DT in dialog: Actorul Andrei Ciobanu

Acest interviu s-a nascut din încercarea mea de a descoperi tineri artisti talentati in Iasi. Nu de mult, mai exact pe 15-22 septembrie, a avut loc la Ateneul Tatarasi premiera spectacolului Cenusareasa, în regia coreografei Alice Sfaiter, spectacol în care mai joaca si actorul Teatrului Luceafarul, Emanuel Florentin. La o prima impresie, spectacolul pare a fi unul strict pentru copii. În interpretarea mea, insa, avem de a face cu o parodie a celebrului balet omonim al lui Prokofiev. Pasii de dans, coloristica si jocul actorilor sunt tusate la maxim. Numai printr-o asemenea intrepretare ca parodie, spectacolul poate castiga si publicul matur. Am remarcat în mod special prestatia actorului Andrei Ciobanu, care face în spectacol un travesti surprinzator (rolul mamei vitrege). Chiar daca l-am mai vazut jucand în mostrele de teatru provincial din Maideyi, abia acum pot spune ca l-am observat cu adevarat ca actor, lucru care m-a motivat sa realizez acest interviu.

Andrei Ciobanu s-a nascut la Iasi în 1983. A absolvit sectia actorie a Universitatii de Arte "George Enescu" din Iasi în 2006. De asemenea, are un masterat în artele spectacolului si este în prezent doctorand în anul al III-lea al Facultatii de teatru de la aceeasi universitate. Are cateva roluri serioase la activ (printre care Dorante din “Jocul dragostei si al întamplarii” de Marivaux, Arlecchino din “Fata cinstita” de Carlo Goldoni, Unchiul din  “Fast Forward. Now Rewind”, Sebastian Melmoth din ,,Face2Face” dupa un text de Jonas Gardell si altele). A jucat pe scena Teatrului ”Victor Ion Popa” din Barlad, iar în Iasi pe scena Ateneului Tatarasi, la Teatrul Luceafarul, etc. Si a cochetat chiar si cu regia (de exemplu,  ”Casatorie în doi”, ”1+1=3”).

Dana Tabrea: De unde inclinatia inspre ideea de casatorie, abordata cu umor in cele doua spectacole facute in cafeneaua Maideyi?

Andrei Ciobanu: Mie imi place tare mult sa joc pe scene mici, sa fiu aproape de public. Intr-un fel se joaca pe scena mare si cu totul altfel pe o scena in care primul spectacor e la un pas de tine. Se spune ca sunt actori foarte buni pe scene mari si cand sunt langa spectatori nu mai au aceeasi stralucire si invers. Imi place sa le vad oamenilor fetele, sa ii aud, sa le simt pulsul. Imi place sa joc in Maideyi, cei de acolo sunt tare prietenosi si creeaza o atmosfera speciala, iar ideea de casatorie a venit simplu si firesc. Cand m-am hotarat sa fac primul spectacol, "Casatorie in doi", vazusem deja cateva piese de bar din Iasi, dar si din Bucuresti. Aproape toate erau pline de cuvinte licentioase, de scene care conduceau la  nuditate etc. Nu sunt un puritan, dar niciodata nu mi-au placut in mod special astfel de scene. Si  m-am hotarat sa iau texte un pic mai vechi, dar care sa mearga pentru cei tineri, de pana in 20 si ceva de ani, cum ar fi cele ale lui Baiesu si cele ale lui Mazilu, sa le prelucrez, sa schimb numele localitatilor, pentru a fi mai aproape de cei din Iasi. La cele doua spectacole pot sa vina si copiii. Nu exista nici o injuratura, nici o aluzie sexuala, nimic. Sunt foarte curate din acest punct de vedere. Sigur ca puteam sa iau alte texte, dar am ales sa merg pe cele cu Tanta si Costel si pe conceptul de casatorie/cuplu, pentru ca am observat ca aceasta notiune e cea mai gustata. Cand fac un spectacol  am un scop final, un tel, iar in cele doua spectacole am vrut sa arat ca astazi se poate face comedie si altfel, asa cum se facea comedia de buna calitate acum 30 de ani. Si, cu modificari e adevarat, am reusit. La inceput au venit studenti si au gustat din plin umorul din piese, apoi au inceput sa vina si oameni intre 40 si 50 de ani, care au mai recunoscut textele, e adevarat, dar le-a placut. Primul spectacol a avut succes, poate chiar mai mult decat ma asteptam. Il jucam de un an si barul e inca plin. Si s-a intamplat, nu de putine ori, sa ma intalnesc cu oameni necunoscuti in diferite ocazii si sa ma strige Frosinel. Frosinel si Petronela chiar au avut succes pentru ca au fost pe gustul oamenilor, toti se regasesc in cei doi, chiar daca nu o recunosc: toti au probleme de cuplu. Al doilea spectacol a venit firesc, de vreme ce toata lumea spunea ca ar vrea sa ii mai vada pe cei doi. Si asa am facut partea a doua. Acum oamenii ma intreaba cand fac partea a treia. Ei bine, nu mi-am propus sa fac chiar un serial al carui protagonisti sa fie Frosinel si Petronela.  Dar cei doi continua sa binedispuna lumea din Maideyi, urmatorul spectacol fiind pe 10 octombrie.

 

DT: Cum te raportezi la conceptul de teatru provincial prin care am numit tipul de spectacol  propus de tine in locatia mai sus amintita?

AC: Se poate spune si ca e un teatru provincial, nu spun nu, doar ca nu mi-am propus neaparat o astfel de idee. Ceea ce am avut in minte a fost, in primul rand, sa fac o comedie, ca oamenii sa se simta bina, sa rada si sa doreasca sa revina si a doua oara. Pentru ca spatiul din bar este mic, am ales texte care sa ma ajute sa promovez aici un comic de limbaj, pe asta se bazeaza 90% din piese, pe comicul de limbaj. Mie imi da impresia uneori dupa ce termin de jucat, fortand poate un pic nota, ca am facut un teatru de revista. De fapt, ceea ce e important, e ca publicul tanar gusta comedia ceva mai veche, gusta comedia de bun-gust si, nu in ultimul rand, ca unii tineri, dupa ce au venit la piesa noastra, au intrat pe youtube si au privit clipuri vechi cu Cotescu sau Dem Radulescu. Tinerii chiar au inclinatie spre calitate, trebuie doar sa stii in ce forma sa le-o oferi. Ceea ce m-a mai interesat a fost sa urmaresc psihologia celor doi protagonisti, pentru ca stiam ca toti au ceva din Frosinel sau Petronela, trebuia doar sa nu fie foarte evident. De asta am si lasat ca actiunea sa se petreaca inainte de anii '90, pentru ca daca e mai indepartata perioada, omul gusta mai bine comedia, isi spune ca nu poate fi vorba de el acolo, ca nu se poate regasi, ca el nu face asa. Daca ar fi fost intamplari pe care le vedem la televizor sau care se petrec in fata noastra pe scara blocului sau in strada, poate nu ar mai fi ras spectatorul cu asa spor, pentru ca exista riscul ca el insusi sa fi fost protagonistul vreunei intamplari. Mi-au zis oamenii ca au un vecin, care seamana cu Frosinel, dar niciodata nu mi-a zis nimeni ca el seamana cu Frosinel.

 

DT: Sunt termenii ”provincie”/ ”provincial” peiorativi din punctul tau de vedere? Urmaresti sa critici ceva la comportamentul moldovenilor?

AC: E departe de mine gandul acesta. Nu gasesc termenul ”provincial” peiorativ. Eu sunt nascut in Iasi, sunt un om din provincie. De cate ori nu am fost in Bucuresti si am fost privit putin de sus pentru ca sunt din provincie!... In plus, sunt tari in care vreun oras din provincie e chiar mai dezvoltat decat capitala. Cat priveste comportamentul moldovenilor, nu critic nimic. Am inlocuit numele localitatilor din textul initial cu Iasi si Letcani doar pentru ca oamenii sa le stie mai bine si pentru ca se simt altfel, daca actiunea se petrecere undeva langa ei, in jurul lor. Se simt poate participanti la actiune. De altfel, in partea a doua, in ultima scena, spectatorii devin chiar actori, cele doua personaje interactioneaza direct cu cei din sala.  Localitatile initiale sunt din sudul tarii, Frosinel si Petronela pot fi de peste tot din Romania. Am vrut initial sa-l fac pe Frosinel sa vorbeasca cu accent moldovenesc. Am renuntat tocmai din acest motiv, ca sa nu il fixez doar intr-o anumit regiune. In aceste doua piese am urmarit doar caracterele, temperamentele si evolutia sau, mai bine zis, involutia celor doua personaje.

 

DT: Ai alege sa locuiesti in alta parte a tarii? Daca da - de ce. Daca nu - iarasi - de ce.

AC: E o intrebare la care mi-ar fi greu sa raspund categoric printr-un da sau nu. Cred ca daca as putea alege sa locuiesc in orice alt oras, acesta ar fi Sibiul, asta gandind ca un turist. Imi plac foarte mult organizarea, ordinea, curatenia si civilizatia de acolo, dar si evenimentele culturale care se desfasoara extrem de des in Sibiu. In plus, teatrul are o trupa buna si e condus de un om, care, indiferent ce ar spune unii sau altii, a avut rezultate deosebite. Daca ar fi sa gandesc strict profesional, as alege Bucurestiul, pentru ca acolo lucrurile se desfasoara la un alt nivel. N-am inteles niciodata diferenta dintre Bucuresti si restul tarii in ceea ce priveste multe domenii de activitate, nu doar cultura. Am fost intrebat de multe ori de ce nu am plecat la Bucuresti. Nu e asa de simplu cum pare la prima vedere. Nici acolo nu stau "cainii cu colacii in coada". Nu de putine ori am fost in capitala si, mai ales ca actor, esti privit cu scepticism. Daca ar fi sa judec doar strict emotional, as alege sa raman toata viata in Iasi. Desi oamenii care reprezinta orasul meu ma dezamagesc in fiecare zi, am, totusi, un sentiment de patriotism local. Iubesc Iasul, dar sufar cand vad ca nu mai e de ceva vreme "capitala culturala" a tarii.

 

DT: Am inteles ca joci (in calitate de colaborator la Teatrul Luceafarul). Cum ti se par rolurile din spectacolele pentru copii, comparativ cu cele din spectacole pentru cei mari. Sigur, dincolo de provocarea de a juca, te-as ruga sa privesti obiectiv si sa-mi spui daca simti ca te avantajeaza pentru a avansa pe un drum al tau, pe care ti l-ai schitat poate, sau ti-ai dori altceva? Are de pierdut un actor din aceea ca joaca doar pentru copii? Sau poate crezi ca are de castigat?

AC: Pentru mine rolurile din spectacolele pentru copii sunt diferite fata de cele din spectacolele pentru adulti, spectacolele in sine sunt diferite, pentru simplu motiv ca cei care ne privesc pe noi, cei de pe scena, sunt altii - sunt copii. Copiii sunt sinceri, ei nu simuleaza, nu au rabdare, nu stau linistiti pe scaune, doar pentru ca asa se sta la teatru. Daca nu le place ce vad pe scena, incep sa se miste in scaune, sa vorbeasca cu voce tare, sa doreasca sa plece. Ca sa fie atenti un spectacol intreg, trebuie ca tot timpul sa se intample ceva nou pe scena, interesant, captivant, viu. Din acest punct de vedere, e mai greu sa joci pentru copii decat pentru adulti. Desi n-as vrea sa se supere nimeni pe mine, cred, totusi, ca daca joci numai si numai pentru copii, ai de pierdut. Oricat ar fi de frumosi copiii dupa spectacole, cand vin cu cate o floare in mana pe scena si tremura, oricat de captivant ar fi cand le simti rasuflarea pe jumatate taiata in sala la cate o scena sau alta, totusi, un Hamlet sau un Othelo nu se va compara niciodata cu un rol de urs, balaur, zmeu sau print din poveste. Sigur ca am exagerat un pic cu aceasta comparatie, dar cam asta e ideea. Mai cred, insa, ca un actor are de castigat daca joaca si pentru copii si pentru adulti. Iti dezvolti experientele, devii mai complet si mai complex ca actor. De fapt, un actor are de castigat daca joaca orice pana la o anumita varsta: comedie bulevardiera, drama, tragedie antica sau roluri de casier la supermarket din spoturi publicitare. Eu personal nu as refuza absolut nimic. Peste vreo 20 de ani, cred, as reformula gandul.

 

DT: Ai fost angajat al Teatrului din Barlad. De ce ai renuntat? Cum ti se pare optim - angajat sau actor independent, lucrand pe multiple colaborari?

AC: Pentru mine experienta de la Barlad a fost foarte benefica. M-am angajat la cateva luni dupa ce am terminat facultatea. Auzisem ca se da concurs la Barlad. Am plecat intr-o dimineata destul de friguroasa din Iasi cu inca trei colegi si am ajuns in Barlad. Marturisesc ca nici macar nu stiam unde e teatrul. Am avut emotii mari, dar dupa o zi de stat in teatru am luat postul. A doua zi se dadea concurs la Bacau, dar nu m-am mai dus. Pe atunci lucram si in televiziune in Iasi, nu stiam ce sa aleg, dar pana la urma am plecat la Barlad. Am debutat cu un rol principal. Pe afis scria - Andrei Ciobanu(debut). Eram singurul debutant din piesa. Toata lumea era curioasa sa vada cine e pustiul asta nou. Cand a batut primul gong, la premiera, mi s-a facut rau. A trebuit sa ma stearga cineva cu un prosop, curgeau apele pe mine. La gongul trei trebuia sa intru. Deschideam spectacolul. Si… l-am trecut cu bine. Am jucat mult cat am stat acolo, am avut in doua stagiuni si jumatate 7 roluri si vreo 200 de reprezentatii, am urcat si pe alte scene mergand in deplasari, am invatat, am acumulat experienta, am trecut prin situatii dificile pe scena, am facut glumite colegilor. Acum nu mai e nevoie sa ma mai stearga nimeni cu prosopul cand bate gongul, sunt sigur pe mine, calm, am emotii, dar pozitive, sunt constient de ce fac in timpul spectacolului, improvizez cu usurinta, simt pulsul publicului, le dau ceea ce isi doresc in seara respectiva, acum sunt profesionist. Decat sa stau dupa ce am terminat facultatea si sa sper ca voi prinde macar un rol de "dus tava" pe la Teatrul National din Iasi, am plecat si am jucat la Barlad. E foarte important ca tanar absolvent sa joci mult, indiferent ce, numai sa joci. Dar dupa perioada petrecuta acolo, am hotarat sa imi dau demisia. Nu aveam nimic sigur, dar pur si simplu am plecat. Nu cred ca un om normal si-ar da demisia fara sa aiba nimic sigur in spate. De asta nu m-am facut economist, inginer sau informatician. Nu sunt normal. Realizasem ca atinsesem  nivelul maxim pe care puteam sa il ating acolo. Profesional, financiar, nu se putea mai mult; daca ramaneam, probabil ca as fi mers pe o panta descendenta. Acum, daca nu se schimba sistemul, si probabil ca nu se va schimba ceva vreme de acum incolo, nu m-as mai angaja intr-un teatru. Sigur, niciodata nu voi spune niciodata. Dar daca esti angajat  ai parte de un salariu foarte mic si aproape ca nici nu mai ai timp sa castigi niste bani din alta parte, pentru ca ai uneori doua repetitii si unul sau poate chiar doua spectacole pe zi. Cand sa mai faci altceva? Ori actorii, oricat ar fi ei de romantici sau boemi, trebuie sa mai si manance. Asa, ca si colaborator, am lejeritate, pot sa mai fac si altceva, nu trebuie sa cer acordul nimanui ca sa pot sa plec si eu o ora mai devreme de la repetitie sau sa intarzii o ora. Colaboratorii au alt regim decat cei angajati.

