DT in dialog: Actrita Loredana Cosovanu

Loredana Cosovanu: premiul juriului (Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual), Galele Hop 2012. Din juriul final au făcut parte: regizorul Radu Afrim, dramaturgul Radu Macrinici, coreograful Florin Fieroiu, actorul Marius Rizea și actrița Virginia Mirea. Loredana s-a născut la Botoșani. Însă ea s-a școlit în Iași la secția Actorie, UAGE, Iași, clasa Prof. Mihaela Arsenescu Werner (asistent Doru Aftanasiu), terminând facultatea anul acesta. Deși este foarte tânără (23 de ani), Loredana joacă încă din facultate. O urmăresc de multă vreme pe scenă. A avut o evoluție rapidă, surprinzătoare. De fapt, am văzut-o cu toții cum s-a dezvoltat ca actriță, de la rolul juvenil din ”Despre oameni și alte păcate” (regia Vasea Blohat), la rolul profund, o cotitură actoricească pentru ea, din ”Povești de familie” (regia Vlad Cepoi), apoi la roluri în piesele lui Radu Afrim de la Iași, în alte spectacole semnate Vlad Cepoi, unde nu poate trece neobservată, ori în ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” (regia Ovidiu Ivan), spectacol de debut regizoral, dar pe care Loredana pe care îl susține energetic efectiv. Într-un cuvânt, Loredana este o actriță minunată, căreia i s-a confirmat efortul din ultimii ani. Totodată, o persoană sensibilă. Apoi care lucrează conștient pe roluri și știe realmente să construiască. Pe care Iașul, din păcate, și din ceea ce veți citi că sunt intențiile ei, e pe cale să o piardă dacă nu se liciteaza la timp pentru a reuși să o pastram aici.

1. Este Loredana Cosovanu, premiata noastră, ieșeancă sau botășăneancă get-beget ?

Sunt din Botoșani, oraș foarte drag mie și pentru ca am avut o copilărie și o adolescență frumoasă acolo. Mă consider botoșăneancă. În plus, tot acolo am inceput să dau frâu liber pasiunii pentru teatru. Ieșeancă nu prea pot sa spun ca sunt. Adevărul e că orașul Iași m-a adoptat si mi-a oferit mai multe șanse decât orașul meu natal, dar, în același timp, eu sederea mea in Iași o numesc o perioadă de tranziție, pentru că, de fapt, vreau să ajung la București sau un oras mai mare, unde să am chiar mai multe șanse.

2. Care este pentru tine rolul care te-a ajutat cel mai mult să atingi performanța de astăzi (aprecierea justă a unui juriu select la un festival pentru actorii tineri)? Și dacă ne poți spune și cum ți-a influențat comportamentul /atitudinea scenic(ă). Dacă te-a schimbat și ca om (daca da-in ce fel/ dacă nu- nu, a fost doar un rol).

Nu știu dacă pot să aleg un singur rol care m-a ajutat sa evoluez...cel mai bine, atunci când dai admitere la actorie și urmezi să înveți meseria asta, trebuie sa fii deschis spre orice. Am inceput cu Despre oameni și alte păcate, primul spectacol cap coadă din perioada facultății. În cadrul repetițiilor de la acest spectacol am învățat să lucrez cu mine, pentru personajul meu. Tot atunci am început sa am curajul sa ofer din trăirile mele pe scenă. Apoi în Dawn way am învățat să renunț la preconcepții. Tot aici am descoperit cum e lucrul cu mulți alți actori și cum trebuie sa fim mereu o echipă. Experienta cu regizorul Radu Afrim și cu scena Naționalului Ieșean alături de alți actori profesioniști mi-a arătat de fapt adevărata lume și atmosferă a teatrului. De asemenea, am avut ocazia să experimentez ce am învățat în facultate, dicție, canto, mișcare scenică. Un rol pentru care am muncit foarte mult a fost rolul Nadejdei din Povești de familie. Atunci cand nu ai text, replici pe parcursul spectacolului, iar personajul tău are un trecut atât de greu și are atât de multe de spus, dar nu poate, trebuie să exprimi prin alte mijloace povestea. Pe scurt, nu o să fie un singur rol, cel puțin deocamdată. Învăț din tot, tot timpul... Sunt multe lucruri pe care încă nu le-am descoperit, dar nu mă grăbesc. Nu se poate totul deodată. Experiența te ajută să atingi performanțe tot mai înalte. Influență am avut de la toate. Nu am lăsat niciodată pierdut bagajul de cunoștinte acumulat de la fiecare în parte. M-au schimbat și ca om, am început să trăiesc intens momentele din viața mea, scăpând de superficialitate, dorind tot timpul autenticitate. M-am lăsat mai liberă.

