Un spectacol excentric

 

Regizorul Ovidiu Lazăr construiește un spectacol excentric, suprarealist, coerent despre drumurile omului care nu duc nicăieri. Viața noastră e doar o căutare perpetuă, absurdă, fără sens, cu final tragic.

Peregrinările lui Jean/Ionuț Cornilă, care părăsește confortul familial, pornind spre căutarea a altceva (a fericirii, a absolutului, a Sfântului Graal, a unei iluzii etc.) sunt puse în scenă în patru episoade (sufocat de cei patru pereți scorojiți și de monotonia cotidianului, Jean pleacă de acasă; are o non-întâlnire cu o damă care nu-și mai face apariția în fața unui muzeu păzit de două figuri stranii care-l supun pe protagonist unui examen filosofic; este pus la zid de solitaritate, în mijlocul unor întâlniri pestrițe; sfârșește tragic, după ce-și potolește setea și foamea într-un așezământ de falși călugări, un centru de reeducare și de impunere a credinței în Dumnezeu).

Spectacolul marchează 40 de ani de carieră teatrală pentru regizor și îl readuce în atenția publicului printr-un text greu. Ovidiu Lazăr este un regizor de idei. Poate de aceea, preferă să-și plaseze actorii în plan secund (cu foarte mici momente-excepții care confirmă regula unui gap între actor și publicul său), ceea ce face ca detaliile, în special mimică, să nu fie vizibile. Aici intervine rolul Ar7e care a luat foarte multe cadre cu actorii la repetiții și completează detaliile la care mă refer și cărora li se simte lipsa în spectacolul propriu-zis. Un ecran de proiecție cu aceste detalii, derulate în timp real în timpul spectacolului, ar fi salvat situația de a da o șansă actorilor să se facă vizibili, chiar dacă intențiile regizorului au fost poate altele. Până și detaliile suprarealiste meritau evidențiate pe un asemenea ecran de proiecție, punctând obsesii regizorale, idei, stări.

Jean este condamnat pentru necredința lui, pentru că mintea și inima lui sunt complet disociate, pentru că el nu se consideră responsabil pe motiv că ”noi nu suntem lucrurile pe care le facem”, pentru că ”nu crede ce gândește, nu gândește ce crede”. La nivel de replică, motivele osândei sale fără de speranță apar încă din episodul al doilea. În ceea ce privește faptele propriu-zise, încă din primul episod (fuga). La nivel de mijloace scenice, valiza roșie plină cu praf din primul episod anticipează finalul protagonistului.

Regizorul Ovidiu Lazăr este adeptul simetriilor, al construcțiilor scenice de proporții, al unui excentrism care se regăsește și scenic, dar și în construcțiile absolut neobișnuite de personaj (Mătușa Adelaida/Georgeta Burdujan, cei doi paznici de la muzeu/Robert Agape, Răzvan Conțu etc.). Revin asupra a ceva ce am spus mai sus: pentru ca aceste simetrii, excentricități să fie vizibile, regizorul preferă planul secund. Totuși, ar trebui găsită o soluție și pentru ca jocul detaliat, lucrat, atent construit al actorilor să fie vizibil. Într-unul dintre puținele momente-excepții, Horia Veriveș (Fratele Tarabas de la falsa mănăstire) pășește în față și se apropie de prim-planul scenei pentru a simți energia sălii; el face un rol echilibrat, calculat, foarte bun.

Despre titlul ”Setea și Foamea” s-a spus că ar fi setea și foamea de absolut, de existență autentică, aș putea adăuga, de ființă, de orice l-ar putea scoate pe om din mocirla propriei stări existențiale obișnuite. Însă Jean își potolește setea și foamea în neant, la așezământul unde își va găsi propriul sfârșit neavând a da nimic în schimb pentru spiritualitatea ce i-a fost înfățișată. Jean e omul care nu a realizat nimic în viața lui, care are praf în buzunare și în minte, un căutător nu de comori, dar de înțelegere, înțelegere și edificare la care nu ajunge, oricâte țări și oricâți oameni ar fi întâlnit, cu oricâte situații s-ar fi confruntat. De aceea, neavând a da nimic în schimb, după ce-și potolește setea și foamea spirituale, este sacrificat.

Jean a ratat aproape 15 ani de existență a fiicei sale, a ratat o viață împlinitoare alături de soția și de fiica sa, iar când a realizat că acesta ar fi fost sensul său în viață, s-a dovedit a fi prea târziu. În ceea ce-i privește pe interpreții protagoniștilor, Mălina Lazăr/Marie Madeleine are un joc de păpușă mecanică (în acord cu absurdul piesei), exceptând câteva scurte momente, în timp ce Ionuț Cornilă/Jean e foarte veridic (în acord cu mesajul realist), ceea ce-i aduce lacrimi în ochi la aplauze, trăind pe parcursul spectacolului pe deplin greșelile, eșecul și ratarea personajului său.

 

(Setea și foamea de Eugène Ionesco, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, regia: Ovidiu Lazăr, scenografia: Anda Pop, spațiu sonor: Ovidiu Lazăr, Daniel Baltariu, distribuția: Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Horia Veriveș, Georgeta Burdujan, Robert Agape, Răzvan Conțu, Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Haruna Condurache, Dumitru Georgescu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Diana Roman, Brândușa Aciobăniței, Luca Gumeni, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Ciprian Bobârnat, premiera: 22 martie 2026, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, Sala Mare)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2026/03/un-spectacol-excentric.html

Digul și alte povestiri

 

Trupa Teatrului Național Iași funcționează din ce în ce mai bine atât ca întreg organic, armonios, cât și prin partiturile individuale și rolurile multiple cărora actorii se dedică, dând naștere unor personaje vii.

Spectacolul este unul complet, atât realist, cât și suprarealist, narativ, dar și poetic, tragic, dar și comic, documentat de copilăria din vremea comunismului, totuși eminamente estetic (o estetică a urâtului completează estetica frumuseții). Regizorul Radu Afrim este binecunoscut pentru teatrul său având o estetică vizuală aparte care, iată, se pliază foarte bine pe trupa Naționalului ieșean, dar și pe textele lui György Dragomán.

Deși regizorul face uz de mijloacele teatrului documentar, în special descrierea acțiunilor scenice pe măsură ce acestea sunt mimate de actori, nu putem vorbi sub nicio formă la Afrim de un teatru documentar. Regizorul construiește spectacular în stilul său inconfundabil (realismul magic), plecând de la personajele din prozele scurte ale lui György Dragomán. Textele sunt interpretate spectacologic, regizorul-scenarist conferindu-le context prin montarea sa. Anii `70-`80 reprezintă o preocupare constantă a regizorului.

Un alt contrast pe care l-am remarcat este acela dintre personajele extrem de colorate și atmosfera scenică plumburie; apa cenușie, în care își găsesc odihna sinucigașii, nu se vede, dar clipocitul acesteia se aude ori de câte ori cineva se aruncă înăuntru; este locul de unde se întorc mesageri ai lumii de dincolo pentru a atrage atenția vreunui privitor că deranjeză cu insistența privirii sale. Dar și lumea cenușie, insuficientă, din care lipsește ceva esențial.

Întrebarea centrală, primul vers dintr-un song – Do we see the world with eyes alone – trimite la cele ce nu se văd cu ochii, dar se simt cu sufletul, la ideea că există ceva dincolo, dincolo de apă – un oraș al celor de dedesubt, subacvatic, dincolo de țărână – un tărâm al celor care au fost și pe care noi acum poate că îi respirăm, atunci când rostim cuvinte.

Dincolo de ființă, de ”este” nu găsim nimic altceva decât limbajul, cuvintele care construiesc un spectacol. În spatele unei lumi apăsătoare și plumburii nu se ascunde nimic decât suferință, suferința unor oameni insuficienți.

Spațiul scenic se organizează pe mai multe niveluri, o turnantă care rotește fragmente de istorie individuală în centrul căreia se află chioșcul cu personaje hidoase (Valeria), cu suveniruri de ieri pentru mâine, cu pâine, înghețată și alcool, apoi solul plin de pietre, gropi și apă, simbolizând o existență mlăștinoasă, dură, apăsătoare și ecranul mare de proiecție în planul de sus unde pot fi văzute imagini și filmări care completează prestațiile actoricești.

Ada Lupu apare de aproximativ patru-cinci ori în roluri diferite, dintre care femeia care își umple buzunarele cu pietre, iar apoi se aruncă în apă, eleva care merge la psiholog pentru a scăpa de Regele Tăcerii care o împiedica să vorbească, fata cu țidula și turista pe care cerșetorul o face să cadă în apă. Toate sunt roluri de compoziție, extrem de bine lucrate, actrița interiorizează rolul foarte mult și dă dovadă de capacitatea de a schimba registrul de joc între diverse ipostaze. Memorabilă rămâne scena de la psiholog (Dumitru Georgescu), cînd trupul și gesturile și șoaptele actriței sunt una, conlucrând la construirea rolului.

Mălina Lazăr nu are partituri la fel de consistente ca în alte spectacole, dar joacă și ea foarte bine mai multe roluri, dintre care rolul Fănica are ponderea cea mai mare în spectacol. Ea interpretează un copil și reușește foarte bine să construiască personaje a căror sfâșiere, dar și lumină interioară e credibilă. Un rol important în viața personajului Fănica îl are Îngerul Domnului în care ea crede cu ardoare și care la final o și salvează de la a se arunca în apă. Ultimul mesaj al spectacolului nu va fi astfel disperarea, ci credința, un mesaj binevenit în vremurile tulburi pe care le traversăm.

Călin Chirilă interpretează un personaj central, făcând legătura între Digul și celelalte povestiri. Personajul său e martorul tăcut al evenimentelor, e cel ce vede tot deasupra și dedesubt. Printre altele, e cel ce găsește trupurile neînsuflețite ale îndrăgostiților (Iulia Rotaru, Dragoș Codrescu), un Romeo și o Julieta ai zilelor noastre, înecați în pastile și alcool. Poezia trupurilor despuiate din filmare constituie un moment unic în spectacol.

Împreună cu Tatiana Ionesi și Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc construiește momente savuroase în rolul fostului baterist blestemat de soție, când publicul râde cu lacrimi. În același timp, el construiește rolul bărbatului-înger cu aripile în rucsacul rupt, având un rol esențial în mesajul final al spectacolului. Regizorul jonglează cu registrele emoționale, spectacolul pendulând între disperare, speranță, deznădejde ori credință.

Un moment de glorie are și Ionuț Cornilă în rolul bateristului de reggae care are grijă de un copil și pe care îl înșeală soția. Făcându-și spion un acarian, el va reuși șă-și doboare dușmanul, pe amantul soției sale. Momentul este savuros din punct de vedere comic și emblematic pentru intruziunea filmării în spectacol.

Deși textele lui György Dragomán sunt eterogene, spectacolul se leagă prin trecerea personajelor, prin roluri multiple, de la o proză la alta, prin mici detalii (introducerea unei picturi de Brenner într-un moment, când un personaj dintr-un alt moment se numește Brenner) și prin întrebarea de la început, de deasupra chișcului cu întrebuințări diverse, întrebare care ar putea fi tradusă și prin: ”Există ceva dincolo?” Dincolo de această existență sumbră, dincolo de toate problemele, de toate sinuciderile ori încercările de sinucidere, dincolo de amărăciune, dincolo de această lume?

 

(Digul și alte povestiri după proze de György Dragomán, regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim, scenografie: Oana Micu, video design și video mapping: Andrei Botnaru, Andrei Cozlac, light design: Nichita Teodorescu, filmare: George Alexandru Ifrim, asistent regie: Mihaela Crețu, asistent sceografie: Miruna Rădulescu, distribuție: Daniel Busuioc, Călin Chirilă, Dragoș Codrescu, Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Dumitru Georgescu, Tatiana Ionesi, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Iulia Rotaru, Horia Veriveș, premiera: 7 martie 2026, Teatrul Național Iași, Sala Teatru la Cub)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2026/03/digul-si-alte-povestiri.html

 

Ce-am făcut cu cele ce ne-au cutremurat?

 

Termenul ”Dumnezeu” este vid pentru cel ce nu crede că există și nevid pentru cel ce crede. La fel se întâmplă cu cel de-ai cincilea personaj (Cerșetorul) din text, înlocuit de regizorul Florin Caracala cu personajul Copilul/Toma Ghilaș, prezent în momentele de dezvăluiri cruciale ale celor patru personaje, care nu spune nimic, dar ai cărui ochi văd totul. Cu lada care e goală (”Dumnezeu a murit”) în sensul că valorile noastre s-au schimbat iremediabil. Și am încetat să credem. Cine e copilul? Pe de o parte, fiul Katiei și al lui Leo care au avut o legătură. Iar pe de altă parte, ar putea avea o semnificație simbolică profundă (simbolistica cifrei șapte). La un moment dat, el desenează spirale, în timp ce oamenii prinși în capcana trecutului casei de pe Mangrovelor 77 încearcă să descifreze ce s-a întâmplat de lucrurile din viața lor, din lume s-au schimbat iremediabil, și-au pierdut sensul. Spirala lui Fibonacci a dispărut din ADN-ul oamenilor, aceștia nu mai sunt în egală măsură umani, dar și din tot ceea ce există. Copilul ar mai putea fi Leo de dinainte de terapie, ipostază care îl însoțește mereu așteptând să fie eliberat. Extrapolând foarte mult, Copilul ar putea simboliza Anticristul.

Textul Stelei Giurgeanu nu este doar confirmat valoros (nominalizat la UNITER la categoria ”Cea mai bună piesă a anului” în 2019 și câștigătorul concursului ”Lecturi la Cub” de anul acesta, fiind montată inițial ca spectacol-lectură), ci este realmente deosebit (fluent, configurează personaje credibile și situații scenice coerente), calități pe care le preia și regizorul Florin Caracala într-un spectacol onest, curat teatral, asumat, cu intenții de actualizare și adaptare la realitatea noastră (problemele planetare enumerate la radio, printre care Covidul și războiul din Ucraina).

Regizorul Florin Caracala creează un cub ca o capsulă a timpului (ca-n vremea pandemiei când s-a reinventat pe sine, izolând actorii de public, odată cu spectacolul Libertate la Bremen) – casa unde se întâlnesc cei patru convocați de destin, de întâmplare sau poate de un al cincilea personaj misterios să salveze umanitatea din om (simbolistica măștii smulse de pe chip printr-o ședință de hipnoză și oglindirea în sinele cel mai adânc). Prin traducerea scenică a textului Stelei Giurgeanu, regizorul mizează pe suspans în revelarea identității personajelor. Astfel că la final se resimte un puternic efect cathartic, la care contribuie și schimbarea registrului sonor.

Una dintre temele importante ale textului și implicit ale spectacolului este egoismul. Asociat cu rațiunea și cu eliminarea compasiunii, egoismul e parte a unei morale de stăpâni, a oamenilor puternici care au înnăbușit în ei latura emoțională (Leo/Dumitru Georgescu este astfel adeptul căii raționale și a uciderii sufletului; el crede că cei vulnerabili sunt inutili și trebuie să dispară). De cealaltă parte, morala sclavilor, a oamenilor care valorizează bunătatea, mila, dăruirea (Amelia/Irina Răduțu-Codreanu și Katia/Miruna Sticea). Amelia crede că salvarea unui om este la fel de importantă ca salvarea întregii omeniri și la fel ajunge să creadă și Tobi în final. Tobi/Constantin Pușcașu e un psihoterapeut ratat, căzut în patima beției, inventatorul inițial al căii rațiunii propovăduite de Leo pe rețelele de socializare. Amelia e una dintre primele lui paciente care a reușit să se dezbare de morala egoistă și să treacă de partea cealaltă. Leo e și el fostul pacient al lui Tobi, numai că nu știe acest lucru, și nici spectatorul nu o știe. Ce nu mai știe spectatorul? Că Leo e fiul Ameliei, că Leo și Katia au fost împreună și au un copil etc. Dar spectatorul va afla totul treptat, în doze mici de narativitate cu suspans, umor negru și emoție, trăsături pe care însuși regizorul le-a identificat la propriul său spectacol. Regizorul Florin Caracala construiește spectacol în mod rațional, meticulos, cu respect maxim față de textul autorului, iar poezia și emoția sunt la fel de lucid introduse acolo. De aceea, totul devine extrem de personal.

Ce-am făcut cu cele ce ne-au cutremurat? Pandemiile, războaiele, traumele. Identific o încercare de răspuns la Miruna Sticea care pe tot parcursul spectacolului prevește doar în sine. Sau la Constantin Pușcașu care e foarte în elementul lui pe scenă. Sau la Irina Răduțu-Codreanu al cărei personaj se refugiază în nevoia de ordine și disciplină. Sau la Dumitru Georgescu al cărui fiecare gest e studiat. În lacrimile din ochii tuturor la final. După ce s-au întâlnit, Leo, Amelia, Tobi și Katia au de vindecat niște răni, au de redat un nou sens vieții. Actorii joacă foarte natural, iar granița dintre personaj, om și actor este extrem de fragilă. În ceea ce privește momentele de poezie și emoție din spectacol, se pășește pe cioburi de sticlă. Fărâme de suflet, urme ale traumelor și ale celor ce ne-au cutremurat.

 

 

(Casa cu stihii de Stela Giurgeanu, regia și scenografia: Florin Caracala, distribuția: Constantin Pușcașu/Tobi, Dumitru Georgescu/Leo, Miruna Sticea/Katia, Irina Răduțu-Codreanu/Amelia, Toma Ghilaș/Copilul, asistent regie: Luiza Cupceac, regia tehnică: Ioan Ursulescu, premiera: 19 decembrie 2025, Sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/12/ce-am-facut-cu-cele-ce-ne-au-cutremurat.html

Your body is a battleground

 

Your body is a battleground

Artă și afiș, imagine și text, insolita imagine a Barbarei Kruger Your body is a battleground, creată în 1989, este un protest feminist care pledează pentru dreptul femeii de a dispune de propriul corp. Având o puternică tentă feministă, spectacolul regizorului Botond Nagy ar putea trimite, prin ușoara reformulare a titlului original, la acest tip de libertate a femeii de a face sau nu avort. O întreagă discuție s-ar putea isca aici în termeni de etică aplicată: rodul unui viol nu ar trebui născut, dacă femeia nu dorește acest lucru; pe de altă parte, copilul nu are nicio vină; dar nenăscutul nu e tocmai un copil, e un fetus fără drept la viață deoarece nu are încă o conștiință. Lupta e a mamei cu propria conștiință. (Poate că nu e de prisos să adăugăm, dincolo de această introducere, că titlul spectacolului se referă la practicarea violării femeii adversarului în război ca mijloc de destabilizare a inamicului.)

Apoi,  textul de acum trei decenii al lui Vișniec este aruncat în actualitate, fiind aduse în discuție 58 de cazuri de femicid în România anului 2025, prin etalarea unui mic afiș. Dar și prin tema războiului la care face referire, invadarea Ucrainei de Rusia.

Însă lucrurile nu se reduc la aceste aspecte. Spectacolul de regie al lui Botond Nagy aspiră la echilibrul dintre implicare și detașare. Personajul Kate, multiplicat temporal, este jucat de trei actrițe dintre care Livia Iorga și Diana Roman exprimă opoziția dintre implicare și detașare, fiecare intervenind după caz (psihanalizarea conflictelor interetnice versus atitudinea empatică față de Dorra/Andreea Boboc sau alte fragmente din jurnal descriind impresii cu un profund impact emoțional asupra personajului Kate). Mălina Lazăr (cea de-a treia Kate) creează momente de excepție care sunt uneori detașate (raportul psihoterapeutei), dar și implicate (trecutul familiei sale care a emigrat din Irlanda în Statele Unite ale Americii). De altfel, fiecare dintre cele actrițe care o impersonează pe Kate au parte și de momente implicate, și de momente detașate. Diana Roman, bunăoară, rostește cu detașare la microfon fragmente de jurnal, pentru a intona, la același microfon, un cântec de jale copleșitor.

În ceea ce privește rolul Dorra, putem afirma că Andreea Boboc se întrece pe sine. Rolul ei este rescris astfel încât momentele când întruchipează bărbatul bosniac în textul lui Vișniec sunt înlocuite de intervențiile celor cinci – bărbați balcanici, soldați, fantome ale soldaților morți, prunc nenăscut multiplicat care-și revendică dreptul la viață. Cuvintele Andreei Boboc sunt sfredelitoare, monologurile sunt hohote care se revarsă răvășind lumea spectatorului. Simultan, cei cinci acompaniază prin acțiunile lor din plan secund (capsula scenică) monologurile vibrante ale Andreei Boboc, astfel încât coregrafic, muzical și actoricesc, spectacolul devine un geamăt de proporții, strident și asurzitor.

Lamentarea se transformă în furie, țipătul și durerea în rușine, scrâșnetul suferinței în speranță. Paradoxul însoțește periplul chinuitor al Dorrei (prestația Andreei Boboc e un tour de force) de la incapacitatea de a mai crede în Dumnezeu și refuzul de naște copilul, rezultatul violului a cinci soldați despre care nu știe dacă erau croați, sârbi sau musulmani, la seninătatea conferită de acceptare din final.

Mijloacele regizorale de detaliu, iar nu de ansamblu al construcției spectaculare impresionează prin delicatețea lor – un cuvânt greu de digerat privitor la un spectacol al brutalității – îngerul albastru care sângerează, floarea din țeava puștii – sau prin indelicatețe – sfâșierea și stoarcerea mandarinei, apoi aruncarea resturilor. Ambele aspecte sunt deopotrivă prezente în spectacol. Paradoxul și aspirația spre echilibrul dintre detașare și implicare spectaculare, alături de suprapunerea planurilor prim dramatic și secund coregrafic, sunt mari calități ale spectacolului. În ceea ce privește mijloacele regizorale de ansamblu, măștile anti-gaz, vegetația, amplificarea sonoră tind spre detașare, în timp ce solicitările pruncului nenăscut și efectele scenice, pietrele, micul mormânt construit de Dorra/Andreea Boboc (”imaginea țării mele”) tind spre implicare. Desigur, un rol important în realizarea acestor efecte îl are și textul lui Matei Vișniec, regizorul nedesprinzîndu-se de acesta, dimpotrivă valorificându-l spectacologic. Spectacolul e o întâlnire fericită între regizor și scriitor.

