În căutarea Autorului

Tema ediției VI a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, festival în curs (3-9 octombrie 2016), este mai mult decât incitantă: ”În căutarea Autorului”. Cine este autorul spectacolului de teatru, dramaturgul sau regizorul? Întrebarea nu mai e justificată pentru creațiile colective (devised theatre) contemporane. Când autori pot fi și actorii, cea mai mare partea a textului de spectacol scriindu-se în timpul repetițiilor. Nemaifiind vorba de o piesă de teatru prealabilă, regizorul colaborează cu membrii distribuției, incitându-i să improvizeze, putând folosi metoda brainstorming-ului, ceea ce înseamnă că rolul său este chiar mai important decât al regizorului de tip tradițional (suficient, autoritar, cu pretenții auctoriale maxime), sugerând, ghidând, ajustând.

Întâlnirile de la Cluj, organizate într-o atmosferă cordială, dar cu un program dens, constau în dezbateri cu dramaturgi ale căror texte au fost puse în scenă la Teatrul Național Cluj-Napoca (Robert Cohen, Matei Vișniec și Rodrigo García), lansări de carte și, bineînțeles, spectacole de teatru, premiere sau selecții dintre montările teatrului, cu trupa teatrului, în parteneriat cu Teatrul ”Aureliu Manea” din Turda și cu Teatrul ”Tony Bulandra” din Târgoviște. A vedea un spectacol la el acasă (în deplasare, adaptarea la noua scenă putând crea uneori dificultăți), în cele mai bune condiții posibile, e o idee excelentă. În plus, modul de concepere a festivalului oferă posibilitatea cunoașterii în întregime a trupei și a specificului teatrului clujean. În același timp, e o ocazie oportună pentru a observa câteva dintre constantele teatrului clujean: libertate de creație și de expresie atât în ceea ce privește adaptarea textului, cât și în privința conceptelor și a soluțiilor regizorale, accent pe coregrafie, predilecția pentru teatrului antic actualizat (o direcție imprimată de regizorul Mihai Măniuțiu tinerilor care montează aici).

Primul autor de text dramatic menționat, Robert Cohen s-a bucurat realmente să își vadă piesele montate pe scena teatrului clujean, iar actorii din distribuție l-au primit călduros. Robert Cohen, profesor de teatru în SUA, vine dintr-un spațiu cultural unde, după cum bine știm, intervențiile pe text sunt acceptate doar cu acordul deținătorilor drepturilor de autor, iar, în cazul textelor clasice, sunt considerate un sacrilegiu, optându-se, în schimb, pentru mizanscene inovatoare, lăsând textul intact. Personal, consider această procedură una firească, nu pot concepe un alt mod de a pune problema drepturilor de autor. Dat fiind, însă, că cele două piese de teatru au fost scrise în anii ’60, necesitatea actualizării s-a impus, autorul acceptând cu entuziasm propunerile regizorului Răzvan Mureșan. Intuiesc faptul că ambele texte ale lui Cohen au caracter (auto)biografic, deși dramaturgul subliniază elementele din biografie care i-au inspirat cel de-al doilea text (Panglica lui Moebius). Ar putea părea dificil să înțelegem opțiunea pentru un spectacol centrat pe problematica homosexualității din America anilor `60, dar nu e. Mentalitatea din Statele Unite de atunci corespunde mentalității din România de astăzi. Situația nu e diferită nici în cazul problematicii abordate în Bzzap!: am putea identifica în România actuală termenii socioeconomici ai Occidentului anilor `60.

Răzvan Mureșan vine, în ceea ce-l privește pe Cohen, cu două abordări atât de diferite, încât ai putea crede că nici măcar nu sunt regizate de aceeași persoană. Bzzap!, respectiv Panglica lui Moebius diferă ca stilistică și spațiu vizual (extrem de actual versus realist; dinamic versus neelegant; spectacol glacial, necoagulat, cu personaje ce nu devin caractere versus realism psihologic, jocul actorilor degajând energie, relații tensionate între personaje, intrigă și conflicte de factură psihologică), prin soluții regizorale (pe de o parte, fragmentaritate, măști, travesti, ”ochiul” orwellian, atmosferă psihedelică pentru delirurile personajului principal, omul de afaceri Morris L., prins în secolul vitezei de modul de a trăi american, fără vis, iar, pe de altă parte, narativitate, atmosferă realistă, lipsind disimulările, chiar și acolo unde ar fi fost nevoie, pentru a nu intra în derizoriu, accent pe subiect), și coloană sonoră (de la rock, la muzică de relaxare sau clasică versus piese adecvate contextului și perioadei evocate, e.g. David Bowie, Space Oddity).

Bzzap! adresează problema corporatismului și a insuficienței unei vieți intrate în vertijul robotizării (jobul în cadrul companiei, plictisul cotidian, evadarea în onirism sau abuzul de stupefiante), iar mijloacele regizorale supralicitează tematica. Actorii fac față cu brio solicitărilor de interpretare (roluri nepsihologizate, joc exteriorizat, pe deasupra, opus modului tradițional bazat pe interiorizare): Diana Buluga, Alexandra Tarce, Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Cristian Rigman. Matei Rotaru are șarjări intenționate explozive, pe contre-emploi, Cristian Grosu face un travesti foarte bun, jocul reducându-se, exceptând mișcarea scenică, la o grimasă-laitmotiv. Patricia Brad e pusă în situația unei compoziții interesante ce nu reprezintă o provocare.

Cea de-a doua punere în scenă insistă pe chestiunea modelului parental, adesea considerat de societate nu tocmai unul bun, normal sau de preferat, în cazul familiilor constituite de cuplurile gay. Din momentul în care problema responsabilității survine în acest context (nepoata vine să locuiască la unchiul ei, despre care e află că e homosexual, spunând ”știu”, dar mascându-și perplexitatea, momentul fiind redat cu veridicitate de Patricia Brad), spectacolul devine el însuși unul serios, trecând de la umor și parodie (jocul efeminat al lui Miron Maxim, bufoneria lui Radu Lărgeanu) la dezbatere responsabilă. Relația dintre cei doi frați (Cristian Grosu, Ionuț Caras) e plasată la antipozi de interpretare. Pentru a sublinia nu atât conflictul declanșat de dubla neacceptare (Sam G. nu acceptă orientarea sexuală a fratelui său Herb G., pe care îl consideră un ”hetero refulat”, dat fiind că Herb însuși își ascunde orientarea – conflict interior, ducând la o tentativă de sinucidere), cât și implicațiile sociale – dreptul la fericire și la fi (lăsat) să fii ceea ce ești (micromonologul final). Happy ending-ul e singurul liant dintre cele două spectacole.

 Dana Țabrea