E o zicere de bun-simț aceea că trecutul determină prezentul, anticipând
viitorul. Această maximă s-a concretizat la Brăila, prin tema onest formulată ”Teatrul,
între poveste și criză”, a celei de-a X-a ediții a Festivalului ”Zile și Nopți
de Teatru la Brăila” (19-25 septembrie 2016), prilejuind redeschiderea Teatrului
”Maria Filotti”. Evenimentul nu marchează o simplă reconsolidare a teatrului, ci
redobândirea independenței artistice de trupa de actori – o trupă tânără în
componența căreia regăsim foarte mulți absolvenți ieșeni, unii recunoscuți la
nivel național pentru cariera dezvoltată în teatru și film (Liviu Pintileasa, Emilian
Oprea, Alin Florea, Narcisa Novac, Ramona Gîngă, Adrian Ștefan, Corina Borș,
Elena Andron).
Teatrul ”Maria Filotti” și-a câștigat un renume prin spectacolele montate aici
de Radu Afrim, prinse în festivaluri, chiar și la Iași (Plaja, 2004, Adam Geist,
2005, Omul pernă, 2008 și Sufletul. Puncte de veghere, 2009).
Asemenea spectacole au adus tinerii în avalanșă la teatru. Situația socială din
România diferă față de acum, să zicem, 7 ani (foarte mulți tineri fiind plecați în
străinătate). Dar teatrul rămâne o componentă esențială a vieții și destinului unui
oraș. Onorând invitația de a monta premiera
din deschiderea festivalului, Suntrack.
În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare, regizorul Radu Afrim
operează o ușoară schimbare de metodologie. Estetica ce-i configurează stilul
trece în plan secund, mizând, în schimb, pe regăsirea suflului tânăr și a
vigorii orașului, dincolo de cenușiul cotidian și de criza socioeconomică, în
sunet și culoare, resuscitând Brăila în care a montat Plaja și Omul pernă (realizări
anterioare la care face referire acum). Demonstrând responsabilitatea unui
regizor față de lumea în care trăiește și puterea acestuia în ceea ce privește
viitorul tinerilor.
Afrim aduce în scenă, pe lângă actori, 5 liceeni brăileni (Irina Anghel,
Mihai Jalbă, Andrei Moraru, Doru Ciutacu, Florin Stan), pe care îi distribuie
în roluri adecvate personalității lor, adaptând scenariul pentru aceștia, în
funcție de aptitudinile lor (Andrei, Doru, Irina sunt elevii Liceului de Artă
”Hariclea Darclée”, intrând în spectacol în urma unei audiții, iar pe Doru și
pe Mihai i-a descoperit într-un parc din Brăila, cântând la chitară), insistând
foarte mult pe naturalețea scenică, acordând un alt sens conceptului de ”a se
juca pe sine însuși”, negativ pentru un actor (care joacă mereu la fel), dar
pozitiv în contextul de față. Celor 5 li se alătură două membre ale clubului de
dans Lil Motion Dance School (Alexandra Grosu și Andreea Teodora Colț). Irina
mi-a confirmat că vor continua în direcția artelor spectacolului.
După cum indică subtitlul scenariului/spectacolului, e vorba de o căutare. E
o încercare teribilă, pe viu, de regăsire a libertății și nebuniei resimțite
cândva de regizor în porto-franco-ul
brăilean. Iar acolo unde nu sunt de găsit în trecut (arhive), Afrim le vânează
cu febrilitate pe străzi, pe faleză (proiecții), în cartierul lipovenesc, în
satele de dincolo de Dunăre (confesiunile rudelor cărora le-au plecat copiii
departe), în sunetele Brăilei (de la muzică lipovenească, armenească ori
turco-tătărească, la hip-hop), dar și printre amintiri ori, în ultimă instanță,
le construiește în imaginație. Fuga după un posibil colaborator pe stradă, strădaniile
de convingere a colaboratorilor (Nadejdia Isac, Nigeari Caramanlâ) să urce pe
scenă alături de actorii teatrului (Alin Florea, Narcisa Novac, Corina
Georgiana Borș, Valentin Terente), ori de se lăsa filmați și de a permite preluarea
videourilor, lucrul intens cu adolescenții sunt chestiuni cu care regizorul
chiar s-a confruntat.
