Pe muchia fragilă ce desparte ura de adorație și admirația de resentiment, pot
apărea relații toxice, susținute de asemenea sentimente contradictorii,
succesive sau chiar simultane. Monodrama La
ordin, Führer! scrisă de autoarea austriacă Brigitte Schweiger,
transformată de regizorul Mihai Măniuțiu în spectacol, având caracter
autobiografic (bunica scriitoarei a murit într-un lagăr de concentrare)
investighează frenezia care-a cuprins mințile oamenilor odată cu apariția
hitlerismului. Ca o caracatiță cu mii de tentacule, totalitarismul fascist a
exercitat o fascinație incredibilă asupra tinerilor. Împărtășind destinul celor
care-l priveau pe Hitler pe furiș, aproape divinizându-l, protagonista (Maia
Morgenstern) ajunge să aibă un rol în sistem, în supravegherea celorlalți
deținuți, devenind o rotiță minusculă în marele mecanism, uitându-și condiția,
nedreptățindu-i din adorație naivă pe cei asemenea ei, servind Führer-ul adorat.
Protagonista se maturizează în lagăr: scenariul circular începe și se
încheie cu mărturisirile inițiale, marcate de propoziția ”Am înflorit în lagăr”.
Traumele copilăriei, venerația față de Führer, descumpănirea atunci când
originile îi sunt divulgate și blamate se amestecă într-un creuzet, rezultând o
subtilă asociere de emoții copleșitoare, contradictorii. Dragostea și ura,
admirație și dezamăgirea, adorația și disprețul sunt câteva dintre stările
contradictorii cărora Maia Morgenstern le dă curs prin întruchiparea
personajului său. O sclipire aproape nefirească a ochilor și o excelentă
coordonare a mișcărilor reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora actrița
gestionează raportul fragil dintre dragoste și ură. Maia Morgenstern se lasă pe
mâinile coregrafei Andrea Gavriliu, iar rezultatul e unul spectaculos: domină
scena prin prezență, are un moment de imponderabilitate surprinzător executat,
se alătură dansatorilor de grup și e incredibil de performantă pe mișcare
scenică.
În ceea ce privește elementele spectacolului, montarea reprezintă una
dintre cele mai închegate construcții, cu un personaj colectiv (dansatorii)
care se prelungește prin mișcări ferme, ritmice, la unison în decorul (Adrian
Damian) din cadre metalice, ușor manevrabil și foarte funcțional, schimbându-și
forma și poziția în funcție de moment. Coregrafia semnata de Andrea Gavriliu îmbină
gesturile simple cu cele elaborate, mișcările naturale cu cele încărcate de
subtilitate; pe alocuri e vorba de o coregrafie pantomimică, sugerând situații întregi
prin intermediul gesturilor și al mișcării scenice. Liantul dintre dansatori este
impecabil, cu o sincronizare perfectă ce denotă foarte multe repetiții,
exerciții nenumărate, multă voință și stăpânire de sine din partea celor aleși
să facă parte din personajul de grup (studenți în anul III la actorie, dar și
absolvenți). Muzica recognoscibilă este adecvată scenariului de lagăr, incitând
spectatorul să trăiască măcar în proporție de 1% sentimentele contradictorii
resimțite de protagonistă. Febrilitatea care-a cuprins mințile tinerilor este
redată prin mijloace opuse și complementare: pe de parte, mișcările
dansatorilor au o anumită cadență, aducându-i la un numitor comun, omogenizând
masa adoratorilor Führer-ului, iar, pe de altă parte, muzica antrenantă
reușește să destrame mirajul normei, rechemând în joc o dezordine fără de care
totul ar fi pierdut.
Spectacolul e un one-woman show complicat de prezența personajului
colectiv, o mostră de teatru-dans, având la bază un concept puternic,
incredibil de fluent, susținut de dansatori. La un moment dat, protagonista
renunță la costumația neutră, la griul dominant în vestimentația tuturor, în
schimbul unei rochii feminine și al rujului roșu aprins. E momentul ce
marchează clar opoziția dintre miraj și realitate. În același timp, dintre
opresor și oprimat, dintre omul care încearcă să își depășească condiția,
pariind pe un idol greșit, dintre călău și victimă, dintre rațiune și simțire,
propria conștiință putând deveni, după caz, victimă sau agresor. Cine nu se
poate ierta pe sine nu îi poate ierta nici pe ceilalți. Iar cine a adorat
idolul greșit ajunge să îl urască, dar să se urască și pe sine în egală măsură.
Femeia, care a crescut și s-a maturizat în lagăr, are sclipiri delirante în
ochi. Fenomenul adorației față de Führer, explorat aici prin mijloacele
spectacolului, merită o atenție sporită și atente investigații teoretice.
De ce este omul singurul animal capabil să își adore călăul până la crimă
pentru acesta, ajungând în cele din urmă, dacă are suficient timp la
dispoziție, să nege relația toxică, dezvoltată cu opresorul, prin resentiment?
(La ordin, Führer! de Brigitte
Schwaiger, regia: Mihai Măniuțiu, distribuția: Maia Morgenstern și Alexandra
Dușa, Valentin Oncu, Raluca Radu, Ștefania Misăilă, Nadina Cîmpianu, Bogdan
Ujeniuc, Cătălin Mocan, Sânziana Pintean, Mihaela Ceaicovschi, Monica Pop,
Alexandra Cheroiu, Claudia Moroșanu, Bogza Cristina, Vlad Marin, Corinias
Caraba, Iuliana Danciu, Andreea Jurj, Andrei Gîjulete, Bogdan Sălceanu, George
Olar, Theodor Gabăr, Andrei Han, Alex Macavei, Raluca Muntean, coregrafia:
Andrea Gavriliu, decorul: Adrian Damian, costumele: Claudia Castrase, muzica:
Șerban Ursachi, light design: Lucian Moga, o producție a Teatrului ”Aureliu
Manea” Turda, 3 octombrie 2016 IIC, prezentat în FNT 2016)
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2017/05/victima-calau-ura-si-adoratie.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu