Printr-un concurs de împrejurări favorabile, am ajuns să mă familiarizez cu
activitatea recentă a tinerei trupe de actori de la Ateneul din Iași (Cezara
Fantu, Codrin Dănilă, Dumitru Florescu, Daniel Onoae, Andrei Ciobanu, Ana
Hegyi, Vlad Baba, Erica Moldovan, Alexandra Macovei, Alexandra Paftală). Showcase-ul
(o selecție de spectacole din anul precedent și o premieră festivă) îmi permite
să îmi fac o idee cu privire la atmosfera și mizele noului Ateneu.
Mă voi referi la două puneri în scenă ale actorului Daniel Onoae deoarece reflectă
în mare măsură atmosfera spectaculară fresh,
dezghețată, deconectantă și faptul că Ateneul susține debutul actoricesc și
regizoral, având ca miză lansarea și afirmarea tinerilor. Spiritul de trupă de
la Ateneu degajă foarte mult entuziasm. Elaborarea unui spectacol presupune
deopotrivă muncă și ludic, efort și relaxare, teatral și improvizație. Daniel
Onoae pune în practică o regie de bun-simț, realistă, încercând să puncteze cât
mai mult detaliile (atenție la detalii), fără explicitări în exces sau
integrând explicitările în povestea propriu-zisă și în construcția
spectacolului.
Atenție, aterizăm! (adaptare după ”Boeing Boeing” de Marc Camoletti, regie:
Daniel Onoae, cu Cezara Fantu, Ana Hegyi, Alexandra Macovei, Alexandra Paftală,
Dragoș Maftei, Daniel Onoae, Ateneul din Iași, data vizionării: 14 ianuarie
2018) se evidențiază prin empatie cu sala; e genul de spectacol care prinde la
public tocmai pentru că spectatorii se regăsesc în situațiile comice, dar și în
personaje. Farsa începe atunci când cele trei logodnice succesiv-simultane ale protagonistului
(Bernard/Daniel Onoae) încep să se perinde egal îndreptățite prin spațiul
domestic. Situațiile sunt schematizate pentru a imprima un ritm alert montării.
Farsa continuă cu încercările prietenului Robert (Dragoș Maftei) și ale
servitoarei Berta (Alexandra Paftală) de a le ține la distanță una de cealaltă.
Și nu se sfârșește de fapt niciodată, în ciuda happy-endului forțat. Cu cât mai
incredibile devin situațiile în ceea ce privește micile detalii (de oră, de
organizare a spațiului scenic, în special ușile, de vestimentație), cu atât mai
mult actorul din fiecare spectator prinde aripi. Se pune accent pe improvizație
și pe inspirația de moment à la légère, distribuirea celor trei stewardese în
roluri pare destul de arbitrară, iar actorii tind să se joace pe ei înșiși, dar
spectacolul e reconfortant.
Cezara Fantu (în rolul Helga, stewardesa de la
Luftansa) a crescut foarte mult în ultimul timp și era poate cea mai indicată
să rezolve paradoxalul conflict comic dintre logodnica fidelă (corectitudinea
spiritului germanic) și amorul subit (pentru prietenul logodnicului ei), dintre
ludic și rigiditate de caracter. Personajele pot fi construite plecând de la tipologii
feminine în relație cu spiritul fiecărei nații; dacă se tatonează asemenea
prejudecăți, nu se rămâne totuși în tipare. Franțuzoaica Jaqueline (Ana Hegyi) tinde
mai degrabă să adopte atitudinea feminină autohtonă, gata să pună piciorul în
prag pentru un mariaj sănătos. Personajul Janet (Alexandra Macovei) se situează
în intervalul dintre pragmatismul americancei și superficialitatea proverbială
a amorului franțuzesc (sau cât de tehnic poate fi un French kiss). În ceea ce-l privește pe Dragoș Maftei, se descurcă
de minune, dar e insuficient solicitat regizoral; rolul nu reprezintă pentru el
o provocare, ci el aduce un plus spectacolului prin prezență. Prin mici
retușuri în construirea personajelor (și așa destul de fluide) și prin
improvizație, spectacolul ar putea arăta diferit de la o reprezentație la alta.
Însă empatia dintre omul din sală și omul din spatele actorului rămâne o constantă,
indiferent de măștile de moment.
Scandal în culise (de Michael Frayn, regie: Daniel Onoae, cu Ovidiu Ivan,
Alexandra Acalfoae, Dumitru Florescu, Alexandra Paftală, Codrin Dănilă, Cezara
Fantu, Dragoș Maftei, Alexandra Macovei, Ana Hegyi, Ateneul din Iași, data
vizionării: 20 ianuarie 2018) duce pe un alt nivel preferințele lui Daniel
Onoae pentru comicul de situație și pune mai multe probleme – raportul dintre
teatru și viață; ironizarea teatrului, persiflarea raportului regizor-actori, ridiculizarea
autorului; viața ca repetiție generală; cum, văzut din culise, teatrul scoate
la iveală forfota vieții; improvizația pusă-n joc atunci când un spectacol
deraiază; hazul de necaz atunci când viața a deraiat și lumea s-a smintit. Primul
act (teatru în teatru sub forma unei repetiții generale) are nevoie ca linia de
demarcație dintre jocul actorilor efectivi atunci când îi interpretează pe
actori și jocul actorilor atunci când interpretează personajele să fie mai ferm
conturată. Deoarece jonglările pe muchia fragilă dintre om, actor și personaj
interesează foarte mult în teatrul actual, e nevoie ca ”teatrul e ca-n viață”
sau ”în viață e ca-n teatru” să nu rămână simple formule (sau la nivel de
replică scenică), ci să se concretizeze prin conștientizarea nivelurilor
distincte de interpretare (”sunt actor și joc un actor care, la rândul său,
joacă un personaj”). De asemenea, trecerile între diferitele niveluri de
interpretare trebuie să fie fulgurante, fără ca spectacolul să piardă din
dinamism. Din ceea ce am observat, s-a ținut cont cu precădere de cel de-al
doilea aspect (ritmicitate, rapiditate) în detrimentul celui dintâi. Cel de-al
doilea act (spectacolul văzut din culise, cu decorul întors) este dificil din
punct de vedere tehnic. Cu atât mai mult cu cât ultimul act reia povestea reîntorcând
decorul spre spectatorul propriu-zis.
Pentru a evita complicațiile, s-a optat în
spectacolul la care mă refer pentru o variantă facilă tehnic, insistând pe
burlesc. Din culise se vede premiera – o harababură din cauza relațiilor dintre
actori/regizori (ca oameni), iar la o distanță de câteva luni se poate vedea normal
o reprezentație modificată de problemele accentuate din spatele scenei, dar
fără a fi nevoie ca actele al doilea și al treilea să fie unul oglinda celuilalt.
Actul al treilea probează în spectacolul montat de Daniel Onoae triumful (sau
eșecul, depinde unde te situezi) improvizației atunci când reprezentația e
bruiată de problemele din culise. Deoarece actorii din spectacolul lui Daniel Onoae
(nu doar cei din spectacolul în spectacol) își permit astfel să improvizeze la
rândul lor, actul al treilea e cea mai relaxa(n)tă și mai comică parte pentru
privitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu