După pandemie?

 

Provocarea pentru numărul tematic anual a fost aceea de a răspunde la întrebarea: ”Cu ce rămânem după pandemie?” Am o nedumerire, și probabil că nu doar eu, cu privire la când va fi acest post-pandemie, înainte de a-mi pune problema, desigur, ce poate fi considerat de păstrat din experiența pandemiei. Cu siguranță, nu va fi ceva ce am putea alege. Sper ca cei ce vor rămâne să rămână cu o cât de mică lovitură în suficiența lor, mai puțin aroganți și mai capabili de mirări în fața incertitudinilor și a imprevizibilului care conferă savoare vieții.

În plan teatral, regizorii care mizau pe multimedia vor trebui să facă uz altfel de mijloacele audiovideo, deoarece teatrufilmul va fi posibil pentru toți, diferența o va face abilitatea fiecăruia. Termenul online va fi folosit de atâta ori până ne vom fi obișnuit și vom ajunge să considerăm cele virtuale ca făcând parte din existența pământenilor. Ne vom fi lămurit până atunci și ce va fi fiind teatrul online, iar noi și noi genuri teatrale vor apărea, în cadrul noului context creat. Vizionările filmărilor nu vor mai fi considerate o impietate, sala de spectacol nu va mai fi sacralizată. Până la urmă, pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă, e același lucru spectacolul din fotoliu cu cel din scaunul plușat și roșu. Efectele speciale și atmosfera nu-i sunt sesizabile decât celui fără înclinare spre descifrarea de sensuri în teatrufilm. Iar aceluia îi vor rămâne străine oricât și-ar etala dantelăria la teatru. Despre lumini, desigur, se va scrie mai puțin, dar pe cine va mai interesa luminile în noul teatru? Imagini și sunete, în acești termeni vom discuta noile provocări.

 În plan educațional, poate abia cu online-ul se vor dezbăra unii de năravul de a dicta lecția elevului care scrie în caiete până-l dor degetele sau de a pune elevul să conspecteze de la pagina x până la pagina y. Pentru că virtualul nu face casă bună nici cu dictatul automat, nici cu conspectarea mecanică. Cataloagele vor ajunge poate, în sfârșit, electronice. Fără nevoia de a dubla birocrația hârtiilor printr-o birocrație online (ceea ce ar fi un real dezastru). Dacă cea din urmă însă se va produce, vor apăra foarte multe joburi mecanice de introducere de date din online în offline (pe hârtie) și invers, la care roboțeii educației mecanice din online-ul greșit se vor adapta imediat; nu există nici un rău fără un bine pe măsura sa. Poate că se va păstra ceva și din online-ul cel bun în activitatea de la clasă, poate că elevii vor fi toți echipați cu tablete în viitor, vor lua notițe pe notebook-uri, vor folosi tehnologia în scop didactic, iar profesorul va integra quiz-uri sau elemente vizuale în predare sau evaluare. Mai puțină forfotă pe orizontală, mai mult dinamism pe verticală.

Zilele acestea, o reală nevoie de conectare face ca oamenii să se prindă de sărbătorile tradiționale ca de ceva ce le-ar putea da un sens. Poate că această nevoie va crește în online și va descrește în offline, schimbând din micile obiceiuri cotidiene (cum ar fi scuipăturile ca să-ți aperi aproapele de deochi și multe altele dintre cele pe care nu le-am agreat, mărturisesc, niciodată, acum cu atât mai puțin apreciez oamenii care încalcă limbajul spațiului). Iar pe măsură ce vom deveni mai distanți, ar fi dezirabil ca gradul de empatie să crească. Inevitabil, online-ul dezvoltă intuiția, capacitatea de identificare afectivă la distanță. Atâta apropiere amestecată cu lipsă de empatie mi-a fost dat să văd la semeni, încât o glacialitate empatică mi-ar depăși orice așteptare.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/01/dupa-pandemie.html