”Zile și Nopți de Teatru la Brăila” în 5 titluri ar însemna: călătorie în
oniric (SUNTRACK), realism simbolic (Menajeria de sticlă, regia Sânziana
Stoican, Teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești), realism de tip soap opera (Când timpul nu se
mișcă, regia: Vladimir Anton, Teatrul Odeon București), grotesc paroxistic
(Cântăreața cheală, regia,
scenografia și design sonor: Slava Sambriș, Teatrul Național ”Eugene Ionesco”
Chișinău), teatru-dans (Aglaja,
regia: Ștefan Lupu, Centrul Cultural pentru Unesco ”Nicolae Bălcescu”
București).
Menajeria de sticlă rezistă prin jocul Florentinei Năstase și prin duetul
curat dintre Florentina Năstase și Cristian Popa (din partea II). Prin
intermediul rolului Laura, regizorul revede piesa, actualizând-o. Construit din
gesturi, mimică, priviri, voce, posturi, rolul Florentinei Năstase e unul
accentuat, însă actrița îl redă firesc, filtrând inteligent emoția care trebuie
să ajungă la spectator. E o demonstrație în forță de talent și o compoziție
neasemuită.
Când timpul nu se mișcă e proiectul unui tânăr regizor, care abordează textul în
manieră realistă, lucidă, lăsând actorii să evolueze cât mai credibil. Pe lângă
partea naturalistă, scenografia are elemente interesante (obiectivul de aparat
foto uriaș din stânga și proiecțiile umbrelor actorilor în spatele hărții,
permițând salturi regizorale în scenariu).
Cântăreața cheală e o înscenare curajoasă
(inversează momentele, inserează frânturi de text, fără a putea afirma că nu îl
respectă, folosind și varianta inițială, Englezește
fără profesor), o commedia dell’arte
postmodernă, cu fețe vopsite în alb, măști faciale și grimase (Dna Smith/Inna
Colbasiuc), încremeniri în gesturi fără stare interioară (Dl Martin/Dumitru
Mamei) ori ”în proiect” (Dl Smith/Laurențiu Vutcărău), personaje-artefact (Dna
Martin/Ana Jereghe), compoziții forzate;
o lectură mai mult sexologică, decât teatrologică (absurdul moral?), dar cu
umor copios, un absurd mai mult ilar decât tragic (Pompierul/Anatoli Guzic
aleargă în spate, din ce în ce mai dezbrăcat, cu un extinctor în brațe), reinterpretat
ca farsă (ceea ce îl aduce mai aproape de spectator), cu șarjări voite și extreme,
redarea interiorității-simulacru prin exagerare gestuală, în decor minimalist
(scaunele, becurile și capcana antimuște cu lipici), etalând mijloace
regizorale en vogue (jonglarea convenției
teatrale, muzică neașteptată, portugheză sau rock, dublarea personajelor/Mary),
uneori insuficient masticate, alături de soluții fumate sau absente (ziarul,
accent prea mare pe conversația inițială, se trece în revistă, neaprofundat ”Și
cântăreața cheală?...”, dar se zăbovește pe istorioare), cu soluții de
interpretare puse în valoare de actori capabili, cu abilități excelente de
vorbire scenică (cearta silabelor), ducând ideea absenței comunicării
interumane și a degradării spirituale la paroxism (expresia grotescă de pe
chipurile actorilor din final e a unor cadavre la începutul putrefacției). Mișcarea
scenică e reușită (posturi simetrice, în oglindă, sincroane perfecte), modalitate
de evitare a narativului.
Aglaja e o excelentă introducere în viața Aglajei Veteranyi,
latura biografică (replicile sunt esențializate, dramatizarea: Alina Petrică) fiind
concretizată prin muzică diversă, coregrafie de calitate, proiecție invazivă
mental, costume și recuzită ingenioase. Între cei 6 interpreți (Ștefan Lupu
intrând și el în joc) se creează o osmoză incredibilă. Alinei Petrică (deosebită
pe coregrafie) îi reușește jocul dintre interioritatea și exterioritatea
personajului principal (tipologia clovnului, simultan vesel și trist), în acord
cu tendința generală a spectacolului de
a armoniza contraste: e cea mai colorată și, în același timp, cea mai
tristă montare posibilă.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2016/10/teatrul-din-braila-intre-trecut-si.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu