Trei texte de teatru pentru cei mici și pentru cei mari

Volumul coordonat de Oltița Cîntec, intitulat Trei texte de teatru pentru publicul tânăr, cuprinzând piesele de teatru ”Cenușăreasa”, ”Scufița roșie” și ”Pinocchio” de Joël Pommerat, a apărut anul trecut la Editura Timpul din Iași, fiind editat cu prilejul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr 2017. Cele trei povești celebre au fost rescrise de dramaturgul și regizorul francez Joël Pommerat pentru a putea fi puse în scenă în cadrul unor producții pentru cei mici, nelipsind nici varianta unor montări pentru cei mari, de fapt pentru orice tip de public și au fost traduse din limba franceză de Georgeta Cristian, Mihaela Michailov, respectiv Ioana Moldovan.

Fiecare dintre cele trei texte reprezintă o interpretare a poveștii la care se raportează plecând de la o categorie filosofică cum ar fi logosul, timpul sau adevărul. În acest mod, fiecare dintre cele trei texte pentru cei mici, dar și pentru cei mari pune în joc o filosofie. Mai mult, de fiecare dată e vorba de o filosofie de viață. Cuvintele ne pot schimba viața în funcție de felul în care le citim, timpul este ceea ce ne leagă de cei dragi nouă printr-o percepție comună a lumii noastre, iar adevărul este bunul nostru cel mai de preț. Filosofia privind cuvintele și modul în care acestea ne schimbă viața este dezvoltată în rescrierea poveștii ”Cenușăreasa”. Cenușăreasa e o fată modernă, Sandra, care și-ar putea rata viața din neatenție, pentru că a interpretat greșit cuvintele mamei ei pe patul de moarte. În față sunt aduse subiecte care contează în societatea în care trăim (familia, dragostea, moartea) și modul în care ne raportăm la aceste valori sau teme. Joël Pommerat desacralizează povestea (mama vitregă își pierde pantoful când merge la noul bal, încercând să-l convingă pe prinț că ea e aleasa) și introduce noi straturi de tandrețe, mai accesibile cititorului/publicului contemporan (neștiind ce să-i dea în dar Sandrei, prinț îi oferă unul dintre pantofii lui). Mitologii întregi sunt astfel răsturnate, iar povestea se rescrie, având la bază noi înțelesuri (egalitatea dintre sexe, feminismul, relațiile de tip tradițional față în față cu cele moderne etc.).

O altă filosofie de viață ne pune în legătură cu ideea de timp și modul în care ne facem timp pentru ceilalți (chiar de la început aflăm că mama fetiței nu avea timp să se joace mai mult cu fetița ei), cum ne lăsăm acaparați sau ”înghițiți” de timp (una dintre posibilele semnificații ale fiarei sau lupului), cum timpul subiectiv e perceput altfel decât cel obiectiv, măsurabil (călătoria fetiței în pădure, jocul cu propria umbră), cum se succed generațiile în timp (modul în care scrie Joël Pommerat despre fetiță, mama ei și mama mamei fetiței, insistând pe asemănările dintre ele este evocator în acest sens și absolut seducător). De data aceasta, deși rescrisă, povestea rămâne într-un alt univers, nu e actualizată foarte mult. Lupul și fetița fac o întrecere în ceea ce privește timpul în care vor ajunge, pe drumuri diferite, la casa bunicii. Lupul câștigă și le înghite pe amândouă folosind trucurile din vechea poveste. Numai că acum e cu happy-end. Universul la care face trimitere autorul este cel în care a trăit mama acestuia, la care chiar face referire în final. În copilărie, aceasta străbătea un drum foarte lung înspre școală, ceea ce îl face pe dramaturg să o asemene cu protagonista poveștii (Scufița roșie). În același timp, autorul are la rândul lui o fetiță pe care vrea să o apropie de universul teatrului.

În cel de-al treilea text, povestitorul insistă foarte mult pe ideea de adevăr. Pe adevărul poveștii și al lumii ficționale. Adevărul ficțional nu este același lucru cu adevărul real și e vorba de lumi distincte, la care ne raportăm diferit. Însă, de această dată, autorul face un pact de veridicitate cu cititorul/publicul. El se obligă cumva să spună adevărul, insistând pe credibilitatea lumii teatrului construite la limita lumii reale. E vorba de o convenție, de asumarea adevărului poveștii și de promisiunea că lumea acesteia și înțelesurile puse în joc vor fi luate în serios de către cititor/public. Cel mai mare accent este pus pe ideea de schimbare. Așa cum e adevărat că Pinocchio e o păpușă, o marionetă sculptată în lemn de un meșter, tatăl său, care la final se va transforma într-un băiețel adevărat, e la fel de adevărat că oamenii se pot schimba, devenind mai buni pentru ei înșiși și pentru ceilalți. În acest mod, metamorfozele ontologice, de nivel existențial sau cele care privesc schimbarea caracterului cuiva sunt în egală măsură posibile.