 

 

(Femeia – câmp de luptă, după Despre sexul femeii – câmp de luptă în Bosnia de Matei Vișniec, regie artistică: Botond Nagy, dramaturg: Diana Nechit, decor: Raul Cioabă, costume: Ioana Ungureanu, muzică: Claudiu Urse, coregrafie: Alice Veliche, light și video design: Cristian Niculescu, distribuție: Andreea Boboc, Diana Roman, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Aurelian Iordache, David-Daniel Deca, Dragoș Codrescu, Alexandru Lilă, Marius Olteanu, premiera: 7 decembrie 2025, sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/12/your-body-is-battleground.html

A fost sau n-a fost?

 

Spectacolul este un remember omagial al primului și multpremiatului lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu și evocă in memoriam figura actoricească a lui Teodor Corban, într-unul din rolurile principale în film, alături de Ion Sapdaru și Mircea Andreescu.

Mereu divizată între două opinii opuse cu privire la orice subiect, societatea românească agreează talk-show-urile în care se discută la nesfârșit subiectele zilei, subiectele cu pricina. De la un asemenea talk-show a plecat pentru Corneliu Porumboiu ideea scenariului la care fac referire. Și anume, a fost sau nu a fost revoluție în orașele de provincie, bunăoară Vasluiul, unde s-a ieșit în stradă abia după fuga lui Ceaușescu?

Ratarea provincială, luciditatea amară, absurdul, drama purtând masca grotescului, satira sunt doar câteva dintre reperele de lectură ale filmului, respectiv spectacolului. Dacă viața oamenilor la șaisprezece ani de la Revoluția din 1989 transpare în film, în scene emblematice pentru Noul Val cinematografic, spectacolul se concentrează pe emisiunea de la televiziunea din Vaslui și pe cele două opinii în contradicție: s-a ieșit în stradă înainte de 12:08 (ora la care dictatorul a fugit) sau după această oră, ultima variantă însemnând că nu a fost nicio revoluție în orașul uitat de lume, la est de București.

Regizorul Ion Sapdaru introduce câteva din intrigile filmului în prima pauză publicitară, oferind astfel detalii din film. Se raportează la film ca la un punct de reper necesar în înțelegerea întregului. De altfel, în opinia sa filmul în sine este foarte important, constituind un punct de cotitură, o turnură filmică, după care ”nimic n-a mai fost la fel” în istoria cinematografiei românești. Lucru care impune, fără îndoială, o aniversare prin spectacol, la douăzeci de ani de la apariția filmului (2006).

Distribuirea actorilor în roluri este foarte inspirată, deoarece nu reiterează tipologia personajelor din film, ci creează personaje noi, de spectacol. Nu doar numele personajelor, dar și atitudinea actorilor sunt hilare, mărci ale comicului în spatele căruia pândește drama – drama singurătății, a ratării, a uitării, a neiertării de sine etc. Toate acestea transpar din discursurile celor doi invitați care simt nevoia să-și transceandă condiția prin participarea la emisiunea despre revoluție. Primul dintre aceștia, în ordinea luării cuvântului, este Tiberiu Mănescu, interpretat cu seriozitate de Radu Homiceanu, profesor de istorie în provincie care-și îneacă imposibilitatea de a evolua în alcool. Contextul care l-a făcut revoluționar, prezența în piață înainte de 12:08, pe 22 decembrie 1989, mult contestat de spectatorii sceptici, posibili martori oculari ai evenimentelor, constituie o altă iluzie a existenței sale plafonate. Celălalt invitat, pensionarul Emanoil Pișcoci, interpretat cu picanterii de Constantin Pușcașu, fost Moș Crăciun pentru familii, trăiește cu vina de a-și fi adus prin comportamentul său soția mai aproape de finalul ireversibil. Viața celor doi, din ceea ce se poate vedea în film și e sugerat și în spectacol, e una searbădă, fără mari diferențe față de perioada comunistă, diferită de a altora care s-a schimbat radical, cum ar fi cea a securistului care a ajuns să aibă mai multe firme sau a inginerului textilist care a ajuns om de presă.

Nu în ultimul rând, Virgil Jderescu, realizatorul emisiunii și patronul postului de televiziune local, interpretat destul de amuzant de Dumitru Năstrușnicu, încearcă el însuși să deslușească misterul revoluției din orașul său. Actorul se detașează foarte mult de rolul lui Teodor Corban din film, creându-și propriul rol, în stilul său.

Revenind la Revoluția din 1989, eroul iluzoriu și eroul fără voie sunt două din categoriile care pledează mai mult pentru absența unei revoluții autentice decât pentru existența acesteia. Însă, în ciuda liniștii care s-a așternut la Revoluție asemenea zăpezii în micile orașe provinciale, lipsite de relief vital, nu se pot contesta cele petrecute în Timișoara sau București unde s-a tras în oameni. Victimele din 1989, morți sau răniți, sunt reale, cifrele vorbesc de la sine și continuă să ne îngrozească. Așa ceva a fost cu putință și ar trebuie să ne gândim, fără fală de revoluționari de orice fel, ce e de făcut pentru ca ororile din 1989 să nu se mai repete vreodată.

 

(A fost sau n-a fost?, scenariul: Corneliu Porumboiu, regia: Ion Sapdaru, distribuția: Dumitru Năstrușnicu/Virgil Jderescu, Radu Homiceanu/Tiberiu Mănescu, Constantin Pușcașu/Emanoil Pișcoci, Petre Sapojnic/Lică, Ștefania Bejan/Vali, Oana Sandu, Daniel Busuioc, Ion Sapdaru, Anne Marie Chertic/voci la telefon, scenografia: Cătălin Târziu, video: Constantin Dimitriu, muzica: Rotaria, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, premiera: 30 octombrie 2025, sala Teatru la Cub)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/11/a-fost-sau-n-fost.html

Arcadia

 

De la spectacolul Arcadia pleci cu o imagine limpede în minte și cu sentimentul de melancolie din final. Construcția spectaculară are o cadență proprie, regizorul lucrează extrem de curat teatral, iar ruperile de ritm sunt excluse. Scenele sunt construite impecabil, trecutul și prezentul se înfățișează spectatorului mai întâi la distanță, ulterior sunt vizibile urme ale trecutului în prezent (elemente de scenografie cu migală utilizate în scenele din trecut, iar ulterior în cele înfățișând prezentul), pentru ca în final scenele să se întrepătrundă, trecutul devenind martor tăcut la prezent, iar prezentul acompaniind trecutul din umbră. Astfel că la început mai lent, ritmul spectacolului devine tot mai alert spre final, fără a fisura construcția admirabil de bine înghegată.

Dinspre prezent, Hannah Jarvis/Andreea Boboc și Bernard Nightingale/Cosmin Maxim încearcă să descifreze enigmele trecutului prezent în documentele vremii de mai bine de un secol la Sidley Park. Scriitoarea este motivată de dorința de a cunoaște, în timp ce profesorul universitar de glorie. Ambii doresc să afle ce s-a întâmplat în trecut și amândoi se înșeală până când misterul se dezvăluie într-un final. Ezra Chater/Ionuț Cornilă, poet minor, al cărui nume a dispărut din literatura engleză cu desăvârșire, despre care au crezut că a fost ucis de Lord Byron în duel, a murit de fapt într-o călătorie, mușcat de o maimuță. Thomasina Coverly/Mălina Lazăr, eleva lui Septimus Hodge/Luca Gumeni, amantul mamei sale, a murit la șaptesprezece ani într-un incendiu. Cât despre pretențiile ei de a fi descoperit structura matematică a lumii, lăsând o notă pe marginea unei cărți, asemenea lui Fermat, acestea dovedesc inteligența sclipitoare a Thomasinei ce contribuie la deliciul poetic al spectacolului, prin îmblânzirea ideilor de matematică, fizică ori filosofie, din nevoia de a înțelege universul într-un mod cât mai pe potriva sufletului uman.