3. Detaliază-mi te rog: Cum te-a ajutat să te recunoști ca actriță colaborarea cu regizorul Radu Afrim?

Prin Radu Afrim am descoperit mai multe stiluri de joc, datorită lui pot sa compar acum școlile de teatru din țară, și pot sa le imbin pe toate. Ei...nu prea pot... Dar știu cum sa incep. M-a ajutat și faptul că a avut încredere în mine. Nu e de ajuns să fii pasionat de teatru, trebuie să primești și confirmări, să fii sigur că ești pe drumul cel bun și atunci energia ta pozitiva se transmite si pe scenă. Am avut marele noroc să pot juca in regia lui. El iti spune ca totul este posibil si apoi iti arata ca asa e.

4. Ce ai interpretat la proba liberă din festival? Ai întîmpinat vreo dificultate sau ai simțit că rolul este pentru tine? Cum ai ajuns să selectezi respectivul text/rol? Cum ai lucrat? Ne introduci puțin în caracter?

La textul ales, eu mi-am făcut monolog din Crize,piesa scrisa de Mihai Ignat. Textul propriu- zis are două personaje, un el si o ea, un cuplu de tineri căsătoriți, care întâmpină probleme în relația lor. Eu am luat replici și de la personajul masculin și de la personajul feminin, le-am îmbinat în așa fel încât să aibă continuitate,început și final, intrigă și suspans, dar, cel mai important, l-am făcut ofertant. Am trimis personajul meu la psiholog, unde ajunge foarte emoționată, spunând că nu are nicio problemă. Cu cât încearcă să se convingă pe ea și pe psiholog că totul e bine, își dă seama că de fapt trăiește cu multe gânduri ce o chinuie, pentru că nici macar ea nu înțelege de ce s-a schimbat ceva în momentul în care a văzut o pată de salivă pe perna lui într-o dimineață.
Nu mi-a fost foarte usor să pregătesc acest monolog datorită stărilor schimbatoare ale personajului. De la emoție ajunge la frică, trece apoi printr-o conștientizare a penibilului, urmat de un moment adevărat și profund din care ne dăm seama că iubirea pentru soțul ei de fapt nu a murit. Doar că lipsește comunicarea, problema acuta oriunde in jurul nostru. Așa ajunge ea sa nu mai ințeleagă nimic din ce se petrece în relația cu soțul ei. Plus că e și paranoică,are momente de isterie când își amintește cum arată soțul ei și râde de el, apoi zice că îl iubește asa cum e...Pe scurt, eu aș numi-o una din nenumaratele Desperate Housewives.

5. Ce ai interpretat la proba impusă? La fel, cum te-ai raportat la rol și care este acesta.

Nu știu dacă am optat corect pentru textul impus. Gândidu-mă că am voie doar 5 minute să arăt ce pot să fac pe un text clasic, îmi veneau în minte tot timpul gânduri cum că ar trebui să fie un moment bombă. Să nu își dea lumea seama când intri și când ieși. Să ii lași cu repirația tăiată. Din păcate, am vrut sa fac prea mult și am avut câteva greșeli în al doilea moment. Am ales Don Juan de Molière. Mi-am compus o melodie, am intrat în scenă după primele sunete și am inceput să cânt câteva versuri, construite din replici d-ale Lui Don Juan. După ce am stabilit platforma, am vrut să mă joc cu două personaje. Așa că am luat o mică parte din scena cu Don Juan și Charlotte. Cu momentul ăsta construit astfel am vrut să reunesc două stări deosebite între ele, mai exact am pus aroganța și naivitatea în același timp, în același loc.