Pentru ca învățămintele acestei povești transpuse în limbaj dramatic să ajungă la cititor/public și să-l influențeze, e nevoie ca acesta să creadă în adevărul evenimentelor care constituie povestea. Întâmplările sunt făcute adevărate de o convenție stabilită între povestitor și cititor. Fiecare dintre poveștile dramatizate de Joël Pommerat implică un povestitor, prin intermediul căruia autorul poate stabili o legătură indirectă cu cititorul/publicul. Cele trei texte ale lui Joël Pommerat se citesc pe nerăsuflate și sunt savuroase atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/01/trei-texte-de-teatru-pentru-cei-mici-si.html

Wolfgang: filmic și edificare

Luând ca punct de reper un caz real, autorul generalizează în ceea ce privește situațiile și psihologia personajelor. Yannis Mavritsakis identifică motivele care stau la baza dorinței (frica, mila, grija). Piesa de teatru se construiește în jurul unor motive universale ale literaturii sau psihanalizei (modelul tatălui pentru fiu, complexul lui Oedip în cazul relației mamă-fiu sau tată-fiică). De aceea, fantoma tatălui lui Wolfgang este prezentă, având o înrâurire foarte mare asupra misoginiei fiului, iar relația sa cu mama este incertă (Wolfgang își reprimă sentimentele, ținând-o la distanță). Tot de aceea, mama Fabianei nu e pentru dramaturg mai mult decât o prezență textuală (Afrim o va transforma în personaj). Sub multe aspecte acest text trimite la Hamlet. Însă Afrim nu preia originea culturală a textului, după cum nu uzează de o privire de documentarist atunci când tratează subiectul. Dacă Mavritsakis generalizează, el particularizează. Dat fiind că Afrim este un regizor intuitiv, plastic, concret.  

Wolfgang este un spectacol filmic. Inserțiile cu actorii în spațiul spectatorilor nu sunt momente de interacțiune cu publicul, ci au un rol și o funcție precisă în structura cinematografică a întregului spectacol. De exemplu, momentul căutării Fabianei cu lanternele are forța unor secvențe 3D, iar momentul muzical retro este un flashback. Nu numai că Afrim transformă verbigerația personajelor în dinamică scenică, ci conduce întregul demers regizoral înspre realizarea unui film la scenă deschisă. Dintre momentele sau procedeele relevante aș aminti sirena de poliție, flash-urile fotografilor sau momentul în care Wolfgang simulează un câmp de luptă. Efectul filmic e creat prin sunete amplificate, flash-uri, jocuri de lumini sau mișcare scenică. Fără ca regizorul să dubleze jocul dramatic al actorilor prin proiecție video. Mai mult, regizorul identifică și ironizează clișee cinematografice.

Personajele sunt dezumanizate, sunt oamenii din dulapuri, morți vii (spirite ce nu se deosebesc prin nimic de călătorii ce agonizează în lume). În schimb, parcă dintr-un efort aproape nefiresc de reumanizare a acestei lumi jocul actorilor este foarte vital. Cătălina Bălălău (Fabiana) face o compoziție remarcabilă în fetița insipidă pe care alegerea arbitrară a lui Wolfgang și obsesia lui (”Sunt cu ochii pe tine…”) o disting de toți ceilalți. Evoluția de la fetiță la femeie este foarte bine redată, cu menținerea psihologiei de copil, în ciuda modificărilor de fizionomie și corporale, din cauza izolării și absenței unei maturizări reale. Florin Hrițcu (Wolfgang) are excelente abilități de mișcare scenică (momentul săpării refugiului redat exclusiv prin mijloace coregrafice) și reale șanse de dezvoltare artistică. Nu lipsesc compozițiile accentuate tipic afrimiene – mama lui Wolfgang (Loredana Grigoriu), nici transsexualii (Bijutierul/Valentin Florea). Femeia (Cristina Mihăilescu) pare o compoziție de dată mai recentă pentru crearea căreia detaliile vestimentare, gesturile și jocurile de cuvinte sunt indispensabile. Tot inspirat de generația Z pare și prietenul lui Wolfgang (Emanuel Becheru), un fel de rapper cu accent gipsy, la început ușor transsexual, iar la final cu o mustață detectivistică. Mircea Postelnicu și Sabina Brândușe (tatăl și mama Fabianei) au roluri curate, psihologice, foarte atent lucrate în ceea ce privește detaliile (gesturi, voce, mișcare). Afrim introduce personajul Sabinei Brândușe pentru a recontextualiza  povestea (familia disfuncțională din cauza unei mame denaturate). Monologul de la întâlnirea Alcoolicilor Anonimi trimite ironic la un pasaj de filmografie de duzină și este totodată o mostră de teatralitate excelent construită și consumată scenic. Fantoma tatălui (Andrei Merchea-Zapotoțki) alias ”King Merchea” aka ”Regele popcorn-ului pop rock-ului” nu e doar un personaj, personajul care-și educă fiul în așa fel încât să-l răzbune pentru că a lăsat garda jos în fața unei femei, ci încearcă să surprindă ironic cultul idolilor în industria muzicală. Este un rol de compoziție (un trandafir chinezesc roșu în părul negru pudrat și un chip vopsit excesiv în alb) care țintește în cultura de masă și în capacitatea acesteia de a se reproduce pe diferite niveluri, toate kitsch. Personajul este haios, dar și iritant. Scopul personajelor afrimiene nu e acela de a plăcea, ci de a atrage atenția, plasând în gesturile, replicile și mișcarea personajelor sale mici oglinzi (cioburile unui univers comun) în care spectatorii au ocazia să se regăsească.