Dacă personajele sunt foarte bine conturate, nu același lucru se poate spune despre relațiile dintre personaje. Relațiile dintre personaje nu sunt, voit cred, consolidate, astfel că pare că personajele fug unele spre altele și se desprind la fel de rapid. Nu e vorba de superficialitate, ci de o concepție asupra realității umane. Hannah e temporar ”logodnica mea” pentru Valentine Coverly/Andrei Sava, dar și subiectul asupra căruia își îndreaptă atenția Bernard în urma unor efuziuni trecătoare. Ezra Chater și doamna Chater/Ada Lupu trăiesc o relație dedicată (căsătorie) care lasă loc intruziunilor masculine de tot felul în mijlocul paradisului lor artifical. Idila doamnei Chater cu Septimus Hodge e lipsită de substanță, deși fidelul ei amant ține mereu pe noptieră cartea fără ecou a acesteia, Fecioara din Turcia, amănunt care-l entuziasmează peste măsură tocmai pe Ezra Chater. Autoarea desenului cu sihastrul din schit, Thomasina le joacă fără să vrea o festă celor din viitor, Hannah scriind chiar o carte despre acest personaj care nu a existat în realitate. După cum se poate vedea, partea cea mai interesantă este că astfel personajele din trecut intră în legătură cu cele din prezent, prin seriozitatea cu care cei de la sfârșitul secolului al XX-lea caută să explice personaje și evenimente de la începutul secolului al XIX-lea, făcând apel la scrisori rămase ca mărturie, la schițe, planuri, cărți, caiete etc.

Pas cu pas, adevărul iese la lumină, moartea Thomasinei fiind cel mai trist eveniment din spectacol. Valsul de adio, un vals fără sfârșit cu Septimus, pe fundalul admirabil creat vizual, este poate detaliul cel mai clar și distinct, care rămâne întipărit în spectator. În același timp cu cei doi care continuă să valseze, trecutul și prezentul fac schimb de energie, iar toate întrebările își găsesc răspunsul. Mai mult decât un spectacol despre întrebări, știință și filosofie, Arcadia e un spectacol despre răspunsurile din om, răspunsuri provizorii desigur, nu mai importante decât întrebările înseși, dar acele răspunsuri care fac măsura unei vieți de om și recheamă un destin. În funcție de aceste răspunsuri, oamenii dau un sens existenței lor, lucru valabil atât pentru cei din trecut, cât și pentru investigatorii din prezent. În funcție de acest sens, aleg să scrie cărți, referate științifice sau după caz să iubească natura, să respingă sfârșitul universului, să rezolve ecuații luxuriante despre natură, despre lumea vie. În primul rând îi avem pe Hannah și pe Bernard, iar în cel de-al doilea caz pe Thomasina însăși.

 

(Arcadia de Tom Stoppard, traducerea: Silvia Năstasie, regia: Vlad Cristache, distribuția: Mălina Lazăr, Luca Gumeni, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Dumitru Georgescu, Emil Coșeru, Andreea Boboc, Cosmin Maxim, Andrei Sava, Ioana Aciobăniței, Octavian Păun, scenografia: Theodor Cristian Niculae, premiera: 15 iunie 2025, Sala Mare a Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/06/arcadia.html

D’ale carnavalului

 

La regizorul Claudiu Goga, grotescul comediei din D’ale carnavalului întâlnește tragedia. Pe fondul celebrării vieții, a ritualurilor înnoirii și ale schimbării (focul de artificii din actul al treilea), Cadidatul (Horia Veriveș) are parte de o moarte prin împușcare din greșeală, un moment care reunește firescul, elegia, sublimul. Asupra momentului își pune amprenta originală și video designerul Andrei Cozlac, redând sufletul care părăsește trupul în costumul turcului, lucru care-l face un moment în același timp rizibil, în sens pozitiv, relaxând foarte mult atmosfera unei posibile tragedii încordate, departe de așa ceva.

Pentru ca personajele create și întâmplările să mai spună ceva publicului de astăzi, trucurile de regie includ tușe gros creionate, multă culoare și o adaptare la bâlciurile de târg provoncial actuale. Efectul este peste cel scontat, spectacolul e unul cu urale la public, dar și cu râsete în hohote. Maestru al construcțiilor de personaj în filigran, de data aceasta, Claudiu Goga pătrunde adânc în lumea de mahala a lui Caragiale și o aduce, transfigurată în pasaje valabile și astăzi, în fața spectatorului. Personajele sale sunt pe măsura lumii lor, exagerate, grotești, afectate, schimonosite, niște grimase vii. Cupluri de amanți care trădează alte cupluri de amanți, încercări reparatorii, de aducere la situația inițială, care provoacă dezastre și mai mari.

Lucrul cu actorii din trupa ieșeană e realmente impresionant, fiecare rol fiind condus cu mult tact spre gradul superlativ. Opțiunile de casting nu pot fi discutate atâta vreme cât fiecare actor face cel mai bun rol posibil în cel mai bun spectacol posibil cu D’ale carnavalului.

Cosmin Maxim (Nae Girimea) și Petronela Grigorescu (Mița Baston) formează la început un duet care prinde la publicul care cu greu va uita surâsul fals la vederea amantei nemaidorite al lui Nae și chiotele care se lasă cu vaiete ale Miței. Comedia de situații și încurcăturile îi pun în valoare pe Constantin Pușcașu (Crăcănel), dar și pe Călin Chirilă (Iancu Pampon). Andreea Boboc (Didina Mazu) are și ea un rol foarte reușit. Cât despre Horia Veriveș (Cadidatul), el face publicul efectiv să treacă de la chicoteli și hohote la o stare sufletească indefinibilă la final, asemănătoare poate cu tristețea. Trucurile și mijloacele de regie urmează textul caragialesc. În bal, peripețiile și efectele regizorale fără limită pun din nou în valoare roluri de compoziție foarte puternice, la care își aduce contribuția și costumul (costume: Luiza Enescu). Personajele joacă foarte aproape de costumul purtat, acesta din urmă fiind parte a compozițiilor create. Din nou, vaierele lui Crăcănel (Constantin Pușcașu) în costum de femeie rromă, forța de om al peșterii a lui Pampon (Călin Chirilă), vigoarea Didinei Mazu (Andreea Boboc), contrastând cu fragilitatea ei creează momente de neuitat pentru publicul ieșean. Mijloacele de recuzită cele mai uzitate pentru momente de un comic grotesc (sicriul) oferă indicii cu privire la final, când stabilitatea situației devine extrem de fragilă, volatilizându-se.

Cu ce ne regăsim în spectacolul cu D’ale carnavalului al lui Claudiu Goga? Cu târgurile de sezon și mirosul de fum de grătar în primul rând, apoi cu bâlciurile familiale ori din relații, cu o condiție umană compromisă, condamnată să privească în oglindă și să nu se regăsească. Poate că aducerea lumii lui Caragiale în prezent e de bun augur, adăugând faptul că o face păstrând totodată farmecul epocii prin video designul lui Andrei Cozlac, cu birje trase de cai și prin limbajul textului la care regizorul nu umblă, păstrându-l așa cum se cade. Oamenii au nevoie să râdă cathartic, să se elibereze în hohote de propriul sine, regăsind puterea de a o lua de la capăt într-o lume care nu se schimbă totuși la teatru. Teatrul lui Claudiu Goga, la fel ca teatrul lui Caragiale are foarte multe de spus omului contemporan, dar nu are virtuți mântuitoare, nu comportă sensuri escatologice.