6. Cum ți s-a părut publicul? Dacă te-ai putea referi succint la distincția public reprezentat-public dat. Ce așteptări ai avut legat de oamenii din sală? În ce mod ți s-au confirmat/infirmat așteptările?

Publicul de la festival a fost călduros. Îi simțeai prezenți acolo, cu tine, doritori să intre în povestea ta. O diferență de public există doar între primele spectacole, premiere și spectacolele următoare. De obicei, la premiere vine publicul invitat. Oficialități ale orașului, oameni mari cum se zice. Acestia sunt mai reci, nu îți oferă toate șansele. Eu nu am așteptări de la public. Mă mulez eu pe el, pe reacțiile lor.

7. Unde te vezi peste 5 ani ?

Peste 5 ani mă văd plimbându-mă prin țară la diferite teatre. Nu prea aș vrea să mă angajez, aș ”vâna” mai degrabă colaborări cât mai multe multe.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/dt-in-dialog-actrita-loredana-cosovanu.html

Despre oameni si melci: De ce 1992?

Filmul se evidentiaza prin iscusinta psihologizarii caracterelor. Pentru cine va avea curiozitatea sa-l vada, filmul nu este doar o fila de istorie, pariind si pe o radiografierea unor trairi umane. Este o incercare de decliseizare a peliculei romanesti care se adreseaza publicului larg. Am remarcat cum jongleaza regizorul cu starile personajelor. Trairile personajelor, fara a se stinge in drama si fara a cadea in melodrama, dau tonul unei ”cinemagii” de talie europeana, care cu subtritrarile de rigoare, are multe de zis Europei despre noi. Si bune si rele, cu ironie si umor de calitate, acest film ramane doar in aparenta un construct menit sa faca hazul omului obisnuit.

Cu toate acestea, raman deschise o serie de intrebari: strict ca fila de istorie, de ce l-a atras pe regizor anul 1992 (construit la detaliu, printre altele prin arhivele continand inregistrari ale venirii megastarului american Michael Jackson in Romania)? De ce ar putea fi acest an relevant pentru noi astazi? Poate ca luarea cu asalt a clinicii de recoltare de sperma de catre muncitorii de la Aro poate conta ca o subtila aluzie la mineriade. Nu stim insa cum se situeaza regizorul fata de regretatul fenomen al mineriadelor (chiar daca au trecut, au lasat poate semne). Deoarece el nu se pronunta explicit asupra acestui fapt.

Despre distribuirea Monicai Birladeanu in rolul Manuelei, dat fiind ca personajul se gaseste la confluenta unor trasaturi de caracter usor diferite, ca sa nu spunem opuse, nu pot spune decat ca a fost una interesanta. Idealizand, are acest rol (Manuela) ar putea avea de a face cu miturile omului contemporan. Dintre acestea, as aminti in prezentul context doar unul – sa-l numim basmul Cenusaresei de Romania : Cenusareasa asteapta printul de peste mari si tari, in cazul actualului scenariu din Franta, pentru a-i potrivi condurul fericirii, menit sa-i transforme radical si in timp record viata.

Banuiesc faptul ca sursa umorului, un atu pentru film, traduce situatii comice din viata reala si adapteaza asemenea momente, pentru a le putea prelua si folosi in pelicula. Ramane un mister cum pune regizorul in joc psihologia omului din spatele actorului pentru a crea momente din viata personajelor. De asemenea, destul de ambigua mi se pare imaginea de final a filmului. Daca ar fi sa explicitam o metafora, ma intreb ar putea transmite acesta imagine Europei despre romanii din Romania ?