 

DT: Rolul tau de mama vitrega din Cenusareasa este cel mai izbutit din spectacol. Esti constient de acest lucru?

 

 AC: Nu stiu daca rolul meu a fost sau nu cel mai reusit din spectacol, nici nu mi-am propus nici un moment ca rolul meu sa fie cel mai bun, in comparatie cu cele ale colegilor mei din piesa. De altfel, sunt convins ca fiecare spectator remarca poate pe altcineva, important e ca spectacolul sa placa, astfel incat omul din sala sa mai revina si a doua oara sau sa recomande cu caldura spectacolul si altcuiva. Mi-am propus doar ceea ce imi propun de fiecare data cand incep lucrul la o noua piesa: sa imi fac cat mai bine treaba, sa lucrez bine cu cei de pe scena, astfel incat sa iasa un spectacol bun, pentru ca teatru e o munca de echipa si doar asa pot exista rezultate. Chiar si atunci cand am jucat in one man show-uri, a trebuit sa fac echipa buna cu cei de la lumini sau de la sunet. Teatru chiar e o munca in echipa in care fiecare depinde de celalalt, fie el de la tehnic sau de pe scena. In plus, chiar daca rolul meu e cel mai izbutit, nu as fi reusit asta fara ajutorul celor din jurul meu.

 

 DT: Daca ai fi nevoit sa-l descrii, ce ai spune despre caracterul tau din Cenusareasa?

 AC: Mama vitrega e o mama atipica in comparatie cu mama din desenele animate sau cea care e in toate povestile unde apare. Copiii, probabil daca ar fi intrebati inainte de spectacol cum e mama vitrega, ar descrie un personaj pe care il vad ei peste tot: dura, rece, care "tuna si fulgera", sau mai simplu, cum zic ei, rea. Mi-am propus ca ea sa fie altfel aici. Asta nu inseamna ca nu e un personaj negativ. Dar  am gandit personajul ca unul pentru adulti. De altfel, eu cred ca adultii au multe lucruri de vazut daca vin la piesa, nu e un spectacol doar pentru copii. Mama vitrega are motivatia ei pentru care se poarta asa cu Cenusareasa. E un personaj plin de frustrari, dar care incearca sa le mascheze. E o oportunista si o parvenita. Nu tipa tot timpul la Cenusareasa, ii vorbeste zambind, dar poruncile ei sunt mult mai sadice asa. Le permite celor doua fete sa o umileasca pe fata ei vitrega, chiar le incurajeaza din umbra. E o femeie care toata viata a tanjit dupa bogatie, dar nu a avut parte decat tangential de ea. Cenusareasa e buna la casa doar pentru ca nu are bani sa plateasca servitori, face ore de muzica cu fetele ei, pentru ca nu-si permite sa angajeze un profesor de muzica etc. Nici pe propiile sale fiice nu le iubeste cu adevarat, doar le pregateste in fiecare zi sa reuseasca sa se casatoreasca cu cineva bogat ca sa poata profita si ea de pe urma casatoriei. Balul e o oportunitate neasteptata, miza e mult mai mare pentru ea decat pentru fetele ei. E sansa sa de imbogatire si de a urca social. E o femeie abila si inteligenta, dar malefica.

 

 DT: Cat de mult si cum ai lucrat la rolul din Cenusareasa?

 AC: Cand Alice Sfaiter mi-a propus acest rol, nu am stat deloc pe ganduri. Am facut tot felul de roluri, care de care mai "ciudate", am facut batrani, copii, avocati, scalvi, chiar si homosexuali, dar asta e in primele trei. Toata facultatea am facut aproape numai roluri de "june prim", pentru ca eram tanar, slabut si, in plus, aveam si parul lung, iar distributiile, chiar si in facultate, se fac, din pacate, in primul rand pe baza fizicului. E mai usor asa. Ori mie imi plac mult mai mult rolurile de compozitie, aici pot sa ma desfasor asa cum vreau, pot sa ma joc cat vreau. Sunt mai grele, dar mult mai provocatoare. Nu stiu de ce m-a ales pe mine Alice sa fac rolul asta, dar atat timp cat nu i-am dezamagit pe ea sau pe cei din jurul meu, totul e bine. Am discutat amandoi ce vrea de la acest rol si apoi am deschis "robinetul de imaginatie" si am inceput sa ma joc, am facut diferite incercari, diferite schimbari, am renuntat la unele lucruri, am adaugat altele, astfel incat la premiera personajul meu arata asa. Sunt convins ca daca cineva va veni din nou dupa cateva reprezentatii si a fost atent la mine, va observa unele modificari. Munca unui actor cu personajul sau nu se opreste dupa prima reprezentatie. Mai ales ca mie imi place foarte mult sa si improvizez si daca imi vine sa fac ceva nou, chiar in timpul unui spectacol, fac. Asta, desigur, daca stiu ca langa mine sunt actori inteligenti care vor avea reactie la acel lucru nou, altfel nu indraznesc. Chiar la premiera am venit cu ceva nou, si din fericire, colegii mei de pe scena au reactionat prompt si cu profesionalism. Nu sunt un actor comod pentru cei din jur, pun intrebari, ma lupt cu regizorul pentru ideile mele, ii chinui pe cei din jurul meu, ma cert pentru ca lucrurile nu merg uneori cum imi doresc, sunt perfectionist, dar toate trec dupa premiera.

 

DT: Ai putea, te rog, sa oferi  cititorilor o scurta descriere de final a profilului tau de actor (sa contina 3-5 cuvinte cheie), care te-ar putea, in acelasi timp, recomanda in viitor producatorilor teatrali ce vor citi acest interviu ?