Decorul, indicând viața lipsită de autenticitate, e format din spații închise pentru oamenii din dulapuri (mașină de spălat, frigider, aragaz, sicriu de sticlă, portbagajul mașinii) dintr-o lume intermediară, un fel de peșteră platoniciană (imaginea cu trunchiurile de copac planează în partea superioară a scenei, fără a li se vedea nici coroana și nici rădăcinile), unde un reflector ține loc de soare, iar florile și iarba artificiale sfidează însăși noțiunea de ”gard viu”. Animalele împăiate contribuie la atmosfera irespirabilă (nutrie, păun). La acestea se adaugă animalele despre care se cântă (căprioare) sau se vorbește (papagal, maimuță), pe care le putem contempla la grădina zoologică. Animalele sunt prilejul mărturisirii degradării și a dezumanizării. Un ușor sentiment de teamă când ajungi în fața leilor și cel de milă când treci pe lângă căprioara speriată sunt suficiente pentru a realiza că teatrul antic nu era mai mult decât o experiență la zoo astăzi. Spiritul modern s-a rafinat, iar omului i-a devenit imposibil să fie fericit. Wolfgang arată cum scopul teatrului contemporan nu este catharsisul. Ci edificarea, înțelegerea motivelor propriilor experiențe și trăiri. Cam ceea ce se petrece în ultima secvență de o nespusă tandrețe (Fabiana îl iartă pe Wolfgang care a murit la fel ca tatăl său), jonglând pe muchia fragilă dintre viață și moarte.  

(Wolfgang de Yannis Mavritsakis, traducere: Doru Mareș, adaptarea și regia: Radu Afrim, distribuția: Cătălina Bălălău, Florin Hrițcu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Mircea Postelnicu, Loredana Grigoriu, Emanuel Becheru, Cristina Mihăilescu, Valentin Florea, Sabina Brândușe, decor: Romulus Boicu, costume: Erika Márton, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, prezentat în FITPTI, 11 octombrie 2017)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/10/wolfgang-filmic-si-edificare.html

Două spectacole de Gigi Căciuleanu în FITPTI

Două spectacole de teatru coregrafic, semnate Gigi Căciuleanu au fost prezentate în FITPTI 2017. Eine Kleine Nachtmusik, un one-man show, a avut premiera recent, în cadrul Festivalului Enescu. #EmojiPlay a avut premiera la sfârșitul anului trecut, după care a început să circule prin festivaluri. Deși reprezentând formule diferite, cu un singur interpret (Lari Giorgescu) sau cu două cupluri de dansactori (Alex Călin, Adrian Nour, Ana Vișan, Irina Strungăreanu), ambele spectacole îmbină dansul cu muzica și textul, respectiv textul-imagine. Eine Kleine Nachtmusik este o meditație pe tema artistului de geniu, în timp ce #EmojiPlay e un eseu ludic, o privire deopotrivă din interior și din exterior, asupra limbajului folosit astăzi de tineri pe internet, abundând în prescurtări, emoticoane și expresii stereotipe.