 

 

(D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, regia: Claudiu Goga, distribuția: Cosmin Maxim, Călin Chirilă, Constantin Pușcașu, Horia Veriveș, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Andreea Boboc, Petronela Grigorescu, Ioana Aciobăniței, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Luca Gumeni, Raoul Bogdan Ungurianu, Aurelian Iordache, cu participarea cățelului Jazz, decorul: Ștefan Caragiu, costume: Luiza Enescu, video design: Andrei Cozlac, premiera: 8 februarie 2025)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2025/02/dale-carnavalului.html

Lumina si umbra in Zi de bucurie

 

Pe de o parte, persona corespunde idealului eului nostru, iar pe de altă parte, se referă la felul în care credem că vor să ne vadă ceilalți.

Noi refulăm ceea ce nu corespunde imaginii ideale pe care o avem despre noi. Aceste aspecte constituie umbra. Umbra adică ceea ce nu putem accepta la noi, acele aspecte pe care nu le putem asuma.

Dacă persona e ceea ce arătăm lumii din personalitatea noastră într-o anumită situație relațională, cum ne afișăm, acele aspecte ale personalității noastre care vrem să fie văzute și acceptate de ceilalți, umbra e ceea ce ascundem sub masca adaptării convenționale, de cele mai multe ori omul care iese la iveală așa cum este el, fără văluri false și alte mijloace de înfrumusețare.

De fiecare dată când un om întruchipează umbra noastră, apare o dinamică relațională ciudată, resimțim față de respectiva persoană o respingere vehementă. Și totuși, ne ciocnim mereu unul de celălalt, nu ne putem ocoli și de obicei avem sentimentul că ne pasă de acest om. Astfel că frații de umbră ajung să se împrietenească. Ajung să accepte că celălalt reprezintă valori diametral opuse propriilor valori și astfel învață să accepte umbra, fără să îi conteste valoarea.

Aproape fiecărui personaj din Zi de bucurie îi corespunde o soră sau un frate de umbră care întruchipează trăsăturile pe care principalul le repudiază la sine ori la ceilalți, iar secundarul le posedă prin excelență. Astfel că, dacă Altă mamă/Tatiana Ionesi are o persona extrem de reușită (acceptare, înțelegere, îngăduință), O mamă/Pușa Darie întruchipează toate trăsăturile de umbră ale acesteia dintâi (intoleranță, lipsă de înțelegere ori îngăduință). La fel, Un eu/Răzvan Conțu este fratele de umbră al Altui eu/Cosmin Maxim, motiv pentru care cele două personaje ajung să fie împreună. Solar, carismatic, temperamental, Alt eu ascunde trăsăturile de umbră pe care le regăsim la prietenul său, Un eu – senzualitate exacerbată, visceralitate, incapacitatea de a fi pe de-a întregul prezent într-o situație sau lângă cei dragi. La fel, regăsim cel mai probabil la O soră/ Mălina Lazăr trăsături de umbră pe care Altă soră/Andrei Sava le expune: bovarism, instinctivitate, pasionalitate. Mai concret, Alt orfan/Luca Gumeni expune trăsăturile de umbră ale fratelui său, Un orfan/Dumitru Georgescu, e rujat strident și-i împrumută maieul, iar Altă Orfană/Oana Sandu manifestă la un moment dat un comportament erotic față de fostul soț al surorii sale de umbră, având o persona impecabilă, până în punctul în care-și pierde cumpătul, O orfană/Haruna Condurache. Nu întâmplător spectacolul are două părți, dintre care în prima actorii sunt îmbrăcați în negru, iar în a doua vestimentația lor reprezintă o explozie de culoare.

Întâlnirea personajelor de umbră cu propria persona reprezintă prilejul unor micromonologuri care izbucnesc din replicile pe care și le dau între ele, micromonologuri constituite din cuvinte, soluții regizorale (cineva decojește sau mușcă dintr-o portocală etc.), coregrafie și muzică. Exemplară în acest sens e omniprezența în scenă a Unui eu/Răzvan Conțu. Acesta alege să se distanțeze atât de familie, cât și de prietenul lui, însă regizorul decide să-l mențină pe cel dispărut undeva departe în umbra surorii sale, dar mai ales a fratelui său de umbră, iubitul său. Răzvan Conțu, jucând impecabil, se oglindește în problemele tuturor celor prezenți în scenă (respingere, renunțare, incapacitatea de a avea copii), personajul său preluând foarte multe poveri emoționale.

Spațiul scenic este și el împărțit în două de malul apei, o zonă intermediară între principal, prim-plan, și secundar, plan secund unde personajele își continuă periplul între persona și umbră (foarte multe acțiuni simultane însuflețesc atât spațiul scenic, cât și acest plan secund). Acest mai al apei pare că stabilește un orizont, o linie de demarcația între a fi și neant. Este zona de unde se pot vizualiza teama de abandon a unui prunc în burta mamei, dar și răsăritul.

Existența bucuriei din final nu e doar despre împăcare și speranță, ci și despre acceptarea propriei umbre. Dacă înțelegem că nu suntem perfecți și dacă ne acceptăm propria fragilitate devenim în același timp mai autentici, mai vii.

 

(Zi de bucurie de Arne Lygre, regie și univers sonor: Radu Afrim, distribuția: Pușa Darie, Tatiana Ionesi, Răzvan Conțu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu, Luca Gumeni, Andrei Sava, Dumitru Năstrușnicu, Daniel Busuioc, Haruna Condurache, Oana Sandu, Miruna Sticea, Emilian Ilie, Alice Veliche, scenografia: Anna Kupás, coregrafia: Alice Veliche, data vizionării: 8 decembrie 2024, Sala Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

https://dyntabu.blogspot.com/2024/12/lumina-si-umbra-in-zi-de-bucurie.html

Haga

 

Regizorul Cristian Hadji-Culea pune în scenă, în premieră pe țară, textul curajos al autoarei ucrainene Sasha Denisova, Haga. Ideea de fond e judecarea lui Putin și a acoliților săi pentru crime de război, la Tribunalul de la Haga. Această idee reprezintă de fapt rodul imaginației unei fete din Mariupol (interpretată de Diana Roman). Orice altă abordare, altfel decât visul de dreptate al unui adolescent orfan care-a suferit, ar fi fost dificilă din cel puțin câteva motive: războiul Ucrainei cu Rusia e încă în plină desfășurare, iar diplomația adulților e incapabilă să spună lucrurilor pe nume, asemenea unui copil. Mai mult poate decât un adult, o adolescentă căreia i-a fost răpită viața (moartea celor dragi, distrugerea școlii și per ansamblu schimbarea brutală a modului ei de viață) are o imaginație teribilă, când vine vorba de pedepsirea vinovaților. Toate acestea sunt transpuse cu mijloacele spectacolului într-un proces imaginar cu avocat al acuzării (Haruna Condurache) și avocat al apărării (Cosmin Maxim), ambii imbatabili, prin faptul că nici unul dintre cei doi nu a pierdut vreodată un proces, dar care capitulează deopotrivă la un moment dat, depășiți de situație.