AC: Sunt un om si un actor perseverent. Sunt incapatanat si tin mult la ideile mele, pot sa mi le schimb doar cu argumente puternice, nu pentru ca asa zice regizorul pur si simplu. Dar pot fi si foarte maleabil la indicatiile regizorale si incerc sa mi le apropii cat mai mult si sa mi le insusesc. Sunt un bun coleg de scena, incerc sa imi fac cat mai bine treaba, sunt profesionist si tin foarte, foarte mult ca cei din jurul sa meu sa se comporte ca niste profestionisti si ei, sunt perfectionist si unii zic ca mai am si un graunte de talent cateodata.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/dt-in-dialog-actorul-andrei-ciobanu.html

 

 

 

 

 

Cenusareasa

Stagiunea 2012-2013 a Ateneului Tătărași a debutat  cu Cenușăreasa, în premieră pe 15-22 septembrie, regia: Alice Șfaițer, distribuția: Alice Șfaițer (Cenușăreasa), Emanuel Florentin (motanul, prințul), Andrei Ciobanu (mama vitregă), Ionela Arvinte (zîna cea bună, șoarecele), Drizela (Alina Rotaru), Anastasia (Maria Vârlan), copilul Teodora Arvinte (șoricelul).

Cenușăreasa numește un eveniment teatral foarte viu, de asemenea executat la milimetru. Doar în aparență  pentru copii, în fapt un spectacol matur prin concept, nivel al coregrafiei și joc. Conceptul  dezvăluie o parodie a celebrului balet al lui Serghei Prokofiev. Însă libretul actual se compune dintr-o suită de arii simfonice arhicunoscute, variate, la care se adaugă momente de coregrafie modernă.  În general, este țintit un public larg, dar educabil prin teatru și dans, umor și ironie de calitate (una dintre mizele mărturisite ale acestui spectacol). Coregrafia lui Alice Șfaițer, a îmbinat clasicul și modernul la nivel de costume, joc, sunet și mișcare cu ingeniozitate, dăruind cu grație, dincolo de momentele stridente sonor ori coloristic, din sufletul ei imaginativ și sensibil (în special, ideea balului ca vals al umbrelelor pictate).

Tema spectacolului mă trimite succint înspre chestiunea visurilor noastre. Fără îndoială, a cunoaște un om înseamnă a ști ceva mai multe despre temerile și dorințele sale. A răspunde la întrebări precum ”De ce ți-e cel mai teamă?” ori ”Care este dorința ta secretă?” nu e cel mai facil lucru, pentru că de cele mai multe ori nu suntem conștienți de temerile sau dorințele noastre cele mai profunde. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla ca temerea noastră cea mai mare să coincidă cu dorința cea mai puternică. Poate că spectacolul ar putea fi citit și astfel: o invitație la autoanalizarea propriilor dorințe, o încercare de autopsihanalizare, un exercițiu destul de dificil pentru fiecare. În continuare, voi detalia trei dintre replicile memorabile rostite de zână.

Revelația în materie de joc actoricesc nu a reprezentat-o  în cazul acestei montări regizoral-coregrafice cuplul Emanuel Florentin-Alice Șfaițer, transpus scenic în Cenușăreasa și prinț, ci partitura lui Andrei Ciobanu. Actorul Andrei Ciobanu a terminat Facultatea de Teatru la UAGE Iași în 2006 și a mai jucat în Căsătorie în doi (la care a semnat și regia) și 1+1=3 din Cafeneaua Maideyi (alături de Ana Hegyi, regizându-l împreună cu aceasta). Dacă până acum nu am văzut în Andrei Ciobanu mai mult decât un jongleur al comicului provincial, de data aceasta m-a cucerit iremediabil prin măiestria cu care și-a administrat propriul rol. Un travesti surpinzător; apoi aerul în permanență detașat, ironic, o nonșalanță elegantă, cinică; de asemenea preocuparea sinceră cu care își verifica evantaiul la șold. Toate m-au făcut să regret că nu am avut la mine un condur ori măcar o floare să-i ofer lui Andrei Ciobanu pentru rolul din Cenușăreasa. Oare de ce a trebuit să îmbrace straie femeiești pentru ca să-l remarc într-un final ca actor? Mai mult decât atât, m-am întrebat: de ce nu este băiatul acesta angajat măcar al Teatrului Luceafărul?  Dar unul dintre secretele rostite de zână a fost: O dorință mărturisită nu se mai împlinește.

În al doilea rând, s-a evidențiat actorul Emanuel Florentin, pe care l-am ochit de mai multă vreme. Angajat al Teatrului Luceafărul, însă colaborator de durată al Ateneului, el a jucat, printre altele, în Tango în fum de țigare (2010) și A sosit trăsura domnului  (2011), ambele în regia lui Bogdan Ulmu. Roluri de drama ori comedie atât de reușite, desenate fără crispare, cu dezinvoltură, încât mă întreb de ce nu este solicitat vreodată pe scena Naționalului ieșean? Chiar și în Cenușăreasa a avut o prestație gestuală de excepție, limbajul corporal expresiv și per ansamblu a fost foarte ludic, deși mi-aș dori să-l văd mai des în roluri pentru adulți (a se citi doar atât: spectacole nu pentru copii). Un alt secret pe care zâna ni l-a împărtășit a sunat astfel: Orice vis are un sfârșit.

Și deși am plecat de la spectacolul lui Alice Șfaițer fermecată efectiv, aș încheia, totuși, cu un alt mesaj al zânei: Niciun miracol nu poate dura la nesfârșit. Din toate aceste ziceri, fiecare și doar pe cont propriu am avea, sper, câte ceva de învățat.

 Dana Tabrea

 

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/cenusareasa.html

 

Soni

Recenzie la romanul Soni, autor: Andrei Ruse, Editura Polirom 2012, 250 p.

Motto: ”Iată o întrebare: dacă ai putea să cunoști viitorul, dar fără să-l poți schimba cu ceva, ai mai vrea să îl știi?” (Andrei Ruse, Soni)

Ultimul roman lui Andrei Ruse, în noua ediție de la Polirom, mi se pare o carte exciting. E vorba despre o tânără de 26 de ani, care aflând că are cancer și nu mai mult de 6 luni de trăit decide că întreaga ei viață de până atunci a fost inutil complicată de ticurile existențiale ale rutinei, nelăsând loc spontaneității în mai multe ipostaze. Atât ridicol, grotesc, hilar, dar și liric, idilic, apoi extrem sunt categorii sub care se înscriu întâmplările cotodianului ei, modificat de gândul că urmează să moară. Alături de acestea, se remarcă artificiile de scriitură folosite de Ruse: autorul devine el însuși personaj, în același timp creează alter-egouri și se depersonalizează, personajul își revendică un loc în viața autorului, fracțiuni de jurnal și panseuri sunt joncționate vocii auctoriale și dialogurilor.

