Respirații

Construit ca o succesiune de frame-uri, delimitate prin light design și tăceri semnificative, cu pauze mai mari sau mai mici între acestea, cu o vagă iluminație realizată din câteva benzi fosforescente lipite la nivelul superior al sălii mici de la Teatrul Luceafărul, peste heblu, și reflectoare duble, în oglindă, cu sound design în unele momente, fără a se insista pe latura muzicală, spectacolul Respirații, montat de Radu Nica la Teatrul Ariel, într-un decor minimalist, atrage atenția, în primul rând, prin faptul că e ultracurat lucrat din punct de vedere regizoral. Extrem de vigilent și de precaut, regizorul folosește marcaje pentru cele două scaune, de o parte și de alta a mixerului manevrat de cei doi actori, pentru delimitarea momentelor prin schimbarea luminii ori a sound-ului (când e cazul), coordonând în cele mai mici detalii atât mișcările acestora, cât și mersul spectacolului.

În al doilea rând, din ceea ce afirmă Radu Nica în cuvântul regizorului, pe versoul postcard-ului cu datele spectacolului, intențiile regizorale, corespunzând cerințelor de simplitate scenică, ale autorului dramatic contemporan, conduc înspre un spațiu teatral golit de ”imagine scenică”, punând în valoare textul, accentuând umorul de situație, mizând pe interpretarea firească a actorilor, și, nu în ultimul rând, pe imaginația spectatorilor. Cu toate acestea, spectacolul nu devine unul radiofonic, doar de ascultat, ci e cât se poate de incitant, ispitindu-te să te apropii tot mai mult de spațiul scenic, unde, puse la lucru, relațiile dintre cei doi protagoniști și situațiile prin care trec devin spumoase.

Radu Nica împarte în scene (devenind frame-urile din spectacol, la care mă refeream mai sus) textul constând din replici situațional-psihologice, conferindu-i concretețe,dinamică și plasticitate. Acțiunile ajung să se petreacă undeva anume (într-un magazin, în mașină, acasă, într-un club etc.), într-un anume moment, chiar anotimp, personajele având, de fiecare dată o stare anume, mai mult sau mai puțin descriptibilă. Temporalitatea e abil mânuită spectacular, timpul fiind când dilatat, când comprimat. Apoi, story-ul  e jonglat ca o minge de tenis dinspre nonșalanța, ironia, degajarea lui (Andi Gherghe), la implicarea, sinceritatea, umorul ei (Raisa Ané), cu schimbări de stare (ironia ori perplexitatea ei, îngrijorarea ori seriozitatea lui).

Capabilă să dea curs, la mică distanță, unor roluri diferite (ingenuă, ghidușă, gravă, malițioasă etc.), Raisa Ané are excelente abilități de mișcare scenică, care sunt valorificate în actualul spectacol, în limitele conceperii regizorale. Actrița de la Târgu-Mureș și-a evidențiat atât potențialul pe mișcare scenică, cât și capacitatea de a juca personaje variate, în cadrul unor compoziții reușite, în spectacolul MaRό de Székely Csaba, în regia actualului partener de scenă, Andi Gherghe.

Subiectul migrează de la aparent simplu (căsătorie, sarcină, pierderea sarcinii, despărțire, reîntâlniri, gelozie, reîmpăcare… până la moartea unuia dintre parteneri) la complex (responsabilitatea față de un copil adus pe lume, într-o societate nu tocmai perfectă, tarele posibililor părinți fiind hiperbolizate prin introducerea problemelor ecologice globale). Într-un spectacol rece (actorii sunt plasați în paralel și nu se privesc, adresantul lor fiind publicul), scenariul e viu prin interpretarea celor doi, trecând fulgurant prin stări de spirit contradictorii, corespunzând paradoxurilor lumii actuale. Întreaga lor viață, începând cu relația imatură de la început și încheind cu vizita ei la mormântul lui, e parcursă într-o oră și patruzeci de minute de spectacol.

Unele tente mai naturaliste, gesturi mai deșucheate ori o simplă intonație țin spectatorul în priză pe durata întregii reprezentații. Regizorul spectacolului e și el spectator. Controlând ca parcursul scenic să se desfășoare conform normelor, dar urmărind, în același timp, sunt convinsă, evoluția propriului spectacol – o nouă etapă, un public nou, noile reprezentări în imaginația spectatorilor (de la FITPTI). Experiențele fundamentale ale vieții (dragostea, căsătoria, un copil etc.), cu peripețiile inerente, cu bune și cu rele, nu doar se perindă, ca simple subiecte abordate performativ, prin fața spectatorilor, ci îi străbat emoțional, fie că unii le-au trăit, iar alții poate nu. Se pun probleme dintre cele mai serioase, dar la un nivel subtil, fără a face caz sau a abuza de ele (sensul vieții, limita iubirii, moartea). Umorul de bună calitate atenuează gravitatea. Nica fuge cu brio de melodramatic, dar nu poate evita subiectele tari; evadează în absurd, în comic, dar nu se poate abține să nu țeasă povești, dramatizând situații cu o coloratură psihologică extrem de fină.

 În modul cel mai paradoxal, stilul său iese cel mai bine în evidență prin acest tip de abordare regizorală voit neutră, voit antireprezentaționistă, luând în mod voit spectatorul drept complice. Nimic forțat, nimic tușat, totul e cât se poate de natural (în special, jocul actorilor) și totodată foarte profesionist. Chiar dacă e un spectacol la scară mică, e lucrat cu maximum de atenție, considerație și efort atât regizoral, cât și actoricește.

(Respirații/Lungs de Duncan MacMillan, traducerea: Mircea Sorin Rusu, regia, conceptul scenografic, light&sound design: Radu-Alexandru Nica, distribuția: Raisa Ané, Andi Gherghe, Teatrul Pentru Copii și Tineret Ariel Târgu-Mureș, prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, 12 octombrie 2016, Teatrul pentru Copii și Tineret ”Luceafărul”)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/10/respiratii.html