Momentele cu inculpații care-și expun versiunea, apărându-l până la capăt pe Putin sau dimpotrivă trădându-l, mai exact procesul ca atare este fragmentat de interludii grotești (cum ar fi momentul cu Lacul Lebedelor, cel al pedepsirii căpeteniei cecenilor sau cel cu soldații ruși mutilați de pe urma războiului). În același timp, proiecțiile, momentele muzicale și parodia din interludiile ce fac legătura dintre scene contribuie la scoaterea spectacolului de pe făgașul ce documentează un posibil proces, fie și presărat cu rezultatul imaginației copilului în mintea căruia s-a declanșat. Există inevitabil în spectacol chestiuni care țin de documentare cu privire la război (modul îngrozitor în care au murit ucraineni civili, nepotrivirile dintre declarațiile lui Putin, cum că ar salva Ucraina de neonaziști și dezastrul creat, ravagiile produse de soldații ruși care au prădat casele civililor ucraineni, ca să nu mai vorbim de bombardamente, de carnagiul uman și distrugerea instituțiilor și a locuințelor etc.) și lucrurile pe care și le imaginează protagonista, fata dornică de dreptate. Piesa de teatru însăși e construită prin acest fin balans între realitate și imaginar.

Dintre mijloacele regizoral-actoricești folosite, aș aminti compozițiile foarte puternice, pentru a crea caractere credibile (de altfel, există și măști cu poza celor vizați în realitate, Putin, Valentina Matvienko, Margarita Simonian, Ramzan Kadîrov, Evgheni Prigojin, Serghei Șoigu, Serghei Surovikin, Vladislav Surkov, Nikolai Patrușev, Iuri Kovalciuk) sau momentele menite să intrige (dedublarea lui Putin, înglobând și Biserica, apoi punerea semnului echivalenței între Putin și Rusia, elemente ale elucubrațiilor dictatorului prezente în orice discurs public, foarte plastic exprimate prin intermediul artei spectacolului). Peste toate, vocea Dianei Roman este extrem de percutantă, contribuind la conștientizarea de către public a dramei prin care trece poporul ucrainean.

În ciuda satirei ori a compozițiilor excesive, spectacolul nu depășește o anumită zonă de confort, în sensul că nu caută să fie șocant cu orice preț, e în mod paradoxal, date fiind scenele enumerate, destul de cuminte, așezat, nu iese din matcă, poate fi vizionat în scop educativ de spectatori de orice vârstă. Lucru care nu se poate spune și despre actorii al căror elan își iese din matcă – talentul Petronelei Grigorescu e aplaudat la scenă deschisă, efervescența lui Ionuț Cornilă în rol de compoziție e amețitoare, cameleonismul Mălinei Lazăr (impersonându-l pe Putin), deși ne-am dori parcă să joace mai mult, e răvășitor, histrionismului lui Răzvan Conțu se manifestă și prin faptul că e capabil de roluri multiple, diferite ca tonalitate, versatilitatea Adei Lupu atrage privirile spectatorilor, dezlănțuirea lui Dumitru Georgescu constituie un moment foarte bun, capacitatea de a genera umor grotesc, macabru a lui Andrei Sava e impresionantă ș.a.m.d. Toate calitățile actorilor ieșeni sunt contrapunctate, în cadrul echipei, de temperanța și delicatețea Doinei Deleanu, de sobrietatea de bun augur a lui Horia Veriveș, de frământarea nu lipsită de moderație a lui Adi Carauleanu, de spiritul ironic și ilariant al lui Daniel Busuioc etc. Întreaga echipă de actori a Naționalului ieșean, indiferent că joacă pe un apropiat al lui Putin, pe Putin însuși sau un simplu soldat funcționează armonios și depune mult efort și seriozitate la reușita proiectului.

 

(Haga de Sasha Denisova, regia: Cristian Hadji-Culea, adaptare și versuri: Florin Lăzărescu, distribuția: Diana Roman, Petronela Grigorescu, Ada Lupu, Doru Aftanasiu, Daniel Busuioc, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Dumitru Georgescu, Horia Veriveș, Adi Carauleanu, Mălina Lazăr, Haruna Condurache, Cosmin Maxim, Răzvan Conțu, Andreea Boboc, Robert Agape, Radu Homiceanu, Doina Deleanu, Catinca Tudose, Radu Ghilaș, Andrei Sava, scenografie: Dragoș Buhagiar și Andrada Chiriac, video design: Andrei Cozlac, muzică: Mihai Cornea, premiera: 5 septembrie 2024, Sala Mare, Teatrul Național Iași)

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/09/haga.html

De dinaintea amintirii

 

Împreună cu echipa de lucru, regizorul Florin Caracala dă viață scenică și dinamism unui text de proză scurtă, ce ficționalizează realitatea unui ritual preistoric, la o primă vedere dificil de perceput ca spectacol. În același timp, imprimă viață, la granița dintre real și fantastic, personajelor greu de imaginat la o simplă lectură.

Regizorul pare adeptul multiplicității perspectivale în teatru. O multitudine de interpretări devine posibilă: antropologia straniului ritual de decapitare a morților, mitologia din spatele păstrării craniului decorat, metafizica presupozițiilor, a credințelor de nestrămutat, a ceea ce gândim ori facem în baza unor prejudecăți culturale implicite.

În momentul în care o revoluție de ordin științific, estetic ori ritualic are loc, setul de presupoziții înrădăcinat este înlocuit de un altul. Pe muchia provocării unei asemenea revoluții, Maxine (maestra ceremonialului, cea mai în vârstă persoană din comunitate, o compoziție actoricească la superlativ, interpretată de Mălina Lazăr, cu ochii proptiți în neant, fără privire, atunci când repetă robotizantele cuvinte ale ritualului, privind în afară odată cu demascarea regulilor inventate și privind în vidul interior, sfâșiată de amintirea de dinaintea amintirii) se confruntă cu violența contemporanilor, deoarece a încerca să-i zdruncini cuiva presupozițiile, la care se raportează în gânduri și acțiuni, conduce la răbufniri.

Dintr-un alt punct de vedere, știința, religia, filosofia, istoria nu sunt decât jocuri ale minții, creații, invenții ale omului. Iar dintr-un altul, domeniile practic (morala și politica) și științific nu sunt decât imagini luate drept fapte care ar putea fi convertite în imagini pure (din domeniul estetic) care ne provoacă imaginația și stau sub semnul contemplării ca delectare. 

În spectacolul său despre trezirea la realitatea că principiile sunt plăsmuite (într-un illo tempore, de dinaintea amintirii), regizorul Florin Caracala construiește admirabile exemple ale trecerii imaginilor din tărâmul experienței practice în cel al imaginilor științifice sau pur contemplative, estetice. În cel al imaginilor științifice când intervine problematizarea și stârnește curiozitatea spectatorului, al spectatorului implicat cumva prin oglinzi deformatoare. În cel al imaginilor estetice când, de pildă, capul defunctului nu mai e o căpățână, ci simbolul persoanei iubite, ”încă printre noi”, cu care rudele cele mai apropiate vor ajunge într-o bizară relație de coabitare, odată depășit momentul răvășitor al funeraliilor.