Iminența morții ajunge să se asocieze periculos de mult cu libertatea: gândul că vei muri devine eliberator. Dacă inițial meditația despre moarte a personajului  e una destul de cuminte (”Că e acum, că e peste treizeci-patruzeci, tot aici ajungem”, p. 12), ulterior se va agrava, fiind dusă la limită. Pe parcurs, gânduri ușor paradoxale, cum ar fi cel că știind că vei muri, devii capabil să arunci trecutul la gunoi din pagina 14 (”Cred că până atunci nu avesesem curajul să arunc trecutul la gunoi”) întâlnesc gânduri nu tocmai inedite (”Ce-o să faci cu timpul ăsta?/ Orice care să mă facă să mă simt vie”, p. 16). S-a reproșat deja acestui scenariu faptul că ideea morții de cancer nu e tocmai sărită de pe fix de originală. Cu toate acestea, invitația care ni se face de a explora sensul câtorva cuvinte simple (în special a fi viu și a te simți liber) nu-mi pare neglijabilă, chiar dacă se substituie cu nonșalanță unei întregi filosofii asupra morții de la Platon încoace. Soni, femeia pe moarte din cauza cancerului, sau măcar femeia care știe că va muri, se simte nepermis de relaxată. De altfel, e și starea de degajare a lui Andrei Ruse atunci când scrie. Mai ales că uneori e vorba de calcule care-ți aduc un zâmbet în colțul buzelor (”Să am douăzeci și șase de ani și să fi trăit șapte luni? //”Doamne, cât timp pierdem! De parcă am trăi o mie de ani”, pp. 50-51).

Citind acest roman, am avut senzația că scrisul pendula între comic și serios, între profunzimea unor replici (ex. ”Moartea e ceva intim”, p. 135) și superficialitatea altora (vezi mai sus) ori derizoriul a ceea ce se petrece, până ajunge ca ceva să se întâmple cu adevărat, apoi între trăit și imaginat; deși, ca într-un film, multe din cele se ce petrec pot fi anticipate, există o anume originalitate și aceasta reiese din fluența particulară a scriiturii. À propos de film, multe dintre secvențele din roman ar putea fi ecranizate ori puse în scenă. De exemplu, am în vedere scena din magazinul de coșciuge, unde Soni caută să probeze propriul sicriu; replicile sunt foarte naturale și comice și s-ar preta unei adaptări teatrale. Alte scene, însă, pline de senzații tari și sex ar merge mai degrabă într-un film. Cel puțin, într-un spectacol în care să se disocieze acele replici menite a se face auzite tare în megafoane și, oarecum, impersonal. Cât despre imaginile vizuale la care scriitura lui Ruse ne face părtași, acestea  pot fi simulate optim pe o peliculă.

Anticipând recenzia mea, convinsă că ”filmele românești sunt de căcat”, Soni dezvoltă în roman propriul film (dat fiind că spusese clar de la început că dacă ar fi s-o ia de la capăt, i-ar plăcea să facă filme). Fumată de la iarbă și ecstasy, ea trăiește liber și spontan un timp spart în bucăți, din care încearcă parcă să-și regizeze propria viață ori ceea ce ea crede că i-a mai rămas. Sub ochii obiectivi și imparțiali ai judecătorilor stradali anonimi: ”Ce vă uitați voi așa la mine cu ochii ăia ca și cum ar fi ai altora?!” (p. 104). Apelul lui Soni este mai întâi cel de a ne trezi, a ieși din rutină, a avea curajul să fim liberi, să spunem, să facem, să simțim așa cum vrem, ca și cum am mai avea de trăit doar 6 luni. În sptele acestor reacții, însă, regăsesc dorința mărturisită a caracterului de a avea un destin. Gândul morții, nu numai că o pune față în față cu propriul destin, dar îi și creează unul. Până a afla că moare, Sonia a fost un om rutinat ca oricare altul, măcinat de o ”depresie sentimentală”, captiv în ”obișnuința cu noi înșine”. Mai apoi, revendicându-și libertatea în fața morții și încercând să evadeze din fața fricii de moarte, a făcut un salt în imaginație, dar nu doar în imaginație, asumându-și niște trăiri extreme. La nivel sexual, propensia înspre altceva s-a făcut prin sex cu un străin căruia să nu îi pese, sex cu un adolescent etc. Toate acestea pentru ca ”viermele” dinăuntru să scrâșnească din dinți și să fie izbit. Finalul cărții ar putea să derute pe mulți și să pară patetic. Soni nu moare după șase luni, așa cum a crezut. ”Viermele” se metamorfozează în fluture. Soni se îndrăgostește de Mihai, incurabil infectat cu HIV.

Apropierea morții n-a făcut decât să o ajute pe Soni să se maturizeze. Mai curând sau mai puțin curând, toți murim. E un truism, fără îndoială. Dar a învăța să supraviețuiești nu morții, ci fricii de moarte, înseamnă a te maturiza. De asemenea, a depăși vârsta când defilezi cu un picior într-o extremă și cu altul în cealaltă, înseamnă, de asemenea, a crește. A învăța că autenticul poate fi regăsit într-un elefant pe care cineva ți l-a desenat în palmă ori într-o cafea băută împreună, înseamnă a accepta că nu trebuie să fii un caz pentru a-ți asuma unele momente de intimitate perfectă. Nu avem nevoie de un destin pentru a putea fi cu adevărat fericiți. Avem nevoie doar să înțelegem de ce ne dorim acum să murim cât mai târziu posibil. Avem nevoie de motive consistent reale. Ori acestea sunt uneori la o aruncătuă de băț. De ce ne e uneori atât de greu să ne ridicăm ochii din pământ ori să ni-i coborâm dinspre ceruri și să privim cu ei aici și acum?!

 

Dana Tabrea

 
http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/soni.html

 

 

DT in dialog: Actrita Loredana Cosovanu

Loredana Cosovanu: premiul juriului (Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual), Galele Hop 2012. Din juriul final au făcut parte: regizorul Radu Afrim, dramaturgul Radu Macrinici, coreograful Florin Fieroiu, actorul Marius Rizea și actrița Virginia Mirea. Loredana s-a născut la Botoșani. Însă ea s-a școlit în Iași la secția Actorie, UAGE, Iași, clasa Prof. Mihaela Arsenescu Werner (asistent Doru Aftanasiu), terminând facultatea anul acesta. Deși este foarte tânără (23 de ani), Loredana joacă încă din facultate. O urmăresc de multă vreme pe scenă. A avut o evoluție rapidă, surprinzătoare. De fapt, am văzut-o cu toții cum s-a dezvoltat ca actriță, de la rolul juvenil din ”Despre oameni și alte păcate” (regia Vasea Blohat), la rolul profund, o cotitură actoricească pentru ea, din ”Povești de familie” (regia Vlad Cepoi), apoi la roluri în piesele lui Radu Afrim de la Iași, în alte spectacole semnate Vlad Cepoi, unde nu poate trece neobservată, ori în ”Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” (regia Ovidiu Ivan), spectacol de debut regizoral, dar pe care Loredana pe care îl susține energetic efectiv. Într-un cuvânt, Loredana este o actriță minunată, căreia i s-a confirmat efortul din ultimii ani. Totodată, o persoană sensibilă. Apoi care lucrează conștient pe roluri și știe realmente să construiască. Pe care Iașul, din păcate, și din ceea ce veți citi că sunt intențiile ei, e pe cale să o piardă dacă nu se liciteaza la timp pentru a reuși să o pastram aici.