Dana Tabrea

(Lungmetrajul "Despre oameni si melci" (cu Andi Vasluianu, Monica Birladeanu, Dorel Visan si Andreea Bibiri, regizat de Tudor Giurgiu, cu scenariul semnat de Ionut Teianu), a avut Premiera de Gala la Cinema City si Cinema Victoria din Iasi pe 15 septembrie 2012).

Antipoveste in anticronica

A fost odată ca niciodată o antițară cu antipreședinte, antireferendum, ș.a.m.d. toate anti și toate pe dos. Și când veni vorba să i se joace o (anti)festă teatrală acestui antipopor ce ne-am nimerit prin cafenea, cel mai nimerit și mai actual joc se dovedi a fi un...antiteatru. Prin antiteatru înțelegând în acest context doar - joc fără decor, fără actori, fără piesă. Chiar și fără scenariu, deoarece i-am cerut interpretului Actorului Alb textul și nu l-am primit.
Totuși, un antiteatru fără spectatori? Sunt cei din sală reduși ei înșiși la non-calitatea de antispectatori?
Dar să vedem, mai exact, pentru cei ce n-au fost încă prezenți la eveniment. Este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre spectacolul din cafeneaua Maideyi din Iași de pe 30 august. Aici Ștefan Cătălin Mândru, realizator și unic interpret (rolul Actorul Alb) se dă în (anti)scenă cu Cyrano de Bergerac (regia: Adrian Iclenzan).
Pe mine nu mă impresionează realizările acestea (anti)scenice, chiar și cu o aparentă miză antiteatralistă, non-sensistă, dar cu destule pretenții de joc teatral, nu neapărat nejustificate, cu trimitere la actualitatea fără cap și fără coadă din România, care aduc alandala o sumă de texte și replici celebre – s-au folosit nici mai mult nici mai puțin decât trei autori clasici (Shakespeare, Cehov și Rostand), cărora li s-au alăturat Vișniec și Kovacevic. Și unde cuvântul ”țigan” apare de cel puțin cinci ori. Nu toți românii sunt țigani, nu toți românii sunt lași, împuțiți, pleava Balcanilor și restul exagerărilor emanate din micuțul domn Mândru în costum de balerin clownish-rococo și cu ochi preasclipitori. Pentru cei ce nu știu, Dusan Kovacevic, autorul antipersonajului (Actorul Alb) este scenaristul filmului lui Emir Kusturica, Underground. Din întâmplare și fără legătură cu antipovestea în curs, unul dintre filmele mele preferate. Cred că și textul său folosit ca bază pentru spectacol, “Larry Thompson sau tragedia unei tinereţi”, merita valorificat mai îndeaproape. La justa valoare sau chiar peste. Ce nevoie s-a mai avut de restul tiradelor? Mă voi limita la un singur exemplu: Cyrano de Bergerac cu paloșul scos țanțoș dinainte rostind replici memorabile, de genul ”Vin, Doamna mea, vin” (replicile reale din spectacol conțin nepermis de multe sâsâituri inutil îngroșate actoricește, pentru că nu se vede nici poanta și nici mesajul).
Până la urmă rezistă ceva din toată această (anti)mascaradă teatrală? În primul rând, antidecorul alcătuit din paravane iluminate din spate, pe care am zărit și proiectarea a vreo două (anti)umbre. În al doilea rând, implicarea (anti)publicului în spectacol, realizând două momente de mimesis a unui joc parodic. În al treilea rând, am apreciat sforțarea lui Mândru de a da tot, actoricește vorbind, și îl apreciez pentru joc și efort. În al patrulea rând, conceptul de antiteatru, antiscenă, antiactor etc. Însă acest concept nu apare formulat în intenția spectacolului ci ține de interpretarea mea, în urma unor (anti)reveniri la avangardism.
Nu fără miză am atașat acest concept de antiteatru spectacolului. Ca și în Beckett, un Godot este așteptat. În lipsă, altcineva încearcă să ne ațină calea, să ne amintească de faptul că așteptăm ceva (să înceapă un spectacol, să ni se spună o poveste, să apară actorul principal etc.) ori, poate, să ne facă să uităm că mai așteptăm. Faptul că încă mai așteptăm ceva ce nu are cum să survină ne face, iremediabil, triști. Dimpotrivă, faptul că ne lăsăm în voia poantelor mai mult sau mai puțin inspirate, de teama că am putea să ne reinventăm și, reinventându-ne, să ne privim în oglindă cât de triști am ajuns, ne face să râdem. Să râdem deci pentru a uita de noi. Cu cât râdem mai mult, cu atât devenim antispectatorii acestui antispectacol. Pentru că un spectator autentic își asumă atât surâsul, cât și grimasele, atât râsetele, cât și lacrimile, apoi rânjetele, urletele interioare și orice ar mai putea să vină de aici. Nefiind decât o antipoveste, ea nu poate avea sfârșit.




Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/antipoveste-in-anticronica.html

Poveste reala despre Will si un pat

E ceva ce cu siguranta nu ati stiut despre Will (cum care Will? William Shakespeare). Ca nu i-a lasat fostei sotii in testament macar patul conjugal! Pe motiv ca i-a fost infidela. Nici eu n-as fi stiut daca nu-mi povestea o prietena. Care-l preda pe Will. Fantastic Will asta. Il admir.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/poveste-despre-will-si-un-pat.html

Hipnoza

Recenzie la cartea ”Hipnoza”, Autori: Judith Pintar și Steven Jay Lynn, Editura Trei, 2012, Colecția Psihologia pentru toți, traducere de Anacaoana Mîndrilă-Sonetto, nr. pag: 275.

Cartea celor doi autori autori americani despre hipnoză este extrem de bine structurată și documentată. Tema este introdusă prin apel la un roman din secolul al XIX-lea scris de George du Maurier (capitolul 1). Acest artificiu atrage atenția cititorului. În același timp, avansează principalele repere ale problemei în discuție: 1. Raportul dintre hipnotizat și hipnotizator; 2. Natura hipnozei; 3. Efectul hipnozei asupra memoriei și asupra identității personale. Ceea ce m-a dezamăgit, însă, a fost faptul că în loc să insiste mai multe pe tehnica și practica hipnozei, așa cum m-aș fi așteptat din titlul cărții, autorii au optat pentru o prezentare istorică a fenomenului hipnozei: apariția și semnificația mesmerismului sau despre magnestismul animal la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (capitolul 2); hipnoza modernă în Marea Britanie, secolul al XIX-lea (capitolul 3) – termenul de ”hipnoză” este efectiv introdus în vocabularul medical; impactul socio-cultural al mesmerismului în Statele Unite ale Americii în secolul al XIX-lea (capitolul 4); fenomenul hipnozei în Franța secolului al XIX-lea (capitolul 5); hipnoza în prima jumătate a secolului al XX-lea (capitolul 6); hipnoza în a doua partea a secolului al XX-lea (capitolul 7 ) - analiza întrebării privind hipnoza ca stare mentală; hipnoza la sfârșitul secolului al XX-lea (capitolul 8) – disputele privind faptul că hipnoza ar putea fi sau nu folosită pentru a induce amintiri false pacienților și întrebarea dacă aceasta provoacă sau nu identitatea disociativă  și, în sfârșit hipnoza la începutul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Dintre toate, de departe cel mai interesant, am găsit a fi capitolul al VIII-lea. Folosirea hipnozei pentru reactualizarea amintirilor traumatice s-a dovedit a fi o lamă nicidecum tocită, ci cu tăișul acuns. Atunci când s-a dovedit că prin sugestie îi pot fi induse pacientului amintiri false. În același tip, hipnoza a fost blamată în presa timpului (sfârșitul secolului al XX-lea) pentru că ar fi fost folosită în crearea de personalități multiple (identitate disociativă) la persoanele asupra cărora  a fost folosită.