Și mai există o interpretare ce explorează subconștientul și aspectele iraționale ale experienței umane. În mod paradoxal, celelalte vârstnice (Marjorie/Pușa Darie, Agatha/Tatiana Ionesi, Evelyn/Livia Iorga) par să-și amintească o întâmplare de dinaintea amintirii (sinuciderea prin spânzurare a fiului lui Maxine și trauma declanșată de eveniment). Prilej pentru alte transmutări ale laturii practice (și implicit ale unor imagini factuale) în imagini estetice – corpurile decapitate atârnate de marele copac din centrul crângului unde au loc funeraliile nu sunt simple leșuri, ci semnifică gândurile negre, refulate, de dinaintea amintirii. Practic, refuzul preotului de a-l înmormânta pe tânăr este urmat de refuzul amintirii din partea lui Maxine (”prea greu pentru spatele meu”) și declanșează straniul ritual care va continua, mecanic și rigid, având literă de lege în rândul comunității. Estetic, Maxine și dincolo de ea, regizorul transpune trauma în spectacol, se joacă cu obiceiurile despre a căror origine nu știe nimeni dintre cei mai tineri membri ai comunității, creează noi reguli ludice (posibila introducere a unui cântecel în ritual), parte a unei conversații implicite între trecut, prezent și viitor. Dar și parte a unei confruntări între două tabere (conservatorii și inovatorii) având ca obiect de dispută schimbarea bruscă a vorbelor consacrate prin ritual. Adăugirile la ritual (”Nu există Dumnezeu”, ”Nu există viață de apoi”) introduc o problematică existențialistă privitor la sensul vieții. Transpusă estetic minunat prin plânsul răscolitor al mamei fetiței moarte (Andreea Boboc) ce conferă spectacolului un caracter cathartic.

Nu în ultimul rând, spectacolul aduce în discuție teatralitatea. Prin ceea ce funcționează și ca insert parodic de teatru în teatru. În general, regizorul detensionează atmosfera gravă prin grotesc în construcția și atitudinea personajelor, prin detaliile de decor și vestimentație, prin ingeniozitatea de care dă dovadă la nivelul reconstruirii textului, prin alegerea unor ritmuri alerte, în contrapoziție cu acțiunea scenică serioasă, chiar sumbră. În același timp, lucrează curat teatral, creează momente estetice autentice, redă suferința umană cu seriozitate și lirism, alegând piese muzicale în acord cu trăirea scenică, conectând spectatorul la vibrația afectivă a personajelor. Tocmai de aceea, momentul de teatru în teatru Shakespeare e mai mult decât o parodie care deconectează de la îngândurare. El ascunde un crez exprimat negativ, despre cum nu ar trebui să fie teatrul, o respingere a actualizării excesive, a mutilătii textului, a teatrului baloanelor de săpun, ca divertisment facil.

(De dinaintea amintirii după David Vann, traducere: Marius Chivu, dramatizare și adaptare: Maria Manolescu, regia: Florin Caracala, distribuția: Mălina Lazăr, Pușa Darie, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Ionuț Cornilă, Răzvan Conțu, Andreea Boboc, Dumitru Georgescu, Marian Stavarachi, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Alexandra Budău, Luca Gumeni, scenografia: Bogdan Spătaru, costume: Maria Simona Sacalov-Arsu și Alexandra Rîmbu, prostetică: Cătălin Sebastian Marin, proiecții video: Andrei Cozlac, asistență regie: Luiza Cupceac, asistență tehnică: Alexandru Chiculiță, premiera: 20 aprilie 2024, Teatrul Național Iași, Sala Teatru³)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/04/de-dinaintea-amintirii.html

O tragedie veninoasă

 

Titlul tradus face trimitere la Romeo și Julieta, aluzie la piesă făcându-se și în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sărut.

Dacă până în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astăzi observăm cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de exemplu, contre-emploi-urile parodice de personaj, Moștenitorul/Horia Veriveș sau chiar servitorul Moștenitorului/Andrei Sava). Este ceea ce realizează și regizorul Silviu Purcărete, fără a cădea în exces.

Regizorul alege să monteze un text în premieră în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657), a cărui adaptare și traducere le realizează, pentru a se plia pe stilul său de a-și pune personajele în situații scenice și roluri, mai ales că acțiunea se petrece în Italia medievală, pe care de altfel Purcărete o aduce în contemporaneitate. Actualizarea este majoră, dar nu excesivă, elemente de tragedie shakespeariană se armonizează cu momente bufe, dar și psihologice. Declamările de replică din spațiul turnantei, un carusel de emoții prin care trec personajele, sunt însoțite de aparteuri și adresări către public. Simbolurile trimit atât la semnificații legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii albi, tabla de șah și jocul de șah), cât și la noi semnificații.

De ce atracția pentru tragedie? Pentru că trăim vremuri complicate, când oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendințe de manipulare de tot felul, luptă pentru dominare, dorințe și planuri de răzbunare, aspecte care conduc la ură și nimicirea aproapelui și care nu-i sunt străine nici Italiei medievale și nici actualității lumii noastre. De ce tragicomedie făcând uz de grotesc? Pentru că e singura modalitate astăzi de a recepta în mod convingător o tragedie.

Punerea în scenă este impecabilă, limpede și extrem de alertă. Nimic nu este complicat inutil (situații, relații dintre personaje, intrigă), astfel încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplității estetice, simplitate care maschează complicații care țin de bizareria compozițiilor admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar și Andrei Sava, Horia Veriveș, Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstrușnicu). Dar care țin și de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin aproape de nerecunoscut în unele momente și asta se întâmplă nu din cauza machiajului, ci datorită compozițiilor puternice la care m-am referit.

Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferită ca stilistică de prima, Purcărete pune în scenă o tragedie care efectiv să nu mai aibă loc. Atât de năstrușnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice puse în joc, încât veninul din imprecații, săgeți, licori este sublimat. Însăși moartea e sublimă. Teatrul în teatru pregătit nu e totuna cu cel petrecut în scenă, destinul lăsând parcă locul sincronicităților (cerul joacă zaruri).

Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în spectacol, are un efect edificator, în sensul că istoria (piesei) este schimbată. Deși personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supraviețuiesc. De aceea, mai e nevoie de încă o ieșire din scenă. Ieșirea din scenă are loc prin gestul brutal al mamei lui Leantio/Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care spulberă actorii care au mai rămas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/Dumitru Năstrușnicu). Mai puțin pe unul (episcopul/Diana Chirilă). Secolul XXI este spiritual, fără îndoială, numai că, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate că acesta e mesajul rămânerii în viață a episcopului. Poate că duelul final (women beware women) este între vocea trecutului (mama lui Leantio, furia răzbunării declanșate de durerea de a-și pierde copilul) și vocea prezentului din trecut (o femeie deghizată în episcop care nu poate fi ucisă și care prin gestul lasciv cu care devorează boabele de struguri roșii reface legătura dintre trecut și prezent, arătând clar că trecutul supraviețuiește în prezent și nu poate fi eradicat).

 În rest, nu-i decât un mod de a scoate absolut toți actorii din scenă (mai puțin pe episcopul ca simbol al divinității ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e același lucru – și pe femeia, mama lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toți, devenită și ea duală). Binele și răul nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. De la secolul spiritual la cel estetic nu mai e decât un pas.

 

(”O tragedie veninoasă” după „Women beware women” de Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcărete, distribuție: Ionuț Cornilă/Ducele, Dumitru Năstrușnicu/Cardinalul, Călin Chirilă/Fabrizio, Cosmin Maxim/Hippolito, Ada Lupu/Livia, Diana Roman/Izabella, Doru Aftanasiu/Unchiul moștenitorului, Horia Veriveș/Moștenitorul, Răzvan Conțu/Leantio, Mălina Lazăr/Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/Servitorul moștenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaș, Robert Agape, Alexandra Azoiței, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuț Cozma, Luca Gumeni, George Gușuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, muzică originală: Vasile Șirli, scenografia: Dragoș Buhagiar, Teatrul Național Iași, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)

 

 Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2024/02/o-tragedie-veninoasa.html