1. Este Loredana Cosovanu, premiata noastră, ieșeancă sau botășăneancă get-beget ?

Sunt din Botoșani, oraș foarte drag mie și pentru ca am avut o copilărie și o adolescență frumoasă acolo. Mă consider botoșăneancă. În plus, tot acolo am inceput să dau frâu liber pasiunii pentru teatru. Ieșeancă nu prea pot sa spun ca sunt. Adevărul e că orașul Iași m-a adoptat si mi-a oferit mai multe șanse decât orașul meu natal, dar, în același timp, eu sederea mea in Iași o numesc o perioadă de tranziție, pentru că, de fapt, vreau să ajung la București sau un oras mai mare, unde să am chiar mai multe șanse.

2. Care este pentru tine rolul care te-a ajutat cel mai mult să atingi performanța de astăzi (aprecierea justă a unui juriu select la un festival pentru actorii tineri)? Și dacă ne poți spune și cum ți-a influențat comportamentul /atitudinea scenic(ă). Dacă te-a schimbat și ca om (daca da-in ce fel/ dacă nu- nu, a fost doar un rol).

Nu știu dacă pot să aleg un singur rol care m-a ajutat sa evoluez...cel mai bine, atunci când dai admitere la actorie și urmezi să înveți meseria asta, trebuie sa fii deschis spre orice. Am inceput cu Despre oameni și alte păcate, primul spectacol cap coadă din perioada facultății. În cadrul repetițiilor de la acest spectacol am învățat să lucrez cu mine, pentru personajul meu. Tot atunci am început sa am curajul sa ofer din trăirile mele pe scenă. Apoi în Dawn way am învățat să renunț la preconcepții. Tot aici am descoperit cum e lucrul cu mulți alți actori și cum trebuie sa fim mereu o echipă. Experienta cu regizorul Radu Afrim și cu scena Naționalului Ieșean alături de alți actori profesioniști mi-a arătat de fapt adevărata lume și atmosferă a teatrului. De asemenea, am avut ocazia să experimentez ce am învățat în facultate, dicție, canto, mișcare scenică. Un rol pentru care am muncit foarte mult a fost rolul Nadejdei din Povești de familie. Atunci cand nu ai text, replici pe parcursul spectacolului, iar personajul tău are un trecut atât de greu și are atât de multe de spus, dar nu poate, trebuie să exprimi prin alte mijloace povestea. Pe scurt, nu o să fie un singur rol, cel puțin deocamdată. Învăț din tot, tot timpul... Sunt multe lucruri pe care încă nu le-am descoperit, dar nu mă grăbesc. Nu se poate totul deodată. Experiența te ajută să atingi performanțe tot mai înalte. Influență am avut de la toate. Nu am lăsat niciodată pierdut bagajul de cunoștinte acumulat de la fiecare în parte. M-au schimbat și ca om, am început să trăiesc intens momentele din viața mea, scăpând de superficialitate, dorind tot timpul autenticitate. M-am lăsat mai liberă.

3. Detaliază-mi te rog: Cum te-a ajutat să te recunoști ca actriță colaborarea cu regizorul Radu Afrim?

Prin Radu Afrim am descoperit mai multe stiluri de joc, datorită lui pot sa compar acum școlile de teatru din țară, și pot sa le imbin pe toate. Ei...nu prea pot... Dar știu cum sa incep. M-a ajutat și faptul că a avut încredere în mine. Nu e de ajuns să fii pasionat de teatru, trebuie să primești și confirmări, să fii sigur că ești pe drumul cel bun și atunci energia ta pozitiva se transmite si pe scenă. Am avut marele noroc să pot juca in regia lui. El iti spune ca totul este posibil si apoi iti arata ca asa e.

4. Ce ai interpretat la proba liberă din festival? Ai întîmpinat vreo dificultate sau ai simțit că rolul este pentru tine? Cum ai ajuns să selectezi respectivul text/rol? Cum ai lucrat? Ne introduci puțin în caracter?

La textul ales, eu mi-am făcut monolog din Crize,piesa scrisa de Mihai Ignat. Textul propriu- zis are două personaje, un el si o ea, un cuplu de tineri căsătoriți, care întâmpină probleme în relația lor. Eu am luat replici și de la personajul masculin și de la personajul feminin, le-am îmbinat în așa fel încât să aibă continuitate,început și final, intrigă și suspans, dar, cel mai important, l-am făcut ofertant. Am trimis personajul meu la psiholog, unde ajunge foarte emoționată, spunând că nu are nicio problemă. Cu cât încearcă să se convingă pe ea și pe psiholog că totul e bine, își dă seama că de fapt trăiește cu multe gânduri ce o chinuie, pentru că nici macar ea nu înțelege de ce s-a schimbat ceva în momentul în care a văzut o pată de salivă pe perna lui într-o dimineață.
Nu mi-a fost foarte usor să pregătesc acest monolog datorită stărilor schimbatoare ale personajului. De la emoție ajunge la frică, trece apoi printr-o conștientizare a penibilului, urmat de un moment adevărat și profund din care ne dăm seama că iubirea pentru soțul ei de fapt nu a murit. Doar că lipsește comunicarea, problema acuta oriunde in jurul nostru. Așa ajunge ea sa nu mai ințeleagă nimic din ce se petrece în relația cu soțul ei. Plus că e și paranoică,are momente de isterie când își amintește cum arată soțul ei și râde de el, apoi zice că îl iubește asa cum e...Pe scurt, eu aș numi-o una din nenumaratele Desperate Housewives.

5. Ce ai interpretat la proba impusă? La fel, cum te-ai raportat la rol și care este acesta.

Nu știu dacă am optat corect pentru textul impus. Gândidu-mă că am voie doar 5 minute să arăt ce pot să fac pe un text clasic, îmi veneau în minte tot timpul gânduri cum că ar trebui să fie un moment bombă. Să nu își dea lumea seama când intri și când ieși. Să ii lași cu repirația tăiată. Din păcate, am vrut sa fac prea mult și am avut câteva greșeli în al doilea moment. Am ales Don Juan de Molière. Mi-am compus o melodie, am intrat în scenă după primele sunete și am inceput să cânt câteva versuri, construite din replici d-ale Lui Don Juan. După ce am stabilit platforma, am vrut să mă joc cu două personaje. Așa că am luat o mică parte din scena cu Don Juan și Charlotte. Cu momentul ăsta construit astfel am vrut să reunesc două stări deosebite între ele, mai exact am pus aroganța și naivitatea în același timp, în același loc.

6. Cum ți s-a părut publicul? Dacă te-ai putea referi succint la distincția public reprezentat-public dat. Ce așteptări ai avut legat de oamenii din sală? În ce mod ți s-au confirmat/infirmat așteptările?

Publicul de la festival a fost călduros. Îi simțeai prezenți acolo, cu tine, doritori să intre în povestea ta. O diferență de public există doar între primele spectacole, premiere și spectacolele următoare. De obicei, la premiere vine publicul invitat. Oficialități ale orașului, oameni mari cum se zice. Acestia sunt mai reci, nu îți oferă toate șansele. Eu nu am așteptări de la public. Mă mulez eu pe el, pe reacțiile lor.

7. Unde te vezi peste 5 ani ?

Peste 5 ani mă văd plimbându-mă prin țară la diferite teatre. Nu prea aș vrea să mă angajez, aș ”vâna” mai degrabă colaborări cât mai multe multe.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/dt-in-dialog-actrita-loredana-cosovanu.html

Despre oameni si melci: De ce 1992?

