În spatele nimicului se ascunde ființa?

De cele mai multe ori, seriozitatea actului de cultură, așteptată reverențios în fotolii roșii, ca și cum produsul teatral ar trebui să ne ilumineze, începe nici mai mult, nici mai puțin, printr-un joc. Opunându-se autoritarismului școlii de regie românești tradiționale, Mihai Măniuțiu înțelege rolul elementului ludic în actul creator de teatru. Spectacolele de teatru-dans înspre care se orientează ar putea avea legătură și cu faptul că el nu crede într-un spectacol de autor ab initio: ”Autor devii, mărturisește Măniuțiu, după cum îți formezi echipa”.

Mizanscena ca (re)interpretare a textului dramaturgului s-ar putea converti în ceva mai mult, plecând de la o simplă lectură a textului, prin care regizorul modifică intențiile autorului dramatic. Dacă regizorul și dramaturgul sunt una și aceeași persoană, atunci, la nivel artistic, dedublarea e inevitabilă. Însă ea poate fi evitată printr-o alegere adecvată a echipei de lucru (performeri/actori, dansatori, coregraf, scenograf, light designer, compozitor etc.) și printr-o modalitate de lucru democratică: regizorul e autorul conceptelor regizoral, coregrafic, scenografic etc., însă fiecare membru al echipei e perfect responsabil și, în egală măsură, creator.

Scenariul la 3 ore după miezul nopții (semnat de Mihai Măniuțiu) introduce încă de la început convenția lui despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. Pretextând un interviu gazetăresc iritant (folosind voci înregistrate) despre premiera spectacolului în curs, luat chiar coregrafei și solistei Andrea Gavriliu de o reporteră de la Radio România Cultural, răspunsurile traduc, în limbajul corpului, al mișcării scenice și prin mimică, stări de spirit (jenă, ezitare, exasperare). În cazul de față, nu se poate vorbi despre estetica spectacolului în desfășurare (onirism, suprarealism, hiperrealism, postmodernism ș.a.), nu se pot defini dansul, viața, visul, moartea, existența, nonexistența ori nimicul. Tot ceea ce contează cu adevărat este inexprimabil și nu poate fi limitat prin descrieri. Dar, până la urmă, ceea ce nu ar trebui să conteze, intrând sub incidența nimicului, beneficiază de același regim al inefabilului. Pentru că în spatele nimicului se ascunde ființa?

Andrea Gavriliu construiește un limbaj coregrafic a cărui sintaxă se suprapune deplin peste sintaxa textului (în mod excepțional, scena cu chestionarul prelucrat și extins, din Jurnalul lui Max Frisch). Limbajul coregrafic inventat de Gavriliu, pe acompaniamentul sonor, pe alocuri original, iar în rest armonizând o varietate de fragmente muzicale (compozitor: Mihai Dobre) este de o precizie uluitoare, cu mișcări gândite la milimetru și executate impecabil atât de solistă, cât și de cei aleși de ea să o însoțească în periplul scenic ritmic ori sacadat, multiplicându-se rizomatic. Andrea Gavriliu nu doar creează o coregrafie surprinzător de logică, îmbinând de la mică distanță stiluri diferite (de la pași de balet la pași de breakdance, trecând prin tipologii coregrafice moderne, pașii fiind stilizați, mișcările sintetizate, ajungând la un stil propriu, deopotrivă de finețe și geometrie), ci reușește să fie ludică, amuzantă și ironică. Iese în evidență dintre toți, chiar când nu e în prim-plan, prin absența efortului (mișcările i-au intrat în carne și țâșnesc de undeva dinăuntru), dar și prin exactitatea cu care împlinește propria coregrafie. Iar ceilalți 9 dansatori și dansatoare, majoritatea actori (5 cupluri coregrafice, în total) o urmează ca un arc reflex.

Dintr-un spectacol autoreferențial cu și despre dans (o coregrafă experimentează noi formule de dans, 3 ore după miezul nopții, pregătind împreună cu trupa un spectacol de teatru-dans, care să aibă ca punct de plecare un poem al lui Paul Celan), se ajunge la un spectacol ce trimite, asemenea unui solilocviu infinit, la viața pe care învățăm să o trăim (”nebuni sunt cei ce încetează să fugă de ei înșiși”), la spectacolul lumii (”poate că spectacolul acesta nici nu există”), al vieții/scenei ca vis (sau poate că există doar în visul autorului său), ca sumă de alegeri, ca responsabilitate față de cei apropiați, la dragoste (mișcări senzuale cadențate, încadrate aceleiași matematici coregrafice), la inconștient și psihanaliză (”visele încetează după moarte?”), la divinitate ca nenumit (apofatism), și, nu în ultimul rând, la moartea pe care nu o înțelegem deoarece moartea nu poate fi trăită.

Or, noi înțelegem doar ceea ce ne e dat să experimentăm, să trăim. Misterul morții se aseamănă cu misterul inconștientului. Dacă murind, pierdem simțirea, conștiința, eul, așa cum o facem adesea în somn, poate că visul cel mai adânc ar fi indiciul firav despre ceea ce nu se poate vorbi și trebuie să se tacă. În acest caz, nu putem vorbi despre moarte și, scrâșnind din dinți, nu acceptăm irepetabilul individului (”Nimeni nu ne frământă din nou din pământ și argilă”, P. Celan, Psalm). Și avem dificultăți în a accepta până la capăt că acest/acel corp ce trăiește prin toți porii, această/acea privire, acest/acel gest, unice și irepetabile, vor pieri, odată cu dispariția noastră ori a cuiva drag. Cine n-a murit, nu ar putea înțelege. Și nu putem muri prin altcineva. Însă ne rămâne durerea pierderii unei ființe dragi. Și o teamă nesfârșită că nu o putem evita sau împiedica.

Spațiul scenic minimalist este amenajat de Tudor Lucanu: panoul de proiecție pe fundal, cu funcție multiplă, oglindă deformatoare sau cortină translucidă, simetrii utile (boxele uriașe laterale prin care intră/ies dansatorii), ruloul de hârtie din care Andrea Gavriliu își improvizează cu dexteritate o fustiță de balerină, saltelele, lateralele cu jocuri de lumini etc. Proiecțiile cu imagini sfâșietoare (file din evenimentele care au marcat memoria omenirii) și vocea percutantă a lui Marcel Iureș ne reamintesc cât de fragili suntem în fața propriilor dureri sau temeri.

(3 ore după miezul nopții, scenariul și regia: Mihai Măniuțiu, dramaturgia: Anca Măniuțiu, distribuția: Andrea Gavriliu, Vladimir Albu, Teodora Budescu, Roxana Fânață, Flavia Giurgiu, Adrian Loghin, Camelia Pintilie, Ana Pop, Antonia Teișanu, Vlad Troncea/Ciprian Valea, coregrafia: Andrea Gavriliu, scenografia: Tudor Lucanu, muzica originală și ilustrația muzicală: Mihai Dobre, Teatrul ”Tony Bulandra” Târgoviște, în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția a VI-a, 5 octombrie 2016)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/10/in-spatele-nimicului-se-ascunde-fiinta.html