Trei texte de teatru pentru cei mici și pentru cei mari

Volumul coordonat de Oltița Cîntec, intitulat Trei texte de teatru pentru publicul tânăr, cuprinzând piesele de teatru ”Cenușăreasa”, ”Scufița roșie” și ”Pinocchio” de Joël Pommerat, a apărut anul trecut la Editura Timpul din Iași, fiind editat cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr 2017. Cele trei povești celebre au fost rescrise de dramaturgul și regizorul francez Joël Pommerat pentru a putea fi puse în scenă în cadrul unor producții pentru cei mici, nelipsind nici varianta unor montări pentru cei mari, de fapt pentru orice tip de public și au fost traduse din limba franceză de Georgeta Cristian, Mihaela Michailov, respectiv Ioana Moldovan.

Fiecare dintre cele trei texte reprezintă o interpretare a poveștii la care se raportează plecând de la o categorie filosofică cum ar fi logosul, timpul sau adevărul. În acest mod, fiecare dintre cele trei texte pentru cei mici, dar și pentru cei mari pune în joc o filosofie. Mai mult, de fiecare dată e vorba de o filosofie de viață. Cuvintele ne pot schimba viața în funcție de felul în care le citim, timpul este ceea ce ne leagă de cei dragi nouă printr-o percepție comună a lumii noastre, iar adevărul este bunul nostru cel mai de preț. Filosofia privind cuvintele și modul în care acestea ne schimbă viața este dezvoltată în rescrierea poveștii ”Cenușăreasa”. Cenușăreasa e o fată modernă, Sandra, care și-ar putea rata viața din neatenție, pentru că a interpretat greșit cuvintele mamei ei pe patul de moarte. În față sunt aduse subiecte care contează în societatea în care trăim (familia, dragostea, moartea) și modul în care ne raportăm la aceste valori sau teme. Joël Pommerat desacralizează povestea (mama vitregă își pierde pantoful când merge la noul bal, încercând să-l convingă pe prinț că ea e aleasa) și introduce noi straturi de tandrețe, mai accesibile cititorului/publicului contemporan (neștiind ce să-i dea în dar Sandrei, prinț îi oferă unul dintre pantofii lui). Mitologii întregi sunt astfel răsturnate, iar povestea se rescrie, având la bază noi înțelesuri (egalitatea dintre sexe, feminismul, relațiile de tip tradițional față în față cu cele moderne etc.).

O altă filosofie de viață ne pune în legătură cu ideea de timp și modul în care ne facem timp pentru ceilalți (chiar de la început aflăm că mama fetiței nu avea timp să se joace mai mult cu fetița ei), cum ne lăsăm acaparați sau ”înghițiți” de timp (una dintre posibilele semnificații ale fiarei sau lupului), cum timpul subiectiv e perceput altfel decât cel obiectiv, măsurabil (călătoria fetiței în pădure, jocul cu propria umbră), cum se succed generațiile în timp (modul în care scrie Joël Pommerat despre fetiță, mama ei și mama mamei fetiței, insistând pe asemănările dintre ele este evocator în acest sens și absolut seducător). De data aceasta, deși rescrisă, povestea rămâne într-un alt univers, nu e actualizată foarte mult. Lupul și fetița fac o întrecere în ceea ce privește timpul în care vor ajunge, pe drumuri diferite, la casa bunicii. Lupul câștigă și le înghite pe amândouă folosind trucurile din vechea poveste. Numai că acum e cu happy-end. Universul la care face trimitere autorul este cel în care a trăit mama acestuia, la care chiar face referire în final. În copilărie, aceasta străbătea un drum foarte lung înspre școală, ceea ce îl face pe dramaturg să o asemene cu protagonista poveștii (Scufița roșie). În același timp, autorul are la rândul lui o fetiță pe care vrea să o apropie de universul teatrului.

În cel de-al treilea text, povestitorul insistă foarte mult pe ideea de adevăr. Pe adevărul poveștii și al lumii ficționale. Adevărul ficțional nu este același lucru cu adevărul real și e vorba de lumi distincte, la care ne raportăm diferit. Însă, de această dată, autorul face un pact de veridicitate cu cititorul/publicul. El se obligă cumva să spună adevărul, insistând pe credibilitatea lumii teatrului construite la limita lumii reale. E vorba de o convenție, de asumarea adevărului poveștii și de promisiunea că lumea acesteia și înțelesurile puse în joc vor fi luate în serios de către cititor/public. Cel mai mare accent este pus pe ideea de schimbare. Așa cum e adevărat că Pinocchio e o păpușă, o marionetă sculptată în lemn de un meșter, tatăl său, care la final se va transforma într-un băiețel adevărat, e la fel de adevărat că oamenii se pot schimba, devenind mai buni pentru ei înșiși și pentru ceilalți. În acest mod, metamorfozele ontologice, de nivel existențial sau cele care privesc schimbarea caracterului cuiva sunt în egală măsură posibile.

Pentru ca învățămintele acestei povești transpuse în limbaj dramatic să ajungă la cititor/public și să-l influențeze, e nevoie ca acesta să creadă în adevărul evenimentelor care constituie povestea. Întâmplările sunt făcute adevărate de o convenție stabilită între povestitor și cititor. Fiecare dintre poveștile dramatizate de Joël Pommerat implică un povestitor, prin intermediul căruia autorul poate stabili o legătură indirectă cu cititorul/publicul. Cele trei texte ale lui Joël Pommerat se citesc pe nerăsuflate și sunt savuroase atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/01/trei-texte-de-teatru-pentru-cei-mici-si.html