Umanitatea, încotro?

Ce am făcut în ultimii 100 de ani, să zicem din 15 octombrie 1917 când a fost executată Mata Hari și până-n octombrie 2017 când Sophia, primul robot umanoid, cetățean al Arabiei Saudite, luptă pentru drepturile femeii și ale omului?

La această întrebare încearcă să răspundă performance-ul Mașina se oprește/Mașina Apocalipsei, regizat de Tilman Hecker, printr-o mixtură de sci-fi, teatru nondramatic, dar și dramatic, devised, dar și cu scenariu asumat, definit prin paradoxal și cultivarea ambiguității. Realizat în cadrul proiectului de rezidențe artistice UnderAct al Asociației Compania FaPt, a avut premiera pe 10 decembrie 2017 la TNI. Textul se inspiră din trei cărți – The machine stops de E.M. Forster, Apocalypse de D.H. Lawrence și Homo Deus. A Brief History of Tomorrow de Yuval Noah Harari. Dacă primul text conferă firul narativ, celelalte două furnizează câteva idei pentru filosofia ce susține spectacolul.

Inițial conceput ca spectacol-lectură, urmând un fir narativ (călătoria mamei lui Kuno pentru a-și vedea fiul), spre final se dramatizează (ieșirea lui Kuno la suprafața pământului), dar performance-ul nu are personaje, actorii devin voci în poveste și în afara ei (Andreea Boboc, Georgeta Burdujan, Adi Carauleanu, Petru Ciubotaru, Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Andrei Sava, Catinca Tudose, Gelu Zaharia), voci care se acordă sau se suprapun polifonic pe muzică armonioasă sau stridentă (vioară: Oana Severin, pian: Ramona Cojocaru). În mod neașteptat, poezia și emoția își fac loc în spațiul scenic auster, dominat de reflectoare ce urcă sau coboară, în funcție de moment, presărat cu stative pentru portativ (stage design: Tilman Hecker). Lirismul constituie o excepție de la atmosfera postdramatică dominantă și contrastează cu întreaga construcție spectaculară. Impresionează trecerile fulgurante între scene și schimbările imprevizibile ale spațiului audio-vizual, sincronizarea luminilor și sunetului. Iar când toți actorii intonează un cântec în limba germană, o senzație de colind străbate scena.

Dacă în ultimul secol omul s-a confruntat cu foametea, boala și războiul, astăzi e mai puțin probabil ca oamenii să moară de foame decât din cauza alimentației proaste, de boală decât de moarte bună, uciși de teroriști decât prin sinucidere. Tehnologia pe zi ce trece tot mai avansată, creșterea speranței de viață (”40 de ani a devenit noul 70”), dezvoltarea inteligenței artificiale reprezintă noile provocări. În același timp, omul s-a îndepărtat de cosmos și s-a însingurat de mediul natural și de ceilalți oameni, înconjurat de gadget-uri. Raportul omului ca microunivers cu macrouniversul nu mai interesează astăzi. Stilul de viață tradițional a fost înlocuit de modul de viață hi-tech. Mașina (Internetul) ne izolează într-o cameră și ne menține în același timp conectați, dar într-un mod artificial, lipsind contactul direct, epidermic cu lucrurile, cu ceilalți. Nu mai avem acces la bucuriile simple, nu mai privim soarele, luna, stelele. Ne privim prin intermediul camerelor și vorbim prin intermediul microfoanelor. Trăim Apocalipsa în fiecare zi, lăsându-ne conduși de lumea virtuală, refuzând ”conexiunea cu universul, cu omenirea cu familia”, împotrivindu-ne la ceea ce e firesc.

Printr-o apologie a simțurilor și o critică a omului din era tehnologică, a omului ”mort-viu”, care nu mai simte nimic și căruia îi e imposibil să-și mai imagineze ceva, dominat de o dorință inexplicabilă de mai mult și de o insațietate de nesatisfăcut, este criticat ”cel de-al doilea creștinism”, glorificându-l pe omul slab compatibil cu o asemenea viață artificială. Omul puternic, dornic să respire aerul tare al munților, este anihilat în plan religios și politic de dominația omului slab, aliat cu noile tehnologii și cu modul de viață impus de acestea; supraomul (omul upgradat din ce în ce mai mult, aliat cu robotul și computerele), copiii creați genetic sau folosirea inteligenței artificiale la om ar putea conduce în viitor la sfârșitul civilizației umane.

 Dana Țabrea