aurit) și a dionisiacului (voluptatea trucată), și moartea speranței (sunetul de raid aerian din main track).

Comedia neagră rescrie tragedia, implicând parodia și grotescul. Monodrama este redată pe multiple voci, organizate în jurul a trei ipostaze (familia formată din tată, mamă și fiu), care nu devin personaje. Vocea narativă inițial unică este divizată între trei actori. Vocea narativă este pasată de la un actor la altul, triplată și suprapusă polifonic, amplificată prin microfon sau portavoce, fluierată, înregistrată și ulterior integrată în spectacol, transpusă prin rapping, succintă pantomimă, song (La Lupe, latino lullaby cu iz afro-canadian), mișcare scenică ritmică și se stinge atunci când surprinde, concluziv, saturația, iremediabilul/neputința, dar și neobișnuitul/irepetabilul, sau perplexitatea.

Temele abordate critic de Rodrigo García în Agamemnon (consumismul, birocrația, liberalismul economic, cinismul semenilor, nevoia de surmontare a angoasei ori a extazului ca febră a cumpărăturilor inutile, violența domestică) sunt explicitate prin soluții sugestive: căruciorul de supermarket, hârtia de WC aurită și multifuncțională, doza de Pepsi din peruca albastră a lui Miriam Cuibus, banda de alergare prevăzută cu ventilator și o plantă din care actrița înfulecă nevrotic, ochelarii de parașutist și masca de protecție respiratorie ale Sânzianei Tarța, sistemul format din cască de protecție galbenă și două doze de Pepsi simetrice pe cap, din care Sorin Leoveanu degustă printr-un tub ca de perfuzie, și impermeabilele galbene. Apoi, prin soluții tot mai ingenioase  – banda adezivă reflectorizantă galben cu negru, izolând copilul, legat și îndopat, de normalitate, costumul gonflabil de proporții, dar foarte mobil – sacul de box al familiei, impermeabilele pentru picăturile de rouă, ce se prind în pânze de păianjen. La final, actorii nu mai joacă, ci recuperează poezia, murmurând.

Scenariul, revăzut de Măjeri, aspiră la o cursivitate care la García rămânea în stadiul de fragmentaritate suspendată postmodern. Într-unul dintre momentele cruciale (KFC), regizorul intervine și trasează schema tragicului cu mijloace inedite (țările cele mai bogate/marile puteri – baxuri de jumătate de litru de apă plată și un bidon mare [USA], în loc de aripioare de pui). Speranța e gunoiul ce înconjoară lumea industrializată unde s-a născut tragedia. Tragedia ce s-a născut în țările industrializate și speranța sunt simulate prin storytelling, dinamizat de jocul actorilor, cu accent pe voce, mimică și cu decor minimalist. Scenele (de)curg una (di)-ntr-alta firesc. Luminile sunt adaptate fiecărei scene (spoturi flash, alternanță cromatică, nuanțând contrastele cald-rece). Rețin preferința pentru opoziția galben-albastru (nu doar lumini, ci și scenografie, costume).

Regizorul valorifică talentul celor trei actori de la Teatrul Național Cluj-Napoca în registre complet diferite, care se armonizează contrapunctic. Inițial nonșalant, ironic și detașat, Sorin Leoveanu ajunge să-și trăiască rolul cu o forță demențială, hamletiană. Pe spatele tricoului său negru e imprimat mesajul ”to buy or not to buy”, iar în partea din față – ”#matador”. Având poate misiunea de a ucide grosierul, naratorul se declară istovit de priveliștea celor mulți – oamenii ready-made într-o lume ready-made, care, fără a contrazice previzibilul, își expun primitivismul poleit cu civilizație, și fac afaceri. De fapt, el preferă omul natural, în schimbul contemporanilor sadici, avizi după produse de consum și după bani. Având o comprehensiune actoricească incredibilă, Miriam Cuibus are soluțiile ce-i sunt încredințate la degetul mic, trecând cu ușurință de la comedie la dramă, apoi la detașare ironică față de ipostazele actoricești, părând să contribuie ea însăși la unele scheme. Foarte energică, Sânziana Tarța, ale cărei ipostaze actoricești nemaipomenite constituie compoziții diverse pe tiparul rapperului (pe care nu l-aș integra neapărat în categoria travestiului), susține principalele momente de song din spectacol și e foarte dinamică pe parte de mișcare scenică.

 (Agamemnon de Rodrigo García, traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ, regia: Andrei Măjeri, scenografia: Irina Moscu, distribuţia: Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Sânziana Tarța, premiera: 16 septembrie 2015, Teatrul Național Cluj-Napoca)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/07/agamemnon-nasterea-tragediei-moartea_93.html