Filmul se evidentiaza prin iscusinta psihologizarii caracterelor. Pentru cine va avea curiozitatea sa-l vada, filmul nu este doar o fila de istorie, pariind si pe o radiografierea unor trairi umane. Este o incercare de decliseizare a peliculei romanesti care se adreseaza publicului larg. Am remarcat cum jongleaza regizorul cu starile personajelor. Trairile personajelor, fara a se stinge in drama si fara a cadea in melodrama, dau tonul unei ”cinemagii” de talie europeana, care cu subtritrarile de rigoare, are multe de zis Europei despre noi. Si bune si rele, cu ironie si umor de calitate, acest film ramane doar in aparenta un construct menit sa faca hazul omului obisnuit.

Cu toate acestea, raman deschise o serie de intrebari: strict ca fila de istorie, de ce l-a atras pe regizor anul 1992 (construit la detaliu, printre altele prin arhivele continand inregistrari ale venirii megastarului american Michael Jackson in Romania)? De ce ar putea fi acest an relevant pentru noi astazi? Poate ca luarea cu asalt a clinicii de recoltare de sperma de catre muncitorii de la Aro poate conta ca o subtila aluzie la mineriade. Nu stim insa cum se situeaza regizorul fata de regretatul fenomen al mineriadelor (chiar daca au trecut, au lasat poate semne). Deoarece el nu se pronunta explicit asupra acestui fapt.

Despre distribuirea Monicai Birladeanu in rolul Manuelei, dat fiind ca personajul se gaseste la confluenta unor trasaturi de caracter usor diferite, ca sa nu spunem opuse, nu pot spune decat ca a fost una interesanta. Idealizand, are acest rol (Manuela) ar putea avea de a face cu miturile omului contemporan. Dintre acestea, as aminti in prezentul context doar unul – sa-l numim basmul Cenusaresei de Romania : Cenusareasa asteapta printul de peste mari si tari, in cazul actualului scenariu din Franta, pentru a-i potrivi condurul fericirii, menit sa-i transforme radical si in timp record viata.

Banuiesc faptul ca sursa umorului, un atu pentru film, traduce situatii comice din viata reala si adapteaza asemenea momente, pentru a le putea prelua si folosi in pelicula. Ramane un mister cum pune regizorul in joc psihologia omului din spatele actorului pentru a crea momente din viata personajelor. De asemenea, destul de ambigua mi se pare imaginea de final a filmului. Daca ar fi sa explicitam o metafora, ma intreb ar putea transmite acesta imagine Europei despre romanii din Romania ?




Dana Tabrea

(Lungmetrajul "Despre oameni si melci" (cu Andi Vasluianu, Monica Birladeanu, Dorel Visan si Andreea Bibiri, regizat de Tudor Giurgiu, cu scenariul semnat de Ionut Teianu), a avut Premiera de Gala la Cinema City si Cinema Victoria din Iasi pe 15 septembrie 2012).

Antipoveste in anticronica

A fost odată ca niciodată o antițară cu antipreședinte, antireferendum, ș.a.m.d. toate anti și toate pe dos. Și când veni vorba să i se joace o (anti)festă teatrală acestui antipopor ce ne-am nimerit prin cafenea, cel mai nimerit și mai actual joc se dovedi a fi un...antiteatru. Prin antiteatru înțelegând în acest context doar - joc fără decor, fără actori, fără piesă. Chiar și fără scenariu, deoarece i-am cerut interpretului Actorului Alb textul și nu l-am primit.
Totuși, un antiteatru fără spectatori? Sunt cei din sală reduși ei înșiși la non-calitatea de antispectatori?
Dar să vedem, mai exact, pentru cei ce n-au fost încă prezenți la eveniment. Este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre spectacolul din cafeneaua Maideyi din Iași de pe 30 august. Aici Ștefan Cătălin Mândru, realizator și unic interpret (rolul Actorul Alb) se dă în (anti)scenă cu Cyrano de Bergerac (regia: Adrian Iclenzan).
Pe mine nu mă impresionează realizările acestea (anti)scenice, chiar și cu o aparentă miză antiteatralistă, non-sensistă, dar cu destule pretenții de joc teatral, nu neapărat nejustificate, cu trimitere la actualitatea fără cap și fără coadă din România, care aduc alandala o sumă de texte și replici celebre – s-au folosit nici mai mult nici mai puțin decât trei autori clasici (Shakespeare, Cehov și Rostand), cărora li s-au alăturat Vișniec și Kovacevic. Și unde cuvântul ”țigan” apare de cel puțin cinci ori. Nu toți românii sunt țigani, nu toți românii sunt lași, împuțiți, pleava Balcanilor și restul exagerărilor emanate din micuțul domn Mândru în costum de balerin clownish-rococo și cu ochi preasclipitori. Pentru cei ce nu știu, Dusan Kovacevic, autorul antipersonajului (Actorul Alb) este scenaristul filmului lui Emir Kusturica, Underground. Din întâmplare și fără legătură cu antipovestea în curs, unul dintre filmele mele preferate. Cred că și textul său folosit ca bază pentru spectacol, “Larry Thompson sau tragedia unei tinereţi”, merita valorificat mai îndeaproape. La justa valoare sau chiar peste. Ce nevoie s-a mai avut de restul tiradelor? Mă voi limita la un singur exemplu: Cyrano de Bergerac cu paloșul scos țanțoș dinainte rostind replici memorabile, de genul ”Vin, Doamna mea, vin” (replicile reale din spectacol conțin nepermis de multe sâsâituri inutil îngroșate actoricește, pentru că nu se vede nici poanta și nici mesajul).
Până la urmă rezistă ceva din toată această (anti)mascaradă teatrală? În primul rând, antidecorul alcătuit din paravane iluminate din spate, pe care am zărit și proiectarea a vreo două (anti)umbre. În al doilea rând, implicarea (anti)publicului în spectacol, realizând două momente de mimesis a unui joc parodic. În al treilea rând, am apreciat sforțarea lui Mândru de a da tot, actoricește vorbind, și îl apreciez pentru joc și efort. În al patrulea rând, conceptul de antiteatru, antiscenă, antiactor etc. Însă acest concept nu apare formulat în intenția spectacolului ci ține de interpretarea mea, în urma unor (anti)reveniri la avangardism.
Nu fără miză am atașat acest concept de antiteatru spectacolului. Ca și în Beckett, un Godot este așteptat. În lipsă, altcineva încearcă să ne ațină calea, să ne amintească de faptul că așteptăm ceva (să înceapă un spectacol, să ni se spună o poveste, să apară actorul principal etc.) ori, poate, să ne facă să uităm că mai așteptăm. Faptul că încă mai așteptăm ceva ce nu are cum să survină ne face, iremediabil, triști. Dimpotrivă, faptul că ne lăsăm în voia poantelor mai mult sau mai puțin inspirate, de teama că am putea să ne reinventăm și, reinventându-ne, să ne privim în oglindă cât de triști am ajuns, ne face să râdem. Să râdem deci pentru a uita de noi. Cu cât râdem mai mult, cu atât devenim antispectatorii acestui antispectacol. Pentru că un spectator autentic își asumă atât surâsul, cât și grimasele, atât râsetele, cât și lacrimile, apoi rânjetele, urletele interioare și orice ar mai putea să vină de aici. Nefiind decât o antipoveste, ea nu poate avea sfârșit.




Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/antipoveste-in-anticronica.html

Poveste reala despre Will si un pat

E ceva ce cu siguranta nu ati stiut despre Will (cum care Will? William Shakespeare). Ca nu i-a lasat fostei sotii in testament macar patul conjugal! Pe motiv ca i-a fost infidela. Nici eu n-as fi stiut daca nu-mi povestea o prietena. Care-l preda pe Will. Fantastic Will asta. Il admir.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/poveste-despre-will-si-un-pat.html

Hipnoza

Recenzie la cartea ”Hipnoza”, Autori: Judith Pintar și Steven Jay Lynn, Editura Trei, 2012, Colecția Psihologia pentru toți, traducere de Anacaoana Mîndrilă-Sonetto, nr. pag: 275.

Cartea celor doi autori autori americani despre hipnoză este extrem de bine structurată și documentată. Tema este introdusă prin apel la un roman din secolul al XIX-lea scris de George du Maurier (capitolul 1). Acest artificiu atrage atenția cititorului. În același timp, avansează principalele repere ale problemei în discuție: 1. Raportul dintre hipnotizat și hipnotizator; 2. Natura hipnozei; 3. Efectul hipnozei asupra memoriei și asupra identității personale. Ceea ce m-a dezamăgit, însă, a fost faptul că în loc să insiste mai multe pe tehnica și practica hipnozei, așa cum m-aș fi așteptat din titlul cărții, autorii au optat pentru o prezentare istorică a fenomenului hipnozei: apariția și semnificația mesmerismului sau despre magnestismul animal la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (capitolul 2); hipnoza modernă în Marea Britanie, secolul al XIX-lea (capitolul 3) – termenul de ”hipnoză” este efectiv introdus în vocabularul medical; impactul socio-cultural al mesmerismului în Statele Unite ale Americii în secolul al XIX-lea (capitolul 4); fenomenul hipnozei în Franța secolului al XIX-lea (capitolul 5); hipnoza în prima jumătate a secolului al XX-lea (capitolul 6); hipnoza în a doua partea a secolului al XX-lea (capitolul 7 ) - analiza întrebării privind hipnoza ca stare mentală; hipnoza la sfârșitul secolului al XX-lea (capitolul 8) – disputele privind faptul că hipnoza ar putea fi sau nu folosită pentru a induce amintiri false pacienților și întrebarea dacă aceasta provoacă sau nu identitatea disociativă  și, în sfârșit hipnoza la începutul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Dintre toate, de departe cel mai interesant, am găsit a fi capitolul al VIII-lea. Folosirea hipnozei pentru reactualizarea amintirilor traumatice s-a dovedit a fi o lamă nicidecum tocită, ci cu tăișul acuns. Atunci când s-a dovedit că prin sugestie îi pot fi induse pacientului amintiri false. În același tip, hipnoza a fost blamată în presa timpului (sfârșitul secolului al XX-lea) pentru că ar fi fost folosită în crearea de personalități multiple (identitate disociativă) la persoanele asupra cărora  a fost folosită.

Până și Freud folosea sugestia (fără să abuzeze, ba chiar evitând termenul de ”hipnoză”) pentru a-și trata pacientele nevrotice (suferind de nevroză obsesională ori isterie), asistîndu-le în reactualizarea amintirilor traumatice uitate ori refulate. Însă unii cercetători pun serios la îndoială chestiunea. În concepția adversarilor hipnozei, asemenea amintiri false nu sunt decât create în pacienți, folosindu-se forța sugestiei. Mai mult, personajul care își amintește nu-i decât un dublu al conștiinței subiectului, hipnoza devenind vinovată în opinia acestor adversari de fenomenul TPM ori TID. Teoria lui Freud despre refulare era centrată pe conflictul dintre eu și supraeu, de asemenea pe uitarea în mod inconștient a unor experiențe traumatice, care nu corespund autoreprezentării  personale despre sine. Psihanaliza miza pe reactualizarea amintirii traumatice refulate pentru vindecare. Însă au existat și cercetători care au arătat că amintirile pot fi modificate, ba mai mult, construite prin sugestie. Experimente folosind tehnica hipnozei bazată pe regresia de vârstă au arătat cum subiecților le pot fi induse amintiri false, un anume procent ajungând chiar să aibă convigerea că amintirile lor sunt reale (p. 192), lucru care nu se întâmplă efectiv atunci când subiecții nu sunt hipnotizați.

Teoriile privind TID (tulburarea de identitate disociativă) nu sunt susținute prin conceptul de refulare formulat de Freud (pentru care psihicul uman apare organizat pe niveluri/straturi supradimensionate – conștiința deasupra, iar inconștientul dedesubt). Dimpotrivă, așa cum susține Janet, scindarea conștiinței în componente în loc să apară pe verticală, se produce pe orizontală. Potrivit acestei concepții disociative despre amintirile refulate, o amintire traumatică este izolată de conștiința obișnuită, ajungând să existe într-un ”flux paralel al conștiinței” (p. 194). Modelul posttraumatic modern al tulburărilor discoiative se bazează tocmai pe concepția lui Janet despre disociere, iar nu pe conceptul de refulare freudian. Potrivit acestui model, ”psihicul uman poate crea personalități multiple ca reacție la trăirea în copilărie a unui abuz...” (p. 194). Există, însă, cercetători care susțin că diagnosticul TID ar reprezenta un construct cultural, iar simptomele s-ar manifesta în urma unor sugestii  date de terapeut ori influențe mass-media etc. (p. 195). Într-un final, în număr restrâns, sunt și unii care susțin că simptomele ar fi false ori autoinduse. Herbert Spiegel, terapeut, susține ipoteza construirii personalităților multiple, discordante prin intermediul sugestiei și al hipnozei (studierea cazului Sybil, pacient, Wilbur, terapeut) – p. 200. Chiar dacă a reprezentat instrumentul descoperirii personalităților multiple ori cel prin care acestea au fost create, hipnoza a jucat un rol central în cazul respectiv. Cu toate acestea, cei ce critică hipnoza vin cu noi și reînnoite dovezi contra acestui procedeu: psihoterapeuții care folosesc hipnoza au mai mulți pacienți diagnisticați cu TID decât cei ce n-o folosesc (p. 202).

E adevărat că hipnoza a fost folosită pentru crearea de amintiri false în scop terapeutic, (Bernheim, Janet)- p. 205. Cu toate acestea, controversele privind folosirea hipnozei rămân actuale. Re-actualizarea trecutului traumatic este deopotrivă rodul imaginației și al sugestiei terapeutice. Istoria personală se scrie prin apel la retrăirea experiențelor traumatizante și imaginația joacă un rol central. Amintirile uitate sunt recuperate prin retrăirea efectivă a trecutului și explorarea personalității prin intermediul construirii identităților disociative. La fel de actuală rămâne întrebarea privind identificarea cauzei unei asemenea  construcții în tehnica hipnozei și procedeul terapeutic al sugestiei.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/09/hipnoza.html