Până și Freud folosea sugestia (fără să abuzeze, ba chiar evitând termenul de ”hipnoză”) pentru a-și trata pacientele nevrotice (suferind de nevroză obsesională ori isterie), asistîndu-le în reactualizarea amintirilor traumatice uitate ori refulate. Însă unii cercetători pun serios la îndoială chestiunea. În concepția adversarilor hipnozei, asemenea amintiri false nu sunt decât create în pacienți, folosindu-se forța sugestiei. Mai mult, personajul care își amintește nu-i decât un dublu al conștiinței subiectului, hipnoza devenind vinovată în opinia acestor adversari de fenomenul TPM ori TID. Teoria lui Freud despre refulare era centrată pe conflictul dintre eu și supraeu, de asemenea pe uitarea în mod inconștient a unor experiențe traumatice, care nu corespund autoreprezentării  personale despre sine. Psihanaliza miza pe reactualizarea amintirii traumatice refulate pentru vindecare. Însă au existat și cercetători care au arătat că amintirile pot fi modificate, ba mai mult, construite prin sugestie. Experimente folosind tehnica hipnozei bazată pe regresia de vârstă au arătat cum subiecților le pot fi induse amintiri false, un anume procent ajungând chiar să aibă convigerea că amintirile lor sunt reale (p. 192), lucru care nu se întâmplă efectiv atunci când subiecții nu sunt hipnotizați.

Teoriile privind TID (tulburarea de identitate disociativă) nu sunt susținute prin conceptul de refulare formulat de Freud (pentru care psihicul uman apare organizat pe niveluri/straturi supradimensionate – conștiința deasupra, iar inconștientul dedesubt). Dimpotrivă, așa cum susține Janet, scindarea conștiinței în componente în loc să apară pe verticală, se produce pe orizontală. Potrivit acestei concepții disociative despre amintirile refulate, o amintire traumatică este izolată de conștiința obișnuită, ajungând să existe într-un ”flux paralel al conștiinței” (p. 194). Modelul posttraumatic modern al tulburărilor discoiative se bazează tocmai pe concepția lui Janet despre disociere, iar nu pe conceptul de refulare freudian. Potrivit acestui model, ”psihicul uman poate crea personalități multiple ca reacție la trăirea în copilărie a unui abuz...” (p. 194). Există, însă, cercetători care susțin că diagnosticul TID ar reprezenta un construct cultural, iar simptomele s-ar manifesta în urma unor sugestii  date de terapeut ori influențe mass-media etc. (p. 195). Într-un final, în număr restrâns, sunt și unii care susțin că simptomele ar fi false ori autoinduse. Herbert Spiegel, terapeut, susține ipoteza construirii personalităților multiple, discordante prin intermediul sugestiei și al hipnozei (studierea cazului Sybil, pacient, Wilbur, terapeut) – p. 200. Chiar dacă a reprezentat instrumentul descoperirii personalităților multiple ori cel prin care acestea au fost create, hipnoza a jucat un rol central în cazul respectiv. Cu toate acestea, cei ce critică hipnoza vin cu noi și reînnoite dovezi contra acestui procedeu: psihoterapeuții care folosesc hipnoza au mai mulți pacienți diagnisticați cu TID decât cei ce n-o folosesc (p. 202).

E adevărat că hipnoza a fost folosită pentru crearea de amintiri false în scop terapeutic, (Bernheim, Janet)- p. 205. Cu toate acestea, controversele privind folosirea hipnozei rămân actuale. Re-actualizarea trecutului traumatic este deopotrivă rodul imaginației și al sugestiei terapeutice. Istoria personală se scrie prin apel la retrăirea experiențelor traumatizante și imaginația joacă un rol central. Amintirile uitate sunt recuperate prin retrăirea efectivă a trecutului și explorarea personalității prin intermediul construirii identităților disociative. La fel de actuală rămâne întrebarea privind identificarea cauzei unei asemenea  construcții în tehnica hipnozei și procedeul terapeutic al sugestiei.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/hipnoza.html