Call It Art!

Call It Art! nu este interactiv (deși conține un moment savuros de joc cu publicul, pus să ghicească între picturile unor copii și cele aparținând unor artiști contemporani), ironizând alegerea scenariului simulată în alte spectacole (6 acvarii, dintre care fiecare e asociat unei opere de artă vizuală, iar în fiecare dintre acvarii spectatorii introduc, pentru alegerea variantei de scenariu, o bilă primită la intrare, însă scenariul e cel prestabilit). E artă teatrală activă, deoarece spectacolul intenționează să schimbe perspectiva publicului, să deplaseze preconcepții, să zdruncine viziuni. Nu s-a luat în calcul, strict în formularea conceptului, diversitatea posibilă a publicului, spectacolul nu e pregătit pentru publicuri diferite de publicul-țintă (ce nu agreează și respinge arta contemporană pentru că nu o înțelege). În același timp, performance-ul e o mostră de devised theatre, în sensul că actorii contribuie la replicile de scenă.

Prin spectacol, regizoarea și autoarea textului își propun să facă arta contemporană accesibilă publicului larg. Am găsit acest concept regizoral destul de lax. Și atunci i-am semnalat regizoarei faptul că ar fi un semn de întrebare în ceea ce privește conceptul regizoral, amintindu-i cum e structurat script-ul, din scene – manifest pe dos: 1. ”aceasta nu este o critică”; 2. ”aceasta nu este o lecție”; 3. ”aici nu e vorba despre feminism”; 4. ”nu e vorba despre România”; 5. ”aceasta nu este o confesiune”; 6. ”aici nu e vorba de o afacere”. Or, cele șase scene iau exact forma a ceea ce susțin că nu sunt. Tânăra regizoare Leta Popescu mi-a răspuns spontan, menționând lucrarea lui René Magritte, Ceci n’este pas une pipe. Presupun că ar putea deveni un punct de plecare pentru găsirea conceptului regizoral.

Foucault folosește ca ilustrare tabloul lui Magritte în critica teoriei reprezentării. Reprezentarea unei pipe (imaginea) nu este o pipă reală. Desigur, antireprezentaționismul teatral pe care l-am definit în multiple rânduri este în consens cu ideea că reprezentarea (teatrală) nu oglindește realitatea. Publicul accidental, avizat (artiști, curatori), nedelimitat de cel neavizat, la care am făcut referire mai sus, este alertat asupra faptului că: ”Nimic din ceea ce veți vedea aici nu e real, ne prefacem doar”. Mai mult, am remarcat în spectacol mărci ale antireprezentaționismului teatral: distanțarea actorului de rol/personaj(e), până la actorul ce simulează că se joacă pe sine, fracturând momentul teatral, și ieșiri din (dar și reveniri la) convenția teatrală. În plus, întrebări privitoare la artă, care pot avea în vedere și arta teatrală: Care e instanța autorizată să legitimeze un anume produs cultural (montare) drept artă (teatrală)? Artistul, criticul, publicul (numărul de spectatori prezenți la eveniment)?

Fiecare scenă trimite la [non]autodefiniri ale spectacolului în curs (performance, teatru experimental, minimalism, artă conceptuală). Am identificat ideile prezente în spectacolul de teatru și le-am interpretat, după cum urmează – 1. [non]critica: ironizarea artei contemporane constând din produse readymade, supralicitate de valoarea în bani a gustului; 2. [non]prelegerea – un succint istoric, trecând în revistă cu umor parcursul artei de la realism la artă nonfigurativă; 3. [non]feminismul: îmi amintește de LHOOQ – de altfel, o scenă bine scrisă și jucată, dar nu atât de bine integrată în economia întregului spectacol, o capcană întinsă ideilor banale, cum ar fi absența femeilor artist din peisaj; 4. [non]românitatea: identificarea prejudecăților ori a superstițiilor,  a pseudoautorităților (preoți, moderatori TV) ce complică/împiedică receptarea artei contemporane în România, într-o serie de micromomente cu roluri de compoziție hilare, jocuri de cuvinte, comic de limbaj, și recuzită ingenioasă – ”svastica”, un unicorn roz, însemnat cu un x de culoare neagră. Arta e suprainterpretată prin politicianisme ori fanatisme religioase; cubisme, suprarealisme sunt interpretate perspectival (folosind instrumentele artei figurative), limitat, mărginit (desenul abstract considerat ca fiind o denigrare a icoanei Sfântului Gheorghe). Autorii sunt taxați pentru exprimarea deocheată a personajelor lor; 5. [non]confesiunea: povestea reia ideea generală – spectacolul urmărește modificarea perspectivei auditoriului asupra artei contemporane; 6. [non]afacerea: se reia o idee anterioară, dar exprimarea prin joc actoricesc și replică, în special în momentul licitației, e de un comic plastic și suculent.

Spectacolul folosește mijloace extrem de variate, de la filmic, la documentar (proiecție în oglindă, adaptată la sala de joc, flashback, voci înregistrate, storytelling, redarea unor stenograme prin care tovarășii acuzau arta abstractă, scene rezultate în urma documentării asupra subiectelor menționate, recreând întâmplări cu artiști nonfigurativi ce chiar au avut loc, cum ar fi incidentul cu ”Pasărea măiastră” din vama Statelor Unite, modalități complet diferite de legare a scenelor etc.), și nu este scutit de inegalități sau paradoxuri. Actorii au roluri multiple, însă lucrul cu actorul nu e deloc strâns. Odată ce aceștia au înțeles ideile ce stau la baza textului foarte bine scris, și a construirii personajelor, sunt lăsați să își elaboreze rolul liber (prin colaborare/negociere cu regizoarea). Spectacolul te ține în priză de la coperta I (negarea graniței dintre actor și personaj) și până la coperta II (respingerea oricărei încadrări în tipologiile teatrale en vogue). Rămânând la latitudinea privitorului dacă acest spectacol de teatru poate fi numit artă. Din punctul meu de vedere, e vorba de artă teatrală conceptuală.

Într-un  monolog, acompaniat la o instalație de percuții (Patricia Brad), o ”nouă eră” a artei (cea actuală) e anunțată – ”copilul” părintelui artei moderne – Marcel Duchamp. De altfel, Duchamp este menționat în multiple rânduri în spectacol. Contează ideea din spatele obiectului devine ideea/ideile din spatele produsului (cultural, teatral) primează. Modurile de concepere sunt făcute vizibile, fără a fi work in progress. Lăsând destul loc teatralului, dar și interpretării.  

(Call It Art!, concept de Alexa Băcanu și Leta Popescu, regia: Leta Popescu, text: Alexa Băcanu, distribuția: Miriam Cuibus, Patricia Brad, Elena Ivanca, Miron Maxim, Bogdan Rădulescu, scenografia: Cristian Rusu, mișcarea scenică: Sinkό Ferenc, video: Lucia Mărneanu, Alexandru Lupea, light design: Jenel Moldovan, muzica: Dan Aga, în cadrul IIC 2016, 6 octombrie, Teatrul Național Cluj-Napoca)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/10/call-it-art.html