Fie că e vorba de celebra compoziție de muzică de cameră a lui Mozart, Eine Kleine Nachtmusik, fie că abordează o varietate de tipuri și stiluri muzicale (de la operă, la manele), ca-n #EmojiPlay, conceptul coregrafic al lui Gigi Căciuleanu iese în evidență prin încercarea de a transforma corpul uman într-un instrument muzical viu. Astfel că, dincolo de cuvinte, spectacolele sale sunt inteligibile oricărui spectator, din orice colț al lumii, chiar și celui care nu poate auzi muzica. Limbajul coregrafic construit este matematic. Toate mișcările sunt în detaliu premeditate, dirijate și executate. Sculptând în mișcarea corpului uman, așa cum Brâncuși sculpta în marmură sau bronz, Gigi Căciuleanu e în permanență însoțit în căutările sale estetice de obsesia zborului. Mișcările ritmate ale corpului uman în timp ce dansează redau strădania omului de a se înălța spre cer. Fără îndoială, omul devine ceea ce este prin dans (David Wahl, Histoire spirituelle de la danse). Ba mai mult, suntem ceea ce dansăm sau am dansat, suma dansurilor prin care ne-am ridicat și, de tot atâtea ori, am coborât.

Structura matematică a spectacolului Eine Kleine Nachtmusik atinge apogeul spre final când Lari Giorgescu își mulează corpul, în perfect acord cu muzica, pe laturile piramidei schițate în scenă, alternând chemările de a fi mai mult decât noi înșine și respingerile încercărilor noastre. Creatorul de geniu se înscrie în această schemă a suișurilor sau coborâșurilor și a incertitudinilor de care are parte întreaga natură umană. Artistul e cel ce și-a ascuns aripile, de teamă să nu-i fie rupte. Astfel, va pretinde că încearcă să învețe să zboare alături de toți ceilalți. Gigi Căciuleanu realizează un portret sau un autoportret al artistului, recurgând la contraste estetice, demistificări ale magiei artei (Joker, jonglând cu o minge), dar și la o simbolistică destul de complexă (oglinda, piramida, cubul ”înscris” în piramidă). Pe de o parte, am observat efortul coregrafului de a desluși un ”dans al sferelor” (care ar putea corespunde ”muzicii sferelor”), iar, pe de altă parte, am descoperit un gânditor ludic care abordează cu ingeniozitate un fragment de comedia dell’arte.

Spiritul ludic, umorul și ironia se regăsesc din plin în #EmojiPlay, având însă la bază o idee serioasă. Cum putem explica nevoia tinerilor contemporani de recurge la limbajul pictogramelor (emoji) în comunicare? O posibilă explicație ar fi aceea că mintea umană are din ce în ce mai mult un caracter intuitiv, în defavoarea celui abstract. Oamenii tind astfel să fie din ce în ce mai conformiști, inclusiv atunci când folosesc limbajul și să semene din ce în ce mai mult unii cu alții, uzând de  expresii stereotipe și gândind influențați tot mai mult de prejudecăți. În același timp, latura vizuală a creierului uman devine dominantă, de aici nevoia de reprezentare prin pictograme și de înlocuire a limbajului abstract cu emoji sau de alternare a celor două modalități de comunicare (limbaj propriu-zis și emoji). Cei patru dansactori redau semnele de circulație sau comunicarea prin emoji animată și proiectată pe fundal (Les Ateliers Nomad), dar și coloana sonoră alternând la mică distanță stiluri foarte diferite (Pro-DJ Event). Un limbaj nou al tinerilor care comunică pe internet este ironizat, acest limbaj fiind o struțocămilă ce include englezisme nenecesare în limbajul cotidian; sunt de acord cu folosirea englezismelor acolo unde nu există un termen științific sau tehnic satisfăcător sau din motive stilistice, însă nu e o chestiune de stil și nici o necesitate științifică în a introduce într-un discurs termeni cotidieni din limba engleză, cuvinte de legătură sau alte banalități, doar de moft (”gen literally”).

În mare măsură, dincolo de toată această meditație de fond, spectacolul are o construcție lejeră și un conținut nesolicitant și induce o stare de bine, fiind relaxant, amuzant, plăcut, aproape terapeutic. Este foarte viu, tineresc, plin de vitalitate contagioasă și reconfortant. Pașii de dans, nu foarte complicați, sunt executați cu precizie de dansactori, iar replicile – rostite cu acea doză de mașinal impusă de situațiile create scenic. Mișcările sunt fracturate geometric de linii drepte ce indică absența unei concluzii, așteptarea momentului următor și trimit la o senzație de insațiebilitate specifică ființei umane care vrea mereu mai mult. Din această nevoie de mai mult, s-a făcut un pas înapoi înspre timpul picturilor rupestre.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/10/doua-spectacole-de-gigi-caciuleanu-in.html